Copilăria pe Calea Moşilor, în anii ’80

Cu Povestiri de pe Calea Moşilor (Casa de pariuri literare, 2014), Adina Popescu – jurnalist la Dilema veche şi realizator de filme documentare – nu se află la prima carte. Autoare de cărţi pentru copii – pe care le scrie cu uşurinţă şi plăcere –, dar şi a unui roman fantasy în curs de apariţie la Editura Arthur, O istorie secretă a Ţării Vampirilor, Adina Popescu publică la CDPL prima ei carte de proză scurtă, conţinând povestiri cu tentă biografică din copilăria şi adolescenţa ei, petrecute la finele anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Scrise din aceeaşi perspectivă a copilului – a personajului-narator care poartă numele autoarei, Adina –, şi respectând o cronologie care coincide cu transformarea naratoarei dintr-un copil într-o adolescentă, Povestiri de pe Calea Moşilor poate fi socotit, într-adevăr, un roman cu 24 de povestiri-capitole.

Fără să facă mare caz de tema copilăriei în comunism (anii ’80), Adina Popescu scrie aceste povestiri cu relaxare, cu melancolie retrospectivă, pe alocuri cu o ironie discretă – aceea a vocii adultului care se insinuează uneori în spatele celei a copilului, inocent în privinţa realităţilor politice ale epocii –, dar şi din nevoia imperioasă de a se refugia pentru o vreme în „mica lume” a copilăriei sale pe Calea Moşilor, la modul protector şi terapeutic: „Nimic nu se schimbă în mica noastră lume de pe Calea Moşilor – scrie naratoarea într-una dintre cele mai frumoase povestiri, Viermii de mătase –, iar noi creştem an de an fericiţi, în gogoşile noastre de mătase”. Povestiri de pe Calea Moşilor alcătuiesc, în cele din urmă, un mic roman despre copilărie şi adolescenţă, care poate fi citit în egală măsură de copii/adolescenţi şi de adulţi, o carte scrisă cu umor (din perspectiva ingenuă a copilului) şi cu o lejeritate fermecătoare.

Jurnalista şi realizatoarea Adina Popescu are simţ al observaţiei, dar şi – iată – un fin simţ al limbii şi al frazei. Stilul minimalist şi ingenuu al naratoarei-copil (şi ulterior adolescentă) – inclusiv în dialogurile dintre copii – te prinde şi te amuză, presărat pe alocuri cu inserturi ale vocii adulte. Iată un exemplu: „Barbu Marilena avea mereu bancnota de 10 lei, câteodată două monede din acelea mari, de 5 lei, de-un argintiu şters, aproape alb. Însă n-am fost niciodată prietene, acele câteva acorduri de melodie doar se repetau la nesfârşit, până când, în 1990, într-a V-a, s-a desfiinţat patiseria şi cântecul s-a stins. Şi tot până atunci, pe lista mea erau doar Logofătu, Sacagiu şi Paraschiv Steluţa.

-          Şi cu cine vorbea Paraschiv Steluţa?

-          Vorbea singură, tovarăşa!” (finalul povestirii Barbu Marilena).

       

Cartea Adinei Popescu nu este numai despre o copilărie şi adolescenţă vintage (deja) – petrecute spre finalul anilor ’80 –, ci este şi evocarea unui loc bucureştean, Calea Moşilor: „Calea Moşilor e lungă, ba e lată. Calea Moşilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Bucur Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până şi soarele. Şi blocurile noastre vor fi înalte, însă acum sunt în construcţie. La parterul lor vor fi magazine, iar pe mijlocul străzii va trece tramvaiul 21”. Aşa începe prima povestire, Calea Moşilor, cu perspectiva copilului şi limbajul său ingenuu, faţă în faţă cu „măreţele” realizări „socialiste” ale epocii. Relaxată, cum spuneam, în privinţa evocării biografiei sale în comunism (ficţionalizate, desigur) – cu scurte ironii pe alocuri, dar şi cu multă nostalgie a rememorării (ambele ale adultului) –, volumul este şi o mică proză a mediului, o reconstituire a atmosferei locului, situat între Calea Moşilor şi micile străduţe adiacente, din perimetrul cărora naratoarea-copil de altădată nu ieşea niciodată.

Într-un interviu (acordat Alinei Purcaru, pe site-ul Bookaholic), autoarea declară: „Îmi place ideea de geografie literară, de modul în care reperele ficționale se suprapun peste cele reale. Mi-ar plăcea să existe cîte o carte pentru fiecare cartier din București – o carte din Titan și o carte din Berceni. E bine să comunicăm și altfel cu locul unde trăim, cu orașul”. În sensul acesta, se poate spune că avem de-a face cu o carte despre (copilăria pe) Calea Moşilor, o reconstituire de epocă – anii ’80, prelungiţi la începutul anilor ’90 – făcută cu talent şi cu melancolia recuperării propriului trecut.

Calea Moşilor se schimbă şi nu se schimbă, în ochii, dar şi în conştiinţa autoarei: pe de o parte, ea evoluează, schimbările socio-politice aduc schimbări arhitectonice etc., trecerea timpului lasă urme vrând-nevrând, dar pe de altă parte, în conştiinţa celei care scrie, locul e mereu acelaşi, ca un axis mundi, un ax al acelei „lumi mici”, protectoare şi preţioase ca o „gogoaşă de mătase”, care e copilăria (indiferentă la politic) evocată de scriitoare: „Nimic nu s-a schimbat, vom trăi o mie de ani în lumea noastră mică” (finalul ultimei povestiri, Mult succes şi încredere în viitor!).

Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moşilor (proză scurtă), Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2014, 248 p.

Apărut în România literară, mai 2014