De curând, cunoscutul
intelectual ieşean Liviu Antonesei şi-a adunat toate volumele de poezie într-o
antologie „lirică” de autor, Un taur în
vitrina de piatră (antologie lirică, 1977-2012), Editura Adenium, 2013.
Eseist şi poet
optzecist – absolvent de psihologie-sociologie la Iaşi, a ţinut, în timpul
studenţiei, o rubrică de sociologie în cadrul revistei Dialog şi a fost redactor şef-adjunct la Opinia studenţească, reviste adesea îndrăzneţe, în epocă, prin idei
şi teme abordate –, Liviu Antonesei a debutat în 1988, cu cartea de eseuri Semnele
timpului (Editura Junimea) şi trebuie spus că el rămâne, în mod esenţial, un
eseist chiar şi în poezie, deşi, de-a lungul timpului, formulele poetice
încercate variază considerabil. Adesea păstrând – fie şi asumat sau ludic –
formule poetice învechite, cu strofe, rimă sau ritm, Liviu Antonesei pune, de
fapt, accentul pe ceea ce se numeşte „conţinut”, pe mesaj, reprezentat de cele
mai multe ori de idei filozofice, pe temele general-umane: iubire, moarte,
melancolie, meditaţie etc.
Optzecist prin
perioada de formaţie, prin activitatea la revistele studenţeşti Dialog şi Opinia studenţească, prin rezistenţa – în cazul lui şi una politică,
prin Grupul de la Iaşi, din care mai făceau parte Dan
Petrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Cangeopol –,
Liviu Antonesei nu scrie, totuşi, o poezie optzecistă aşa cum a fost ea
definită de grupul „central” (bucureştean) de poeţi afirmaţi la Cenaclul de Luni,
condus în epocă de criticul Nicolae Manolescu, şi anume acea poezie a
cotidianului, livresc-ironică şi biografică. De fapt, el şi-a căutat mai multă
vreme o formulă poetică, trecând de la una la cealaltă, contopind diverse influenţe
literare aşa-zicând clasice: de la Eminescu şi Bacovia la poezia românească
şaizecistă şi şaptezecistă – adică trecând de la (neo)romantism şi simbolism la
ceea ce numim poezia modernistă, axată pe problematica limbajului, a
cuvântului. Poemele sale de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 –
deşi primul volum al său de poezie a apărut, înjumătăţit de cenzură, abia în
1989, cu titlul Pharmakon (Editura Cartea Românească) – topeşte
toate aceste căutări şi influenţe în poeme de regulă ample, discursive, adesea
cu un intertext explicit (în dedicaţia poemului). În 1990, autorul publică
volumul Căutarea căutării (Editura
Junimea), ce reia forma iniţială, nemodificată de cenzură, a manuscrisului de
debut, depus la editură în primăvara lui 1988 (dar care fusese predat spre publicare,
într-o primă versiune, încă din 1979-1980!). Antologia din 2013 începe, aşadar,
cu acest volum, Căutarea căutării,
din 1990.
Poemul care
deschide acest volum, scris „în memoria lui Radu Petrescu”, e un text
discursiv, cu frazare lungă, un poem livresc şi preţios, elegant şi evocator,
imaginativ şi bovaric à la Belle
Époque: „Ca şi cum ar fi coborât valea aceea lutoasă/ cu poalele rochiei în
mâini şi cu mici perle/ lichide lunecând pe suprafaţa obrazului/ (de o
consistenţă puţin ciudată totuşi această/ imagine care revine adesea,
dimineaţa, din memorie/ şi care-şi instaurează cu superbie suveranitatea/
imediat la intrarea în starea de trezire, ca şi cum/ un film vechi, din
perioada Câinelui Andaluz, s-ar/ alcătui din lungi fâşii de negru intens/(...)/
Şi, poate, totul nu este decât o naivă, disperată/ încercare de a defini, de a
exorciza bovarismul...”.
În poemul dedicat
memoriei poetului sinucis Rolf Bossert (membru al Actionsgruppe Banat),
frazarea se schimbă total: versuri scurte, directe, brutale, o deziluzie (socială,
politică) fără măştile livrescului: „... nicăieri nu ai găsit pământul
făgăduinţei,/ nicăieri liniştea, decât într-o prăbuşire adâncă,/ într-un zbor
fără aripi./ O pată de sânge pe asfalt cât o sahară lichidă,/ o tăcere
aiuritoare./ Pretutindenea la fel. Nicăieri un loc al/ cântecului,/ niciodată
un cântecel al speranţei/ (...)/ (...) O zi, o zi/ ce-o credeam nesfârşită, în
care-am visat/ că ne salva poezia. Odihneşte în pace./ Sub astre, nici un vis,
nici o speranţă./ Nimic, niciodată” (În
amintirea...). În Amintire din
copilărie, nostalgia este una sentenţioasă, impersonală, cu accente de
meditaţie abstractă, filozofică: „Ca un vierme în măr, îndoiala!/ Cel care a
tăcut, el, să mai tacă. Dar ce să/ facem cu el, ce să facem? Marginile
lucrurilor/ sunt vinete – strălucesc în lumina rece ca o rază/ necunoscută, ca
un lichid renăscut dinlăuntru”. Pentru ca, alături, într-un Pastel scris „în memoria lui A.E.
Baconsky”, versul să se schimbe din nou, într-unul mai alert, cu ecouri simbolist-citadine
şi cu o invocare retorică a poetului, a uneltelor sale şi a poeziei: „Zăpada enormă
strălucea violaceu în/ lumina neoanelor,/ pulsaţia rapidă a sângelui lapidând
arterele.../ O, plin de poeme este poetul, pixul, condeiul,/ plin de imagini
fulgurante, impertinente, bizare”.
