Un text de principiu despre critică, teorie, istorie literară şi metodologie - la început de mileniu 3...
Variaţiune la "oglinda spartă" şi "pluriperspectivism" :)
În vreme ce alte spaţii culturale – universitare, în speţă – sînt saturate deja de teorie, spaţiul literar românesc duce o lipsă cronică de aşa ceva. De la optzeciştii textualişti – în frunte cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova şi Gheorghe Crăciun –care, la rîndul lor, reînnodaseră cu puţinele încercări teoretice ale cîtorva scriitori din interbelic, nu mai există nici o tentaţie a teoriei printre scriitori. Cu atît mai puţin printre critici – majoritatea practicanţi ai criticii de întîmpinare –, care, am senzaţia, dezaprobă, în orice caz, intruziunile teoretice în textele literare. Şi fac lucrul acesta de pe reduta – redutele? – criticii estetice, continuînd să opereze, fără să-l chestioneze, cu un „canon“ estetic moştenit de la Călinescu (critic, de altfel, foarte „artist“ şi cu judecăţi „hiperbolice“, decis să facă literatura română mai monumentală şi mai clasică decît este) şi Lovinescu (ultimul, totuşi, foarte conştient de „mutaţia valorilor estetice“!).
Un „canon“ vechi de vreo 70 de ani (dacă luăm în considerare anul apariţiei Istoriei literaturii... lui G. Călinescu – 1941) – izvorît şi el dintr-un anume context socio-politic, dar şi din subiectivităţile puternice ale criticilor en titre – agrementat cu acelaşi tip de notaţii impresioniste şi de gust, îi bîntuie şi astăzi pe mulţi critici şi îi face rezistenţi la orice formă de abordare plurală, multimetodologică, de tipul studiilor culturale occidentale. Nostalgia judecăţilor unice, definitive, a ierarhiilor clare de scriitori şi opere literare – pe care numai autosuficienţa criteriului estetic le putea genera în liniştea conştiinţei – îi face chiar şi pe criticii din generaţiile tinere să nu acorde credit relativismului pluriperspectivist şi dialogic şi să se simtă brusc inconfortabil în prezenţa unui demers care problematizează, uzează de mai multe metode de interpretare, face loc accentelor dubitative şi oferă răspunsuri fără pretenţii de adevăr absolut.
Din păcate, trăim – vorba ceea – timpuri în care nu mai e loc pentru „adevăr“ – cu atît mai puţin „absolut“, pentru „esenţă“ (nici măcar „esenţe“), ci dimpotrivă, doar ştim bine din teoriile postmoderne în vogă şi la noi pînă la începutul anilor 2000, de diseminare şi mixaje, de abordări pluridisciplinare, multifaţetate, în care e nevoie neapărat de coborîrea criticii, dar şi a literaturii, din turnul de fildeş.
Şi totuşi, se pare că nu reuşim – nu vom reuşi? – să depăşim niciodată decalajul celor, să spunem cu indulgenţă, 50 de ani faţă de culturile occidentale.
Dacă Nicolae Manolescu şi-a permis luxul de a scoate, la final de carieră – o carieră strălucitoare, determinată, şi ea, în fond, de un context istorico-literar atît de precis şi necruţător (comunismul ceauşist) –, o istorie „de autor“, o istorie estetică şi de gust, nu cred că noi ne mai putem permite să urmăm o asemenea direcţie... Asta nu înseamnă izgonirea criteriului estetic din istoria literară, evident, ci doar integrarea lui firească acolo unde-i este locul, printre coordonatele sociale, politice, ideologice şi biografice care circumscriu, fără doar şi poate, un text literar. În peisajul cultural de astăzi, literatura are şi ea – alături de celelalte arte şi de disciplinele umaniste şi ştiinţifice – o valoare de cunoaştere specifică şi o valoare de comunicare foarte importante pentru publicul larg, de care ar trebui să ţină seamă criticii care manevrează „scalpelul“ estetic. Iar dimensiunea teoretică, la care accede uneori – rareori – literatura română reprezintă şi ea o formă de deschidere a literarului, prin experiment, către limitele limbajului ori textului.
Sorin Alexandrescu – întors, simptomatic, după ’90, dintr-un spaţiu universitar occidental (Amsterdam) – pleda pentru lucrurile acestea încă din 1999 (în cartea sa, Privind înapoi modernitatea), pentru relativizarea, ba chiar „grabnicul sfîrşit“ al canonului estetic, pentru spargerea „canonului“ în „canoane“ şi lărgirea esteticului prin etic. Din păcate, între timp, rezistenţa criticii estetice – întreţinută cumva de cronica de întîmpinare – s-a dovedit, la noi, considerabilă şi inerţială ...
