Cronică la volumul rezultat în urma colocviului "Gh. Crăciun", Braşov, iulie 2012

Despre trup şi literă în opera lui Gheorghe Crăciun

Raul Popescu

În 2012 s-au împlinit deja cinci ani de la dispariţia prematură a prozatorului şi teoreticianului literar Gheorghe Crăciun. În iulie 2012, la Braşov, colegii de catedră ai lui Gheorghe Crăciun de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ au organizat, la cinci ani distanţă de prima ediţie, cea de a doua ediţie a Conferinţei Naţionale Gheor­ghe Crăciun – viaţa şi opera.  Participanţii nu au fost puţini. Numai gazda, adică Facultatea de Litere din Braşov, a fost reprezentată de aproximativ 15 persoane – profesori, doctoranzi, studenţi: Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş, Virgil Podoabă, Ruxandra Ivăncescu, Georgeta Moarcăs, Rodica Ilie, Romulus Bucur, Naomi Ionică, Ioana-Paula Armăsar, Dan-George Botezatu, Alexandra Ungureanu-Atănăsoaie, Ramona Hărşan, Ovidiu Brînză.

Din partea altor centre universitare au participat: Carmen Muşat (Universitatea din Bucureşti), Adina Diniţoiu (Universitatea din Bucureşti), Liliana Truţă (Universitatea Creş­tină „Partium“ Oradea), Laura Cornea (Uni­versitatea Tehnică din Cluj), Florica Teodoriuc (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Elena-Cristina Ştefîrcă (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Mircea A. Diaconu (Universitatea „Ştefan cel Mare“, Suceava), Iulian Boldea (Universitatea „Petru Maior“, Tîrgu Mureş), Paul Cernat (Universitatea din Bucureşti), Cezar Gheorghe (Universitatea din Bucureşti). În urma conferinţei, a rezultat un volum cu textele participanţilor, Trupul şi litera. Explorări critice în biografia şi opera lui Gheorghe Crăciun (coordonatori: Andrei Bodiu şi Georgeta Moarcăs, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012). Este vorba despre un op dens, consistent, cu texte de calitate, în care opera literară şi teoretică a lui Gheorghe Crăciun beneficiază de diverse unghiuri de abordare mai mult sau mai puţin surprinzătoare.

Plasat printre textele de început ale volumului, eseul lui Caius Dobrescu, deşi poate prea puţin interconectat cu opera lui Gheorghe Crăciun, se distinge prin ideea oarecum insolită pe care o propune, şi anume: între criticii generaţiei ’60 şi generaţia de scriitori afirmată în anii ’80 ai secolului trecut, există o legătură evidentă: „plăcerea de a gîndi“. După un scurt istoric al apariţiei fenomenului numit în prezent „critică literară“, cu origini în conversaţia de salon, autorul ne lămureşte ce-i cu această „plăcere de a gîndi“: criticii anilor ’60 ai secolului trecut, spre deosebire de scriitorii aceleiaşi perioade, au avut o viziune cosmopolită asupra lumii şi a sinelui, au dovedit nu de puţine ori, în textele lor, luciditate şi scepticism, două caracteristici indispensabile „plăcerii de a gîndi“, regăsibile, peste ani, cu asupra de măsură şi la scriitorii optzecişti, aşadar şi la Gheorghe Crăciun, unde trupul este cel care participă la această „plăcere de a gîndi“.

 

În eseul său, care deschide prima parte a volumului, Alexandru Muşina invocă şase concepte-cheie pentru textele lui Gheorghe Crăciun: sintaxa (care face referire la o sintaxă a realităţii, una, prin urmare, transgramaticală), fotografia (ca decupaj din realitate, semantica fotografiei de artă – care nu-i era străină nici lui Mircea Nedelciu – stînd la baza prozei din Acte originale, copii legalizate), rescrierea (resemantizarea) şi corpul (Dafnis şi Chloe de Longos fiind rescris, resemantizat, în proza Epură pentru Longos, unde Gheorghe Crăciun „explorează «ultima frontieră» a post­modernităţii: corpul, cu anatomia, fiziologia, stările şi senzaţiile lui“), autorul şi singurătatea (tema principală din Pupa russa). Remarca de final a lui Alexandru Muşina merită şi ea reţinută: „Aventura scripturală a lui Gheoghe Crăciun începe cu căutarea unei noi sintaxe – a realităţii şi a «refacerii» ei în text – şi se sfîrşeşte cu explorarea şi ficţionalizarea singurătăţii ontologice a omului postmodern“.

