Dandysmul, un fenomen fascinant

În 1995, Adriana Babeţi, cunoscuta eseistă şi scriitoare timişoreană, profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest, a publicat, în traducere românească, la Editura Polirom, sub titlul Dandysmul, două texte semnate de Barbey d’Aurevilly, Despre dandysm şi despre George Brummell şi Un precursor al dandysmului, pe care le-a însoţit de un studiu introductiv consistent, Dandy Ltd., dar şi de o – la fel de substanţială – addenda (aproape jumătate din paginile volumului), care adună şi alte texte sine qua non din bibliografia dandysmului (printre autori se numără Thomas Carlyle, Charles Baudelaire, Huysmans, Oscar Wilde, Marcel Proust, Albert Camus, Roland Barthes, Giuseppe Scaraffia ş.a.). În 2004, rod al unor ample cercetări de istorie literară şi culturală începute cu acest volum, Adriana Babeţi va reveni cu Dandysmul. O istorie, o carte nu numai obligatorie pentru bibliografia şi istoria fenomenului, dar şi fermecătoare.

Ce este, aşadar, dandysmul? Adriana Babeţi atrage atenţia, din capul locului, în studiul său introductiv, că cercetătorii (scriitori, filozofi, istorici şi critici literari, o parte din ei antologaţi chiar în volumul de faţă) cad de acord asupra dublului sens al termenului: pe de o parte, un sens istoric, definind un fenomen strict istoric, cu rădăcini într-un timp şi spaţiu anume (Anglia sfârşitului de veac XVIII), iar pe de altă parte o accepţie stilistică, definind, practic, un stil atemporal. Traducătoarea lui Barbey d’Aurevilly – scriitorul francez (un aristocrat cu nostalgii revoluţionare) care se ocupă de figura lui George Brummell, un prototip al dandyului din chiar Anglia de la sfârşitul secolului XVIII – mai notează, în preliminarii, că dandysmul e un fenomen exclusiv masculin – deşi joacă pe o ambiguitate de gen caracteristică – şi marginal, dar cu atât mai fascinant cu cât mizează pe contraste şi paradoxuri.

În orice caz, pentru literatură şi arte – vezi scriitorii şi artiştii-dandy – el este un fenomen fascinant şi atemporal.

Ca fenomen istoric, scrie Adriana Babeţi, „dandysmul apare – spun istoricii şi sociologii – în plină ascensiune a clasei burgheze, la finele veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Tinerii noştri, proveniţi din familii relativ modeste, se află într-un interval tensionat. Nu sunt aristocraţi, dar aderă, măcar parţial, la valorile de castă ale nobilimii şi vor să fie acceptaţi în cercurile ei închise. Însă cu un singur scop: de a o perturba din interior, de a-i răsturna canoanele, de a o scoate din amorţire şi inerţie. O vor face cu orgoliu, trufie (generate, cel mai adesea, de un complex de inferioritate), dând dovadă de o inteligenţă abilă, ieşită din comun.” Antiegalitari, elitişti, respingând morala burgheză din rândul căreia se trag (proiectele de prosperitate şi ascensiune socială), dandy-i aceştia întreţin relaţii cu aristocraţii, prinţii şi regii, complăcându-se în a-i seduce, a-i contraria, a sfida normele castei nobiliare. Iar sfidarea – şi, implicit, seducţia – se face prin vestimentaţie, atitudine, conversaţie.

Calităţile unui dandy sunt, pentru Baudelaire – el însuşi un dandy, un burghez care-şi cheltuie averea moştenită – în mod esenţial de ordin spiritual: „O mână de bărbaţi declasaţi, dezgustaţi, fără rost, dar având cu toţii bogăţia unei forţe înnăscute, pot să făurească planul de a întemeia un nou fel de aristocraţie, cu atât mai greu de înlăturat cu cât va fi bazată pe cele mai preţioase şi indestructibile calităţi şi pe darurile celeste, pe care nici munca şi nici banii nu le pot conferi”.