Cu toate acestea, cred că ţine de datoria şi de rigoarea criticului şi a cercetătorului literar de astăzi (tînăr, în speţă, deşi nu e o regulă), în societatea aşa-zis globală, de a fi la zi cu direcţiile studiilor culturale occidentale, fiindcă desuetudinea în materie de metodologie literară poate echivala, la limită, cu o descalificare. Ce e simplu, vechi şi „sigur“, deja învăţat, va fi întotdeauna mai comod şi mi-e teamă că va fi primul ales de pe listă.
În plus, spargerea unui statu quo nu e numai inconfortabilă, dar presupune asumarea unor riscuri, căci contravine consensului la un moment dat, unor zone de influenţă şi unor relaţii de putere din cîmpul literar.
Aş vrea să-l citez aici pe Compagnon, care a început să fie „adoptat“ şi de spaţiul românesc (în special – simptomatic, poate – prin conceptul său de „antimodernitate“). El spune despre francezi că nu au „la tête théorique“ – ce să mai vorbim atunci de români! Şi mai scrie aşa despre importanţa teoriei în lupta ei cu ideilor preconcepute, cu imobilismele şi prejudecăţile din studiile literare: „Căci teoria mi se pare, înainte de toate, interesantă şi autentică nu prin latura teoretică (...), nici prin latura practică sau pedagogică, ci prin bătălia acerbă şi tonifiantă pe care a dus-o împotriva ideilor preconcepute din studiile literare, ca şi prin rezistenţa la fel de hotărîtă pe care ideile preconcepute i-au opus-o“ (Le démon de la théorie. Littérature et sens commun, Éd. du Seuil, 1998, p. 13 – traducerea pasajului îmi aparţine).
E adevărat, spaţiul criticii literare se îngustează din ce în ce mai mult, revistele culturale sînt puţine şi supravieţuiesc greu în vremuri de criză. Şi nu vorbesc despre critica-publicitate a revistelor glossy, ci de aceea care, în Occident, s-a mutat în revistele de specialitate. La noi, din păcate, ambele tipuri de cronici convieţuiesc, hibrid, în săptămînale, uneori chiar în interiorul aceluiaşi text... Într-un articol din Dilema veche, Simona Sora, vorbind despre rosturile criticii la noi şi aiurea, îl citează la un moment dat, pe bună dreptate, pe Santos Sanz Villanueva, profesor de literatură la Universtatea Complutense şi critic la El Cultural, care afirmă că „independenţa criticului, esenţială pentru supravieţuirea disciplinei, este şi un ingredient care asigură calitatea activităţii de critic literar“ („Ieremiade“, Dilema veche, nr. 415/2012). Într-o societate de piaţă, dictată de legi economice, independenţa criticului e, se pare, foarte greu de realizat.
Şi totuşi, acest spaţiu mic al criticii (pentru discuţia asupra rosturilor criticii azi recomand articolul Simonei Sora, semnalat mai sus), tocmai pentru că rezistă, ar trebui să aibă exigenţele lui.
Exigenţe deontologice, exigenţe de informare şi metodologie şi, nu în ultimul rînd – căci la noi e jale! – exigenţe de civilitate (cum visa a.l.ş., în Mica dietetică, visez şi eu la „polemică, nu pamflet“ – fiindcă balcanismul nu e o scuză pentru injuria pamfletară).
Închei aceste consideraţii de principiu – determinate, sigur, de practicile critice din revistele şi spaţiul cultural on-line de la noi – cu un citat din cartea recentă a lui Alex Goldiş despre critica românească în comunism. Scriind acolo despre cum criticii – şi mai tineri, şi mai bătrîni – ajung foarte repede să respingă noile metode critice occidentale ale epocii (structuralism, tematism, psihocritică etc.), în numele unei „erezii a autoreflexivităţii“, cum îi spune autorul, şi al unui militantism literar pe urmele militantismului comunist specific acelor ani, A. Goldiş ajunge la concluzia că: „Erezia autoreflexivităţii vine în prelungirea unei concepţii tradiţionaliste conform căreia critica e secundară în raport cu obiectul literar, dar şi ca simptom al devierii de la misiunea de susţinere a noii literaturi şi de refacere a celei vechi. Din cauza acestei retorici datate, cu tot entuziasmul noutăţii şi al victoriei împotriva dogmatismului, critica anilor ’60 ia aspectul unei generaţii tinere la spirit, dar cu fizionomie îmbătrînită şi cu gesturi greoaie“ (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, CR, 2011, p. 182).
Astăzi, 50 de ani mai tîrziu, nu stăm prea diferit. Sigur, militantismul după model comunist a dispărut – devenind, iată, doar istorie literară – însă „concepţia tradiţionalistă“ sau mai bine zis conservatorismul – prin exclusivismul criticii estetice – continuă să se facă simţită, respingînd aproape instinctiv, în istoria literară, pluriperspectivismul metodologic şi interdisciplinaritatea; schiţînd, pe obrazul criticii tinere, o „fizionomie îmbătrînită“ şi atribuind alurii ei nişte „gesturi greoaie“...