Tot în prima parte a volumului – acesta fiind împărţit în două mari capitole tematice: „I. Gheorghe Crăciun, prozator şi autor de jurnal“ şi „II. Gheorghe Crăciun teoretician, eseist şi critic literar“ –, în eseulGheorghe Crăciun şi versantul negativ, saphico-bataillean, al erosului, Virgil Podoabă propune o viziune fenomenologică asupra unui singur text semnat de Crăciun, prozopoemul, după cum îl numeşte Virgil Podoabă,Epură pentru Longos. Solid argumentat, eseul afirmă legătura dintre prozopoemul tocmai menţionat al lui Crăciun şi erotica lui Sapho, un tip de erotism reluat apoi, la începutul secolului al XX-lea, sub o formă teoretică, de Georges Bataille. Erotica lui Sapho, ne informează Virgil Podoabă, surprinde „atît momentul de exuberanţă senzorial-vitală, cît şi pe cel de negativitate mortală din fenomenul erotic“, un erotism prezent şi în Epură pentru Longos, unde Crăciun introduce clipa mortală, safică, „în însuşi miezul dragostei dintre personaje“, resemantizînd astfel, ca să folosim unul dintre termenii-cheie propuşi de Alexandru Muşina, proza lui Longos.

Prozator experimental, Gheorghe Crăciun mizează pe un anumit tip de realism care are în centru trupul cu anatomia şi senzaţiile sale, un trup al cărui erotism pendulează, safic, după cum s-a văzut, între senzualitate şi moarte, un trup care caută disperat exprimarea prin cuvînt, exteriorizarea şi, în consecinţă, epuizarea textuală – consecinţa credinţei în valoarea mîntuitoare a scrisului. Acest aspect a fost foarte bine surprins de Liliana Truţă în eseul său despre ceea ce ea a numit androginie textuală la Gheorghe Crăciun, autor care „adaugă laolaltă principiul masculin şi feminin, corpul şi gîndirea, lumea şi textualitatea“. În Pupa russa, remarcă eseista, intimizarea autor-personaj – în măsura în care autorul încearcă să intre în carnea personajului său, Leontina Guran – vizează „realizarea, prin spaţiul literaturii, a unei androginii textuale“, proiect în mare parte eşuat, motiv pentru care, în final, autorul îşi ucide personajul. Mai exact spus, misteriosul criminal al Le­ontinei Guran este însuşi Gheorghe Crăciun. Despre relaţia trup-text este vorba şi în eseul Adinei Diniţoiu, autoare a unui foarte bun volum despre opera unui alt prozator optzecist, bun prieten cu Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu. Nepu­tinţa cuvintelor în faţa bolii, a morţii, a trupului decrepit, bolnav, este sesizabilă, crede Adina Diniţoiu, la ambii prozatori: „Această dublă pulsiune – de revoltă împotriva limbajului şi a limitelor lui în faţa îmbătrînirii, a bolii, a accidentelor corpului, dar şi de asumare a lui – se întîlneşte şi la Crăciun, ca şi la Mircea Nedelciu“. Dacă Adina Diniţoiu a adus în prim-plan neputinţa, atît la Nedelciu, cît şi la Crăciun, de a lupta împotriva bolii prin cuvînt, prin text, Ramona Hărşan confirmă, la rîndu-i, legătura dintre cei doi prozatori optzecişti, cu referire la volumul lui Gheorghe Crăciun Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei): fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, volum în care Crăciun „a trasat, prin articolele sale critice, cele mai importante direcţii de interpretare ale operei nedelciene“.

