O poezie vizionară şi transgresivă

Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare – prin romanul FEM, apărut în 2011 la Editura Cartea Românească – optzecistă, a publicat în 2012, la Editura Tracus Arte, un mic volum de poeme intitulat Poeme Trans, ilustrat cu fotografii aparţinînd chiar autoarei. Volumul conţine patru poeme ample, dintre care numai două sînt inedite: ciclul Un fel de psalmi, scris între 1995 şi 2005 şi publicat în carte doar parţial (parte din texte au fost publicate anterior, în reviste literare din ţară şi străinătate, cum arată „Precizările“ de la final), şi Poem neuronal, în întregime inedit, scris în 2009 şi reluat în 2012. Primele două poeme, în schimb, Fugă pentru instrumente necunoscute, respectivVoiaj spaţial reprezintă versiuni noi ale unor poeme mai vechi, cel dintîi apărut în volumul de versuri O tăcere asurzitoare (Editura Eminescu, 1984), iar cel de-al doilea – în volumul Haosmos (Editura Cartea Românească, 1992, cu titlul Înmormîntare în cosmos).  

Texte-palimpsest într-un fel, reluate şi prelucrate, Poeme Trans reprezintă, de aceea, un fel de barometru al stărilor poetice succesive şi al schimbărilor survenite în formula poetică practicată de Magda Cârneci.

Poeme romantic-vizionare, cu accente expresioniste

Debutată în 1980 cu volumul Hipermateria (Cartea Românească, o carte semnată cu pseudonimul Magdalena Ghica), Magda Cârneci – fără să fie absolventă de filologie (ci de arte plastice) – a frecventat în epocă Cenaclul de Luni şi a fost, practic, asociată cu poeţii optzecişti de vîrf afirmaţi aici, debutaţi, la rîndul lor, în volumele colective Aer cu diamante, respectiv Cinci (1982). Cu toate acestea, formula poetică practicată de Magda Cârneci e una diferită de „poezia cotidianului“ sau de „noul antropocentrism“ – pentru a cita două dintre sintagmele-cheie propuse în epocă de Alexandru Muşina şi care definesc o tendinţă dominantă a optzecismului poetic bucureştean. Departe de a fi o poezie a concretului, în acelaşi timp biografică şi livrescă, ironică şi ludică, poezia Magdei Cârneci e una solemnă şi gravă, romantic-vizionară cu accente expresioniste, o poezie discursivă, amplă, adesea muzicală (vezi şi aluzia muzicală din titlul primului poem, Fugă pentru instrumente necunoscute, care prelucrează de fapt, peste mode şi timp, „muzica sferelor“ din romantism).

Dintre colegii de generaţie, ea se apropie, poate, mai mult de imaginarul cărtărescian (al prozatorului, nu al poetului, totuşi) – venit şi el pe filieră romantică, eminesciană (există la Magda Cârneci un intertext eminescian, sintagme de tipul „peste vîrfuri“ sau fraze de tip: „Ah, organele sînt sfărîmate“). Poezia Magdei Cârneci e prea puţin personală sau biografică – deşi există şi secvenţe de acest gen, inevitabile în postmodernitate – şi mai mult una vizionară şi chiar transcendentă – dacă luăm în considerare inclusiv ti­tlul volumului, Poeme Trans –, de evocare continuă, cu o anumită monotonie a frazelor lungi, discursive, a micro- şi macrouniversului în care eul poetic – ce-şi caută în permanenţă identitatea („cine sînt eu?“ e o întrebare recurentă) – constituie o oglindă a celor două, un punct de fugă sau un punct de trecere. Se ajunge, de­sigur, şi la invocarea divinităţii, dar, ca şi în cazul trecerilor cu sens dublu de la microcosmos la macrocosmos, divinitatea e simultan interior şi exterior, iar „eu“, eul poetic, îi aparţine, aşa cum se întîmplă într-unul dintre „psalmi“: „Sînt iridescentă, sînt vastă,/ conţin sori şi planete, vortexuri de galaxii şi universuri căzînd în cascade: în adîncul meu tu renaşti, curgi în valuri iubitoare din mine. Omule lăuntric, tu eşti lumile toate! Omule divin, tu eşti EU!“(Omul lăuntric). Sau în ultimul „psalm“, Urcarea: „Am privit înafară, am privit printr-o fereastră rotundă: eram într-o ţeastă, într-un uriaş cap de om./ Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast pînă la stele, mult mai cuprinzător ca pămîntul./ Omul acela se privea într-un fel de oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară,/ înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surîzînd chiar Eu Însumi [s.a.]“.

Dacă în poemul din 1984, Fugă pentru instrumente necunoscute, apare un eu liric amplificat expresionist, expandat pînă la dimensiunile universului („Îmi trebuie mai multe auzuri,/ îmi trebuie mai multă viziune, miriade de ochi, o mie de guri:/ aud, aud, nu înţeleg tot ce aud, dar aud,/ nu pot înţelege decît cuprinzînd,/ înghiţind acest zgomot imens, această veche dezordine,/ dîndu-i chipul meu, ochii mei, gura mea,/ lăsîndu-mă înghiţită în cele din urmă de tine,/ vastă linişte, vastă iubire“, înVoiaj spaţial (1992) eul poetic pare a fi mai conştient de forţa sa poetică, discursivă şi imaginativă, care (re)creează universul – dar se creează şi pe sine – prin puterea gîndului (e aici o urmă a idealismului romantic, eminescian). Iată o secvenţă care pune în mişcare imagini vizuale splendide: „Dacă aş gîndi universul e orb, universul şi-ar roti în gol/ globii albi, planetele oarbe, dacă aş gîndi universul e o/ magnolie, universul ar înflori roz şi parfumat, uriaşă/ inflorescenţă într-o cupă perlată, dacă aş gîndi universul/ nu e decît un joc de gravitaţii şi sfere, un copil/ s-ar juca fericit cu bile, cuburi şi prisme prin spaţii,/ dacă aş dori: universul e beatrice, o femeie frumoasă/ şi vastă ar înnebuni alte lumi masculine,/ dacă aş striga universul e doar o fantasmă, un hohot de/ plăcere şi groază mi-ar rupe timpanele – universul e o meduză,/ universul e un ceasornic de aur, e dansul de sub tălpile unei/ zeiţe, e o lungime de undă frenetică, un mecanism infernal,/ universul e o vibraţie, e pură vibraţie,/ un gînd mai mare dintr-un gînd mult mai mare/ din lăuntrul unui Gînd“.

„Terminale delicate de Divin“

În ciclul Un fel de psalmi – scris în anii ’90-2000 –, intervine o anume solemnitate (biblică) a discursului, iar accentele „trans“ ale textelor includ şi invocări ale divinităţii: „De ce drumul care urcă spre Tine e atît de tăios, de cumplit? Pentru ce atîtea avalanşe, pus­tiuri, atîtea aspre capcane? Labirintul fără ieşire, distanţa infinită, de ce? Tu totuşi ne vrei. Ne doreşti. Tu ai nevoie de mine. Atunci pentru ce atîta suferinţă, sfîşiere, durere pe calea îngustă care începe în oase, în carne, urcă în creier, coboară în inimă şi sfîrşeşte în întuneric?“(Strigăt feminin/st). E interesant în aceste poeme jocul masculin/feminin, adjectivele feminine alternează cu cele masculine: spre deosebire de romanul FEM, o proză vizionară şi livrescă a ipostazelor feminităţii,  Magda Cârneci are în vedere aici mai degrabă un om generic – o inteligenţă, o sensibilitate umană creatoare (poetică), traversată de divin („Terminale delicate de Divin toţi fiind“, Terminale de divin).

Există, e drept, şi o tematizare a feminităţii (într-un sens ascensional, religios), în „psalmul“ citat mai sus, cu un titlu ilustrativ, Strigăt feminin/st, dar ea se amestecă cu sugestia generică la un „noi“ (un fel de „noi, oamenii“): „M-ai închis în trup de femeie şi doreşti Zeiţă să fiu. Iar eu nu pot înainta înspre Tine decît pe brînci prin noroi, sudoare şi cheaguri de sînge, prin bărbaţi, avortoni şi copii, dezgolită, căzută-n genunchi, crucificată ca o sclavă, o tîrfă, o mamă a tuturora veşnic învinsă, veşnic îndurerată, egală cu praful de pe drumul mare cu cîrpa folosită de toţi fecioară, matroană, vrăjitoare, vestală laolaltă fiind, violată şi adorată, ucisă şi totuşi divinizată, mereu trebuind să cad, să renasc să o iau de la capăt. Ca să urce prin mine înapoi, însîngerată dar pură, scînteia care Te satură, Te hrăneşte“.  

Ultimul poem – şi cel mai recent –, Poem neuronal, e un poem al postmodernităţii, al tehnologiei, biologiei şi geneticii contemporane care mizează pe acelaşi continuum micro- şi macrounivers, reflectate, de data aceasta, de inteligenţă, de „minte“, de „creier“– invadat, ca un receptacul, de „lumea din înăuntru-înafară“, altfel spus de virtualul lumii internautice care concurează, în post­umanitate, divinul, „universul de universuri“: „Inteligenţa nu mai vrea să doarmă, să doară,/ memorii corupte rămîn dezmembrate pe maluri/ Plasma minţii accelerate implodează toate monitoarele/ pe ecranele lor apare un regn delicat, digital/ Imaginile înghit existenţa, o transmută în biţi/ biţii sînt un narcotic eficace, aseptic,/ care deschide ferestre de ferestre în cer/ şi înfloreşte mandale de mandale de mandale// Circuitele minţii se hrănesc cu energie cosmicizată/ Inteligenţa nu mai vrea să fie organică/ nu mai vrea să sufere, să doară, să moară/ îşi caută frenetic un suport regenerabil, peren/ ca să-şi cloneze dezmărginirea// Viaţa vrea să depăşească Pămîntul// [...] Inteligenţa este în sfîrşit liberă/ Să fie egală cu universul de universuri/ Să fie asemeni Divinului// Şi de fapt ştiu de mult: Totul e Conştienţă“.

Textele micului volum sînt, aşadar, poeme vizionare, transgresive, ce traversează epoci diferite, texte ce transcend (aşa cum sugerează titlul) graniţele între interior şi exterior, între micro- şi macrounivers, între eu (identitate) şi lume, şi toate acestea în numele scrisului – un act deopotrivă artistic şi religios: „Fiecare act al meu este artistic, este religios“. 

Apărut în Observator cultural nr. 673/ 17.05.2013