Poeme de facturi
diverse, (neo)romantice şi moderniste – dedicate,pe lângă autorii români citaţi
mai sus, unor Hölderlin, Rilke, Poe etc. –, adeseori discursive, retorice,
ample, textele volumului Căutarea
căutării aş zice să sunt cameleonice, compozite. În căutarea unei formule
anume, ele jonglează însă, întotdeauna, foarte bine cu tiparele poetice
împrumutate de la clasici şi moderni.
Pe Liviu Antonesei
îl găsim cel mai bine în volumele publicate după ’90 (dar parte din ele scrise
în anii ’80), Apariţia Eonei şi celelalte
poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1986-1999) (apărut în 1999), Dispariţia şi eternitatea Eonei (1999-2006),
dar şi în volumul apărut în 2011, Poveşti
filosofice cretane şi alte poezii din insule, poeme „inedite”, scrise între
2008 şi 2011 în insula grecească Creta, în „ostroavele Azore” ale Portugaliei
şi, în fine, în Londra insularei Anglii. Câteva poeme de dragoste anunţau deja Apariţia Eonei..., şi apoi Dispariţia şi eternitatea Eonei, volume
în care poezia filozofică, eseistică, sentenţioasă se combină cu senzualitatea
erotică, într-o notă specifică. Autor al unui eseu Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000), Liviu Antonesei
scrie şi o poezie erotică, o poezie nu atât personală, cât din nou în siaj
modernist, metaforică şi simbolică – Eona e un fel de zeitate feminină tutelară
a iubirii –, dar şi o poezie erotică „în dulcele stil clasic”, cu strofă şi
rimă, cu limbaj îndrăzneţ şi ecouri din literatura populară. „Uvertura” la Apariţia Eonei... începe melancolic şi într-o
perspectivă a finalului, plasând iubirea în curgerea iremediabilă a timpului: „Şi
după ce totul va fi spus. Şi după ce vom fi/ trăit totul. Şi după ce nu va mai
rămâne nimic/ înaintea noastră, iubita mea care eşti singurul/ său semn. Şi...”
(Apariţia Eonei. O uvertură). În arhipelag e un poem care anticipează
„poeziile din insule” şi care merge pe acelaşi tipar specific, meditaţie
filozofică – în speţă, aici, o anume seninătate „clasică”, grecească – şi
senzualitate erotică: „pe puntea vaporului, către Corfu.../ păsările sunt
peşti, copacii valuri/ nesfârşite şi răcoroase. Ca o biserică/ noaptea – lumea
ne cuprinde cu totul./ Noi o cuprindem. Pe plajă, pe plajă la Corfu,/ ne vom
iubi pân’ la capătul/ ultim al lumii. Între stâncile goale,/ lângă apele
verzi-albăstrui,/ corpuri fosforescente luminând pe nisipuri./ Tat twam asi –
chiar asta noi/ suntem!”.
În trecerea
universală, în perspectiva morţii şi în meditaţia melancolică asupra existenţei
– constante ale poemelor lui Liviu Antonesei, luminate uneori, mai ales în Poveşti filosofice cretane..., de o
acceptare senină a curgerii, stimulată de splendoarea peisajului insular –,
iubirea este, aşadar, ultimul bastion, şi cel mai puternic: „Zăpada se prăbuşea
peste noi/ în valuri enorme, fosforescente/ din lumina căzută a nordului./ Nu
ştiam deosebirea dintre unu şi doi,/ copii ai Domnului ţinându-se stingher/
mână în mână. Tandri şi goi,/ cu sexele strălucitoare la umbra podului” (Pastel nordic, din volumul Dispariţia şi eternitatea Eonei). Erotismul
e, de altfel, asociat şi cu un anumit sentiment religios – mai sus apare chiar
o imagine biblică a cuplului primordial –, iar asta se poate vedea şi în cei
trei „psalmi”, scrişi de poet direct în franceză şi redaţi ca atare în
antologie (Psaumes, 2004 – psalmul ca
„poème du désir”, „poème du plaisir”, pe urmele Cântării Cântărilor).
Poeme de călătorie,
sapienţiale, meditativ-umaniste, „poeziile din insule” aduc din nou în
prim-plan pământul insular al Greciei. Peisaje greceşti înspumate, aspre şi
orbitoare, unde relaţia omului cu lumea e nemijlocită, fără a mai fi nevoie de
cuvinte, şi care conduc la o acceptare calmă a existenţei efemere şi totuşi
universale: „Întinderi blând clocotitoare de ape/ Şi puţinul pământ
concentrat,/ Incasabil ca metalele dure./ Smocurile verzi, de un verde intens/
Răzbind piatra parcă împotriva firii –/ Deşi după firea vieţii merg toate./
Între mine şi aceste aspre frumuseţi,/ Totul e simplu, nu e nevoie de cuvinte”
(poemul 3 din „Alte douăsprezece poveşti filosofice cretane”).
Volum de autor, Un taur în vitrina de piatră creează,
aşadar, o imagine completă a poetului Liviu Antonesei – poet filozof, dar şi
poet al iubirii, poet al melancoliei şi trecerii universale, dar şi autor de
texte sapienţiale. Un poet grav, dar şi unul ludic (în poemele ludic-erotice), experimentator
de diverse formule poetice, el rămâne, spre deosebire de colegii săi optzecişti
bucureşteni, un umanist şi un modernist.
Apărut în Observator cultural nr. 680/ 05.07.2013
Multumesc foarte mult!
RăspundețiȘtergere