 

Partea a doua a cărţii, aşa cum am spus, este dedicată operei teoretice a lui Gheorghe Crăciun. Eseurile sînt, şi aici – nu pot să nu remarc –, bune şi foarte bune. Iulian Boldea, la început de capitol, ceva mai conformist, face o trecere în revistă a volumelor de teorie literară ale lui Gheorghe Crăciun (Cu garda deschisă, 1997, Introducere în teoria literaturii, 1997, În căutarea referinţei, 1998, Aisbergul poeziei moderne, 2002 etc.), remarcînd, pe bună dreptate, că întreaga generaţie ’80 a dovedit o reală aptitudine pentru teoria literară, preocupările teoretice ale acestora stînd, nu de puţine ori, la baza propriilor proze şi poeme. Paul Cernat nu se sfieşte, tot în această a doua parte a volumului, să facă o inedită legătură între textele lui Gheorghe Crăciun şi cele ale lui Cioran – o afinitate evidentă în Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. 1993-2000, unde abundă citatele din Cioran. Da, se poate afirma că există o legatură între aceşti doi autori, altfel total opuşi, Cioran fiind, la rîndu-i, tot un prizonier al corporalităţii. Tot pe terenul filozofiei mută şi Cezar Gheorghe problematica trupului din textele lui Crăciun şi îl înscrie pe prozatorul optzecist într-o tradiţie filozofică europeană a trupului, unde îi avem, de exemplu, pe Bergson, pe Maurice Merleau-Ponty sau pe Deleuze şi Guattari.

În ultimul eseu al volumului, Carmen Muşat face referire la arhiva Crăciun, care a luat naştere, în mare parte, prin procesul de arhivare din 2006 întreprins de Gheorghe Crăciun însuşi. Internat în 2002, în comă, la spitalul Fundeni, pradă unei agresive hepatite C, prozatorul braşovean va mai primi în 2006 o lovitură de graţie, un diagnostic fatal, ceea ce îl va determina să nu mai amîne o eventuală arhivare a scrierilor sale. Arhiva Crăciun, crede Carmen Muşat, prin modul în care sînt organizate şi reorganizate textele, dă seama de o febrilă căutare de sine, iar o cercetare amănunţită a acesteia, mai ales în cazul unui studiu dedicat prozatorului braşovean, se impune de la sine: „Cu atît mai imperativă este explorarea arhivei, cu cît ea este produsul conştient al voinţei auctoriale. Sînt tentată să spun că în cazul lui Gheorghe Crăciun arhiva este o operă în sine, complicată şi vastă, care nu conţine doar manuscrisele şi variantele cărţilor deja apărute, ci şi un număr foarte mare de volume pregătite pentru tipar, atent proiectate şi construite“. Dintre aceste volume, două au şi văzut lumina tiparului în intervalul 2011-2013, şi anume: Viciile lumii postmoderne (Tracus Arte, Bucureşti, 2011) şi romanul Femei albastre (Polirom, Iaşi, 2013).

AntologiaTrupul şi litera poate fi considerată, fără greş, un foarte bun indicator al modului în care opera lui Gheorghe Crăciun, atît cea teoretică, cît şi proza, este percepută în acest moment, cel puţin de către criticii şi teoreticienii literari, după mai bine de cinci ani de la dispariţia fizică a acestui scriitor. Unele dintre eseurile prezentate în cadrul conferinţei de la Braşov sînt fragmente ale unor teze de doctorat, lucrări care vor lua, nu peste mult timp, aspectul unor tomuri serioase despre opera prozatorului optzecist braşovean. Pînă atunci, Trupul şi litera reprezintă, fără doar şi poate, singurul volum bine documentat, cu perspective dacă nu insolite, cel puţin îndrăzneţe, despre viaţa şi cărţile lui Gheorghe Crăciun.

Apărut în Observator cultural nr. 673/ 17.05.2013