.
.

luni, 27 mai 2013

O antologie de autor – Liviu Antonesei



De curând, cunoscutul intelectual ieşean Liviu Antonesei şi-a adunat toate volumele de poezie într-o antologie „lirică” de autor, Un taur în vitrina de piatră (antologie lirică, 1977-2012), Editura Adenium, 2013.
Eseist şi poet optzecist – absolvent de psihologie-sociologie la Iaşi, a ţinut, în timpul studenţiei, o rubrică de sociologie în cadrul revistei Dialog şi a fost redactor şef-adjunct la Opinia studenţească, reviste adesea îndrăzneţe, în epocă, prin idei şi teme abordate –, Liviu Antonesei a debutat în 1988, cu cartea de eseuri Semnele timpului (Editura Junimea) şi trebuie spus că el rămâne, în mod esenţial, un eseist chiar şi în poezie, deşi, de-a lungul timpului, formulele poetice încercate variază considerabil. Adesea păstrând – fie şi asumat sau ludic – formule poetice învechite, cu strofe, rimă sau ritm, Liviu Antonesei pune, de fapt, accentul pe ceea ce se numeşte „conţinut”, pe mesaj, reprezentat de cele mai multe ori de idei filozofice, pe temele general-umane: iubire, moarte, melancolie, meditaţie etc.

Optzecist prin perioada de formaţie, prin activitatea la revistele studenţeşti Dialog şi Opinia studenţească, prin rezistenţa – în cazul lui şi una politică, prin Grupul de la Iaşi, din care mai făceau parte Dan Petrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Cangeopol –, Liviu Antonesei nu scrie, totuşi, o poezie optzecistă aşa cum a fost ea definită de grupul „central” (bucureştean) de poeţi afirmaţi la Cenaclul de Luni, condus în epocă de criticul Nicolae Manolescu, şi anume acea poezie a cotidianului, livresc-ironică şi biografică. De fapt, el şi-a căutat mai multă vreme o formulă poetică, trecând de la una la cealaltă, contopind diverse influenţe literare aşa-zicând clasice: de la Eminescu şi Bacovia la poezia românească şaizecistă şi şaptezecistă – adică trecând de la (neo)romantism şi simbolism la ceea ce numim poezia modernistă, axată pe problematica limbajului, a cuvântului. Poemele sale de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 – deşi primul volum al său de poezie a apărut, înjumătăţit de cenzură, abia în 1989, cu titlul Pharmakon (Editura Cartea Românească) – topeşte toate aceste căutări şi influenţe în poeme de regulă ample, discursive, adesea cu un intertext explicit (în dedicaţia poemului). În 1990, autorul publică volumul Căutarea căutării (Editura Junimea), ce reia forma iniţială, nemodificată de cenzură, a manuscrisului de debut, depus la editură în primăvara lui 1988 (dar care fusese predat spre publicare, într-o primă versiune, încă din 1979-1980!). Antologia din 2013 începe, aşadar, cu acest volum, Căutarea căutării, din 1990.

Poemul care deschide acest volum, scris „în memoria lui Radu Petrescu”, e un text discursiv, cu frazare lungă, un poem livresc şi preţios, elegant şi evocator, imaginativ şi bovaric à la Belle Époque: „Ca şi cum ar fi coborât valea aceea lutoasă/ cu poalele rochiei în mâini şi cu mici perle/ lichide lunecând pe suprafaţa obrazului/ (de o consistenţă puţin ciudată totuşi această/ imagine care revine adesea, dimineaţa, din memorie/ şi care-şi instaurează cu superbie suveranitatea/ imediat la intrarea în starea de trezire, ca şi cum/ un film vechi, din perioada Câinelui Andaluz, s-ar/ alcătui din lungi fâşii de negru intens/(...)/ Şi, poate, totul nu este decât o naivă, disperată/ încercare de a defini, de a exorciza bovarismul...”.
În poemul dedicat memoriei poetului sinucis Rolf Bossert (membru al Actionsgruppe Banat), frazarea se schimbă total: versuri scurte, directe, brutale, o deziluzie (socială, politică) fără măştile livrescului: „... nicăieri nu ai găsit pământul făgăduinţei,/ nicăieri liniştea, decât într-o prăbuşire adâncă,/ într-un zbor fără aripi./ O pată de sânge pe asfalt cât o sahară lichidă,/ o tăcere aiuritoare./ Pretutindenea la fel. Nicăieri un loc al/ cântecului,/ niciodată un cântecel al speranţei/ (...)/ (...) O zi, o zi/ ce-o credeam nesfârşită, în care-am visat/ că ne salva poezia. Odihneşte în pace./ Sub astre, nici un vis, nici o speranţă./ Nimic, niciodată” (În amintirea...). În Amintire din copilărie, nostalgia este una sentenţioasă, impersonală, cu accente de meditaţie abstractă, filozofică: „Ca un vierme în măr, îndoiala!/ Cel care a tăcut, el, să mai tacă. Dar ce să/ facem cu el, ce să facem? Marginile lucrurilor/ sunt vinete – strălucesc în lumina rece ca o rază/ necunoscută, ca un lichid renăscut dinlăuntru”. Pentru ca, alături, într-un Pastel scris „în memoria lui A.E. Baconsky”, versul să se schimbe din nou, într-unul mai alert, cu ecouri simbolist-citadine şi cu o invocare retorică a poetului, a uneltelor sale şi a poeziei: „Zăpada enormă strălucea violaceu în/ lumina neoanelor,/ pulsaţia rapidă a sângelui lapidând arterele.../ O, plin de poeme este poetul, pixul, condeiul,/ plin de imagini fulgurante, impertinente, bizare”.
Poeme de facturi diverse, (neo)romantice şi moderniste – dedicate,pe lângă autorii români citaţi mai sus, unor Hölderlin, Rilke, Poe etc. –, adeseori discursive, retorice, ample, textele volumului Căutarea căutării aş zice să sunt cameleonice, compozite. În căutarea unei formule anume, ele jonglează însă, întotdeauna, foarte bine cu tiparele poetice împrumutate de la clasici şi moderni.

Pe Liviu Antonesei îl găsim cel mai bine în volumele publicate după ’90 (dar parte din ele scrise în anii ’80), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1986-1999) (apărut în 1999), Dispariţia şi eternitatea Eonei (1999-2006), dar şi în volumul apărut în 2011, Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme „inedite”, scrise între 2008 şi 2011 în insula grecească Creta, în „ostroavele Azore” ale Portugaliei şi, în fine, în Londra insularei Anglii. Câteva poeme de dragoste anunţau deja Apariţia Eonei..., şi apoi Dispariţia şi eternitatea Eonei, volume în care poezia filozofică, eseistică, sentenţioasă se combină cu senzualitatea erotică, într-o notă specifică. Autor al unui eseu Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000), Liviu Antonesei scrie şi o poezie erotică, o poezie nu atât personală, cât din nou în siaj modernist, metaforică şi simbolică – Eona e un fel de zeitate feminină tutelară a iubirii –, dar şi o poezie erotică „în dulcele stil clasic”, cu strofă şi rimă, cu limbaj îndrăzneţ şi ecouri din literatura populară. „Uvertura” la Apariţia Eonei... începe melancolic şi într-o perspectivă a finalului, plasând iubirea în curgerea iremediabilă a timpului: „Şi după ce totul va fi spus. Şi după ce vom fi/ trăit totul. Şi după ce nu va mai rămâne nimic/ înaintea noastră, iubita mea care eşti singurul/ său semn. Şi...” (Apariţia Eonei. O uvertură). În arhipelag e un poem care anticipează „poeziile din insule” şi care merge pe acelaşi tipar specific, meditaţie filozofică – în speţă, aici, o anume seninătate „clasică”, grecească – şi senzualitate erotică: „pe puntea vaporului, către Corfu.../ păsările sunt peşti, copacii valuri/ nesfârşite şi răcoroase. Ca o biserică/ noaptea – lumea ne cuprinde cu totul./ Noi o cuprindem. Pe plajă, pe plajă la Corfu,/ ne vom iubi pân’ la capătul/ ultim al lumii. Între stâncile goale,/ lângă apele verzi-albăstrui,/ corpuri fosforescente luminând pe nisipuri./ Tat twam asi – chiar asta noi/ suntem!”.

În trecerea universală, în perspectiva morţii şi în meditaţia melancolică asupra existenţei – constante ale poemelor lui Liviu Antonesei, luminate uneori, mai ales în Poveşti filosofice cretane..., de o acceptare senină a curgerii, stimulată de splendoarea peisajului insular –, iubirea este, aşadar, ultimul bastion, şi cel mai puternic: „Zăpada se prăbuşea peste noi/ în valuri enorme, fosforescente/ din lumina căzută a nordului./ Nu ştiam deosebirea dintre unu şi doi,/ copii ai Domnului ţinându-se stingher/ mână în mână. Tandri şi goi,/ cu sexele strălucitoare la umbra podului” (Pastel nordic, din volumul Dispariţia şi eternitatea Eonei). Erotismul e, de altfel, asociat şi cu un anumit sentiment religios – mai sus apare chiar o imagine biblică a cuplului primordial –, iar asta se poate vedea şi în cei trei „psalmi”, scrişi de poet direct în franceză şi redaţi ca atare în antologie (Psaumes, 2004 – psalmul ca „poème du désir”, „poème du plaisir”, pe urmele Cântării Cântărilor).
Poeme de călătorie, sapienţiale, meditativ-umaniste, „poeziile din insule” aduc din nou în prim-plan pământul insular al Greciei. Peisaje greceşti înspumate, aspre şi orbitoare, unde relaţia omului cu lumea e nemijlocită, fără a mai fi nevoie de cuvinte, şi care conduc la o acceptare calmă a existenţei efemere şi totuşi universale: „Întinderi blând clocotitoare de ape/ Şi puţinul pământ concentrat,/ Incasabil ca metalele dure./ Smocurile verzi, de un verde intens/ Răzbind piatra parcă împotriva firii –/ Deşi după firea vieţii merg toate./ Între mine şi aceste aspre frumuseţi,/ Totul e simplu, nu e nevoie de cuvinte” (poemul 3 din „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane”).

Volum de autor, Un taur în vitrina de piatră creează, aşadar, o imagine completă a poetului Liviu Antonesei – poet filozof, dar şi poet al iubirii, poet al melancoliei şi trecerii universale, dar şi autor de texte sapienţiale. Un poet grav, dar şi unul ludic (în poemele ludic-erotice), experimentator de diverse formule poetice, el rămâne, spre deosebire de colegii săi optzecişti bucureşteni, un umanist şi un modernist.

Un comentariu :