E total neconvingator articolul, desi porneste de la o observatie justa, o anumita inertie si ancorare in modele mai vechi a criticii romanesti. Insa sa vezi conservatorism, orice o fi insemnand asta, sau lipsa de interdiciplinaritate la critici mari ca Marin Mincu, cu textualismul sau, sau Eugen Lovinescu, cu toata ideologia sincronismului, si sa tot bati moneda pe context fara obiectul literar propriu-zis nu arata decat faptu ca "formele fara fond" sunt mereu actuale in Romania, ca ai vazut niste francezi sau americani ca fac din critica literara filozofie marxista de proasta calitate si, gata, vrea si romanul sa fie marxist occidental dupa 20 de ani comunism! Critica literara romaneasca are o problema ca nu e suficient de serioasa, de metodica filolologic si de riguros estetica, nu pentru ca nu adera la noi mode superficiale care oricun bu nai au cautare in mediile universitare bune.
RăspundețiȘtergereComentariul e destul de confuz, aşa că mă mulţumesc doar cu câteva observaţii, pentru că, de pe la jumătatea lui, nu prea mai înţeleg unde bate... ce roman marxist? Iar critica literară care face "filozofie marxistă" ce-o fi - telquelismul francez, bunaoară? Ok, dar nu mai face nimeni aşa ceva, s-a făcut, s-a criticat, s-a consumat, gata. Iar eu dacă am apelat la câteva elemenete ale ei în cartea despre Nedelciu - cred că asta e problema omului! - am făcut-o pentru a analiza cât se poate de adecvat şi de în context (Nedelciu citise Tel Quel, făcea un soi de textualism)încercările teoretice şi practice ale lui Nedelciu. Atât. Nu vreau să o resuscitez, fiindcă oricum, nu se mai poate. Era tocmai chestia de adecvare la obiectul literar! Nedelciu şi optzeciştii textualişti tocmai de asta aveau nevoie acum, de puţină comparaţie cu contextul teoretic şi socio-politic de origine al textualismului (care e cel francez, şi la care n-a avut acces decât prin câteva lecturi la bibliotecă, fără vreun contact direct cu spaţiul ăla. Şi evident, făcând ei un mic grup de presiune,prin chestiile astea teoretice occidentale şi occidentalizante, textualismul lor a căpătat în comunismul românesc totalitar un accent de subversiune, un accent chiar politic. Or asta iar a fost interesant de văzut şi de analizat... evident, ţinând în permanenţă seamă de contextul de atunci şi de acum, chiar dacă autorului comentariului nu prea-i place cuvântul "context"...
ȘtergereCe roman "marxist"? Asta nu ştiu, nu înţeleg... Se referă iar la analiza mea la "Prefaţa" lui Nedelciu la "Tratament fabulatoriu"? Care e din nou o chestie metodologica de adecvare la text şi context?
În fine, să venim la problema principală, a articolului meu. E un text de principiu, în ce mă priveşte, dar reflectă şi starea de fapt din acele "medii universitare bune" despre care se scrie în comentariu - medii occidentale, vreau să zic- care cer studii literare în contact cu alte discipline, iar nu exclusiv estetice. Ce "mode superficiale"? Acest mix de discipline umaniste? Dimpotrivă, e vital, nu superficial...
Iar "critica filologică şi riguros estetică" nu poate exista fără restituirea unui context al autorului şi operei literare cu pricina, atunci şi acum. Şi fără judecarea acelui autor/opere cu criteriile de azi, nu (numai) cu cele ale vremii lui.
Conservatorism înseamnă pentru mine să continui să faci critică şi să analizezi texte cu uneltele şi "conceptele" estetice ale lui Călinescu si Lovinescu, deci în spiritul canonului nostru oficial şi şcolar, fără să le chestionezi, fărăsă le amendezi şi să le completezi. Şi să numeşti asta critică "serioasă" şi "riguros estetică"! Aşa o fi? E riguros neproblematizantă, învechită şi comodă. Lovinescu nu era conservator la vremea lui, dar conservatori sunt cei care astăzi lucrează cu conceptele şi lista lui de autori "canonici" fără să le chestioneze.
Cât despre Marin Mincu, adus în discuţie nu ştiu de ce... eu una am ceva rezerve la "textualismul" lui (culmea, eu cea care s-a ocupat de textualismul optzecist)tocmai pentru că face din el un concept atât de vast şi de atotcuprinzător încât el nu prea mai dă seamă de nimic...
