„Pentru mine, suspansul e un ingredient
esenţial“
Hélène Grémillon, autoarea romanului Confidentul (Éditions
Plon, 2010 / Editura Humanitas Fiction, 2014, traducere din franceză de Mariana
Piroteală), a fost invitata Institutului Francez şi a Editurii Humanitas
Fiction la Tîrgul Internaţional de Carte Gaudeamus 2014. Pe 20 noiembrie, ea a
participat la o întîlnire cu publicul şi la o sesiune de autografe la Librăria
Humanitas de la Cişmigiu, ocazie cu care am putut sta de vorbă.
Confidentul este primul dvs. roman, publicat în
2010 – un roman care a avut succes de public. E vorba, aşadar, de un debut la
32 de ani, după o activitate în domeniul jurnalismului (dar şi al
scurtmetrajelor). Între timp, aţi mai publicat o carte, La Garçonnière
(Éd. Flamarion, 2013). Cum aţi ajuns, aşadar, la roman?
De fapt, cred că am ajuns la roman datorită faptului că sînt o mare
cititoare. Acum, de cînd am început să scriu eu însămi, citesc mai puţin,
pentru că scrisul îmi ocupă o mare parte din timp. Altfel, citesc foarte mult,
de cînd mă ştiu – practic, de cînd am învăţat să citesc. Mai tîrziu, am ales să
merg la Faculta - tea de Litere graţie aceleiaşi pasiuni pentru lectură. Am
lucrat, de asemenea, şi în domeniul editorial, publicitar, iar apoi în
jurnalism. Dar de fiecare dată, trecînd prin toate aceste domenii de
activitate, simţeam că îmi lipseşte ceva. Şi cum experimentasem deja domeniile
în care îmi dorisem să lucrez, mi-am spus la un moment dat: o să mă apuc de
scris, o să văd dacă mă descurc. Şi am reuşit – un adevărat miracol; dacă nu, ar
fi trebuit să caut din nou altceva care să mă atragă, să-mi placă – şi
întotdeauna e cel mai plăcut să poţi atinge obiectivele pe care ţi le-ai fixat.
De fiecare dată, în meseriile pe care le-am încercat, exista o trimitere la
scris: în publicitate, unde mă ocupam de sloganuri, şi, desigur, în jurnalism.
Îmi lipsea, însă, latura de imaginaţie, de creativitate, pe care ţi-o oferă
scrisul propriu-zis.
Pe de o parte, e vorba, în Confidentul, despre o
istorie de familie, în interiorul căreia personajele sînt legate prin relaţii
amoroase complicate; pe de altă parte, e vorba despre istoria propriu-zisă,
fiindcă toată această cazuistică amoroasă are, în fundal, cel de-Al Doilea
Război Mondial. Care sînt sursele de inspiraţie, aşadar; există şi ceva care
vine din experienţa dvs. în această carte?
Nu, subiectul cărţii nu are nici o legătură cu viaţa mea sau a
apropiaţilor. Dimpotrivă, în clipa în care am început să scriu, mi-am propus să
imaginez o poveste, pur şi simplu – e vorba de pură ficţiune. Mi-am spus atunci:
vei scrie o poveste şi o vei duce la bun sfîrşit, fără să te opreşti din drum,
fără să modifici povestea şi fără să revii asupra detaliilor deja fixate. M-am
întrebat ce gen de poveste aş putea inventa: voiam neapărat să fie una care să
aibă suspans. Şi mai voiam să fie plasată într-un context istoric. Şi, evident,
să fie vorba despre o poveste de dragoste. Mi-am schiţat de la început „planul“
poveştii pe care urma s-o spun. Şi, în timp ce mă duceam să fac duş, mi-a venit
ideea de a alcătui romanul sub forma unor scrisori primite de la un necunoscut.
Scrisorile îi vor spune naratoarei o poveste care, în cele din urmă, o priveşte
pe ea însăşi. Pe măsură ce reflectam mai mult asupra ei, povestea prindea
contur. Dar n-am început să o redactez decît în clipa în care am avut toate
elementele, cînd ştiam finalul, cînd ştiam, practic, toate amănuntele cărţii.
Am făcut, aşadar, planul şi apoi am împărţit materia cărţii în funcţie de cele
trei voci (şi/sau perspective) principale: a lui Louis [cel care trimite scrisorile,
n.m.], a lui Annie şi, respectiv, a lui Elisabeth.
Aţi anticipat puţin întrebarea mea, referitoare la
această formulă narativă pentru care aţi optat: scrisorile misterioase trimise
de un necunoscut – o tehnică narativă veche în istoria literaturii şi destul de
convenţională. Aţi optat pentru ea numai din motive de suspans?