Baudelaire avansează aici o idee importantă pentru cea de-a doua categorie de dandy, a artiştilor dandy: e vorba de aristocraţia spirituală, „un nou fel de aristocraţie”, o nouă castă, imaginară în fond, dată de valorile spiritului. La această castă va adera – cu morga, dar şi complexele de rigoare –, la noi, şi autorul Crailor de Curtea-Veche, Mateiu Caragiale, fiul bastard al lui I.L. Caragiale. Şi Baudelaire (e vorba de articolele din Pictorul vieţii moderne şi alte curiozităţi, Meridiane, 1992, ediţie de Radu Toma, din care Adriana Babeţi antologhează aici un fragment) mai spune un lucru important: dandysmul este şi o formă de decadentism, e „ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadenţă”. Asta pentru că, deşi o „instituţie în afara legilor”, dandysmul îşi are propriile legi, „riguroase”, menite a pune în evidenţă întotdeauna „superioritatea aristocratică a spiritului” apartenenţilor săi. Adriana Babeţi vorbeşte astfel despre o etică (narcisică, a singularităţii şi singurătăţii, a negativităţii) şi despre o estetică dandy, despre dubla doctrină, a diferenţei şi a aparenţei, ca şi despre strategia de seducţie pe care le pune în scenă dandysmul.

Cât despre artiştii şi scriitorii dandy, despre care se poate vorbi începând cu secolul al XIX-lea, Adriana Babeţi notează, sprijinindu-se pe afirmaţiile lui Sartre din studiul consacrat lui Baudelaire: „În momentul declinului acesteia (al nobilimii, n.m.), nemaiputând fi protejat, întreţinut, scriitorul se vede retrimis brutal la condiţia sa iniţială, aceea de burghez care ar trebui să se conformeze principiilor lumii din care provine: hărnicia acumulardă de bani”. Împotriva pierderii independenţei şi, deci, al creativităţii, scriitorul nu are decât câteva opţiuni (enumerate de Sartre): „opţiunea pentru o singurătate şi indeoendenţă absolute, cu toate riscurile asumate (Lautréamont, Van Gogh, Rimbaud), intrarea în graţiile şi favorurile unei aristocraţii de mâna a doua (fraţii Goncourt, Prosper Mérimée), declasarea simbolică, voluntară, printr-o ruptură mitică de clasa care i-a generat şi recuperarea în consecinţă a unui elitarism, prin ceea ce Durkheim numeşte «solidaritatea mecanică», «familia marilor scriitori» (e cazul lui Flaubert sau Gautier)”.

Lăsând deoparte consideraţiile de ordin istoric şi social, e de spus, încă o dată, că dandysmul rămâne un fenomen atemporal, o seducătoare „aristocraţie” de stil şi de spirit, în care se regăsesc scriitori şi artişti din diverse epoci. El e un melanj de elitism şi frondă, de rigoare şi nonconformism, un joc al păstrării distanţei şi al cultivării aparenţelor – cu o atenţie la corporalitate şi vestimentaţie care anunţă obsesiile epocii noastre – cu un succes garantat. Din galeria marilor dandy, cei care îşi fac din viaţă o operă de artă fac parte, de pildă, Lord Byron, Alfred de Musset, Stendhal, Oscar Wilde, Th. Gautier, Baudelaire, Huysmans, Marcel Proust, Alfred Jarry, Tzara ş.a. (incluşi în dicţionarul dandy-ilor alcătuit de G. Scaraffia). În zilele noastre, mari eleganţi, dandy, ar putea fi consideraţi un David Bowie sau un Jeremy Irons. Iar de pe la noi, pomenitul Mateiu Caragiale, dar şi Alex. Leo Şerban, criticul de film, scriitorul şi eseistul dispărut dintre noi în urmă cu doi ani.

Apărut pe Bookaholic