Iar "formele fără fond" ale dlui Maiorescu ne-au adus, totuşi, destulă modernitate, slavă Domnului, şi au creat şi ceva fond, până la urmă. Ca şi nevoia de "sincronism" a lui Lovinescu. Fără asta, decalajul nostru faţă de Occident ar fi fost prăpastie de-a binelea.
Comentariul meu de mai sus (un pic nervos, dar intr-un mod inofensiv) si reprosul privind legatura dintre marxism si critica literara (extrem de variata in Vest) a fost provocat de remarca ta din articol privind statutul amenintat al criticului literar de catre economia de piata, adica o remarca total nesubstantiata, ritualica, cazuta asa din pom, un cliseu in spiritul "marxismului de catifea" care abunda in diverse discipline umaniste, nu doar in critica literara, fara macar sa mai fie constient de sine, in sfarsit un comentariu care putea foarte bine sa lipseasca caci nu aduce nimic la chestiune.
RăspundețiȘtergereAm adus in discutie criticii literari respectivi pentru a arata ca exista o variatie chiar si "in canon", cu tot cu ideologie, contextualizare social-istorica etc. Eu am impresia ca conservatorismul la care te referi ia ca unica referinta pe Calinescu, care a avut o influenta disproportionata cert, insa nu e singurul critic literar important (si nu a fost fara erori sau critici!), si nu sunt atat de monolitice lucrurile pe cat mi se pare ca le sugerezi. Sunt de-acord ca se cer reevaluari si innoiri, e semnul unei literaturi vii asta, dincolo de "canonul scolar", dar generalizezi privind mostenirea intelectuala a criticii literare romanesti, sau poate doar o confunzi cu interppretarea dominanta care i se da - cel putin asta e impresia mea.
In sfarsit, cand am zis critica filologica si riguros estetica nu am vut sa zic ca exclude demersuri interdisciplinare, diversitate analitica, contextualizare istorica etc, dimpotriva, ci doar ca aparatul analitic si contextaulizarea istorico-sociala a autorului si operei au ca scop revelarea si aprofundarea valorii estetice a oprei nu transformarea unei opere literare intr-un apendice pentru o digresiune ideologica, marxista, feminista, freudiana, deconstructivista (da, e in buna masura tot ideologie :) etc, cum se practica inca adesea in Vest. Impresia mea este insa ca lucrurile se misca incet in directia refocalizarii criticii literare pe obiectul propriu de studiu, adica investigarea multiforma a valorii estetice a unei opere, ca s-a cam plictisit lumea sa faca dintr-o opera literara doar un pretext pentru alte consideratii.
Remarca mea legată de "statutul ameninţat", cum spui, al criticului literar în economia de piaţă- e drept, nu are a face cu discuţia cu privire la critica literară şi metodele ei, ci are mai mult de-a face cu deontologia criticului şi cu concesiile lui în planul judecăţilor de valoare în momentul în care se transformă - fie şi pe jumătate, cum se întâmplă la noi adesea - în promoter al unor interese de grup, editoriale etc. E un fapt, totuşi - şi motivele economice îl determină, deşi nu numai -, nu e numai o speculaţie în spiritul "marxismului de catifea". Or asta afectează, în cele din urmă, critica şi metodele ei, fiindcă uneori, la limită, le foloseşte drept pretext pentru promovarea unor interese de grup, publicitare etc.
ȘtergereÎntr-adevăr, Călinescu e vizat în principal de remarca mea legată de conservatorismul criticii actuale, dar la limită chiar şi el e suficient ca argument dacă luăm în considerare "influenţa disproporţionată", cum spui, enormă după mine, pe care o are el în continuare - în ciuda minimei "variaţii în canon" - asupra criticii de la noi. Şi în special în forma criticii de întâmpinare, care favorizează critica estetică drept un soi de critică supremă, autolegitimantă, prestigioasă şi creatoare de prestigiu (criticul care dă verdicte fără apel, sancţionează stilistic şi în toate felurile un text). Or asemenea lucruri mi se par defazate.
La 3 sunt foarte de acord cu tine, exact asta am susţinut şi eu, nici un moment n-am cerut renunţarea la valoarea estetică şi în nici un caz sacrificarea unui text literar pentru o "digresiune ideologică, marxistă, feministă, freudiană, deconstructivistă".
Şi nici nu se pune problema de aşa ceva la noi, până una-alta, graţie - am ajuns să zic şi asta :) - decalajului nostru cultural. În vreme ce alţii se plâng de excesele teoriei, ale studiilor culturale - care ajung să se învârtă steril în jurul unor metode şi să uite de obiectul de la care au plecat - la noi teoria şi studiile culturale încă sunt respinse or sunt privite mefient ca un soi de intruziune în spaţiul minunat al esteticului.
Însă, da, să nu generalizăm şi să nu dramatizăm. Lucrurile sunt mereu în mişcare, chiar şi când inerţia e mai mare decât de obicei.