A fost, pur şi simplu, o formulă care mi-a convenit, care se dovedea
funcţională: ea îmi permitea să lucrez cu diversele stiluri şi voci care se fac
simţite/auzite în carte. Era un dispozitiv narativ ideal pentru mine, dar sînt
de acord cu dvs., e o formulă clasică. Mă face să mă gîndesc, de pildă, la Lettre
d’une inconnue [de Stefan Zweig, apărută în germană în 1922 şi tradusă în
franceză în 1927, n.m.]. Odată decisă asupra acestei formule, am
păstrat-o şi am mers mai departe, fiindcă mi-am impus din start să nu abandonez
alegerile făcute. Nu ştii mai departe ce-ţi rezervă viaţa, dar e nevoie
întotdeauna să faci nişte alegeri şi să nu te mai întorci asupra lor. În cazul
romanuluiConfidentul, am făcut nişte alegeri, pe care le-am păstrat pînă
la capăt. Astăzi, de pildă, sînt foarte indecisă, nu reuşesc să mă hotărăsc
asupra unor ingrediente literare sau a altora şi, prin urmare, nu ajung
nicăieri, nu avansez pe drumul unei noi cărţi...
În carte se aud, aşadar, mai multe voci – vocea
naratoarei, Camille, dar şi vocile care se fac auzite prin intermediul
scrisorilor misterioase pe care ea le primeşte. O întrebare aşa-zicînd
subiectivă: care este, pentru dvs., cea mai importantă voce, pe care personaj
ar trebui să cadă accentul în naraţiune: Annie, Elisabeth, Louis sau Camille?
Pentru mine, vocea esenţială este aceea a lui Elisabeth (doamna M.). Dacă
am vrut să se audă o voce distinctă în acest roman, atunci este aceea a lui
Elisabeth. Îmi doream foarte mult să spun povestea acestei femei, modul în care
a ajuns să ia acele decizii [îi propune lui Annie, o tînără prietenă din satul
în care se retrage cuplul, să poarte ea copilul pe care nu-l poate avea cu
soţul ei, n.m.], cum s-a simţit în pericol şi cum s-a oprit asupra unei soluţii
care, în cele din urmă, a degenerat [Annie şi soţul doamnei M. se îndrăgostesc,
n.m.]; pentru mine, ea este personajul principal al cărţii. Dar trebuie
să spun că există cititori care o preferă pe Annie – în timpul unor întîlniri
cu publicul, mi s-a spus adesea: „Elisabeth e un personaj oribil!“, iar eu
le-am răspuns că nu e „oribilă“, e doar o femeie încolţită, disperată. Ceea ce
resimt, în cazul ei, este nu cruzimea actelor sale, ci disperarea. În orice caz,
mă simt cel mai aproape de acest personaj, de reflexele sale – nu că aş fi
putut să fac ceea ce a făcut ea [rîde], dar... Este un personaj tragic.
Cel de-al doilea roman al dvs., La garçonnière, nu
este (încă) tradus în româneşte. Ne puteţi spune cîteva cuvinte despre el?
E un roman foarte diferit de Confidentul, prin subiect, stil,
energie. Acţiunea se petrece la Buenos Aires, în Argentina – e povestea unei
tinere femei care e găsită moartă (se pare că se aruncase de la fereastră).
Soţul ei, care e psihanalist, e bănuit, în scurtă vreme, că şi-ar fi ucis
soţia; va fi închis, iar una dintre pacientele sale, Eva Maria, va încerca să-l
apere, să-i demonstreze nevinovăţia; va încerca să afle cine a ucis-o pe soţia
lui. E vorba, din nou, despre un roman policier.
Cînd scrieţi, vă gîndiţi la publicul cititor? Vizaţi o
categorie anume de public?
În primul rînd, îmi doresc să nu se plictisească cititorii, să fie curioşi
mereu de ceea ce urmează să se întîmple, îmi doresc ca povestea inventată de
mine să fie captivantă. Pentru mine, primează întotdeauna un anumit tip de
suspans, pe care încerc să-l creez şi să-l întreţin în povestire. Dar altfel,
nu vizez o anumită categorie de public, o categorie socială sau alta; dacă
reflectezi prea mult la astfel de lucruri, nu mai reuşeşti să scrii. În ceea ce
mă priveşte, în clipa în care am în minte o poveste, încerc să o duc la bun
sfîrşit – asta e prioritatea mea. Apoi îmi spun: fie ce-o fi, vom vedea dacă va
plăcea şi cui anume.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu