„Scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună“ Interviu cu scriitoarea franceză Gwenaëlle AUBRY

Sursa: Observator cultural

Scriitoarea franceză Gwenaëlle Aubry – deținătoare a Premiului Fémina (2009) pentru romanul Personne (roman despre tatăl său – care a suferit de sindromul maniaco-depresiv –, scris după moartea lui) și profesoară de filozofie la Paris IV – Sorbonne, a fost  una dintre invitatele Institutului Francez la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2011. Sîmbătă, 26 noiembrie, Gwenaëlle Aubry a participat, la standul Franței, la o dezbatere pe tema „Există o literatură feminină?“ (alături de scriitoarea română Svetlana Cîrstean și de  scriitoarea canadiană Kim Thúy; moderatoare: Bertille Détrie, responsabil de carte la Institutul Francez din București). După dezbatere, scriitoarea a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări.

 

Prima întrebare e legată chiar de cuvîntul „personne“ („nimeni“) – titlul cărții dvs. care a obținut Premiul Fémina în 2009. Ați afirmat la dezbatere: „Il n’y a personne qui écrit“, „On écrit pour personne“, un întreg joc de cuvinte în jurul acestui cuvînt. Ați găsit acest manuscris – de la care ați pornit – printre hîrtiile tatălui, după moartea lui; pe el era marcat: „à romancer“. Cum vă plasați, dvs. ca autor, în raport cu acest text pe care l-ați scris și publicat? E o datorie față de tatăl dvs.?

Într-adevăr, indicația aceea a contat mult pentru mine, poate că-mi era chiar adresată, ori, poate, că tatăl meu se adresa lui însuși sau poate oricui. Îmi vorbise totuși despre acest manuscris, despre dorința de a fi publicat. Era un text destinat publicării, scris cu grijă, parțial romanțat – existau deja unele linii ale ficțiunii, eu n-am făcut decît să le prelungesc.

Indicația „à romancer“ era destul de enigmatică, de altfel. Ce putea însemna: să faci un roman, să romanțezi? Era o injoncțiune în același timp imperioasă și obscură. Într-o primă fază, nu am făcut decît să citesc și să recitesc acest manuscris, să selectez extrase, nu pentru valoarea lor informativă, factuală – că erau mai degrabă supuse inconștientului, partea de realitate, cea de dorință, cea de ficțiune erau indiscernabile. Selectam fragmente pentru valoarea lor literară, pentru limbaj, pentru urma („la trace“) lingvistică. La început, mi-am conceput propriul text ca pe un ecou la acesta, din dorința de a-l face să rezoneze, să ducă mai departe și mai puternic această voce dispărută. Mi-am interzis folosirea persoanei I, era vorba, pur și simplu, de a construi o cameră de ecouri.

În același timp, scriind despre acest text și pornind de la el, am avut impresia că scriu de fapt chiar despre sursa, din interiorul meu, a scriiturii. Michaux, pe care-l iubesc foarte mult, spune că a scrie înseamnă a rămîne în contact cu propria tulburare („son trouble“). Plecînd de la acest manuscris, eram mai aproape de propria mea tulburare, de sursa din mine a scriiturii.

Textul nu putea fi publicat ca atare?

Nu, de unde și acea injoncțiune; ar fi avut doar o valoare documentară, probabil, nu se înscria în cîmpul literaturii, ținea de domeniul intimității – de aceea mi-am interzis să-l utilizez sau să-l citez.

Vă preocupă foarte mult corpul, ați spus, în textele dvs. Sînteți cercetător în filozofie. Discursul teoretic și filozofic influențează literatura pe care o scrieți?

Nu, încerc să păstrez cele două zone diferite. Detest ideea de a scrie romane filozofice, de pildă, sau romane care să ilustreze o teză anume. Nu e aceeași utilizare a limbajului, și pentru mine asta corespunde unor practici complet diferite, deși obsesiile sînt comune, în cazul meu, pentru cele două practici (dar nu e vorba de o supunere a uneia la cealaltă).

Aveți, de pildă, un roman despre urîțenie, Notre vie s’use en transfigurations (2007), și antologiaLe (dé)goût de la laideur...

Antologia a fost o comandă de editor, în vreme ce romanul, nu...

Ce ați adunat acolo? Pare foarte interesant.

Am antologat texte despre urîțenie scrise de diverși scriitori (pe care le-am citit cînd m-am documentat pentru cartea mea), texte pe care le prețuiesc, de Michaux, Quignard, texte ale unor pictori, de asemenea. Am asamblat o parte din materialul care mi-a servit pentru roman.

Această temă a urîțeniei are legătură cu faimoasa „literatură feminină“ despre care s-a discutat la dezbatere, mai devreme? Urîțenia se aplică mai ales femeii?

E adevărat, acest roman este o variație – mai degrabă decît un roman – pe tema unei femei care se consideră urîtă, nu se știe dacă e adevărat sau nu. La început, m-am întrebat dacă tema nu se pretează mai bine unui eseu decît unui roman. Cum se face că aceste categorii ale frumosului și urîtului nu mai au pertinență în cîmpul estetic? Artiștilor le e greu să le mai revendice, criticii nu le mai utilizează. Și totuși, în același timp cum se face, ele se impun într-un mod din ce în ce mai imperios în cîmpul corpului și în particular al corpului feminin. În cele din urmă, a prins corp un roman în care se aude vocea unei femei care dă seama de acest soi de puternică violență subiectivă, de o urîțenie despre care nu știe dacă e sau nu reală. E, mai degrabă, o carte despre raportul terifiat față de privirea celorlalți, despre felul în care orice privire ne poate transforma în gorgonă sau e ea însăși o privire de gorgonă; mai multe discursuri, o voce de femeie, voci de bărbați, discursul estetic etc. Partajul privirii referitor la frumos și urît se exercită mai violent asupra femeilor.

O întrebare legată de această „literatură feminină“. E adevărat că, în România – așa cum spunea și Gabriela Adameșteanu la dezbaterea de dinainte –, „literatura feminină“ însemna ceva minor, marginal, ceva „simpatic“, cum spuneați dvs. „Literatura feminină“ a fost/este percepută în mod similar în Franța? Cum resimțiți acest lucru ca scriitoare?

Sub eticheta aceasta există întotdeauna riscul și posibilitatea unei marginalizări. Însă n-aș folosi acest termen: a fi marginal este un lucru bun; cred, precum Deleuze, că atunci cînd scriem, o facem dintr-o poziție minoritară. Însă asta nu înseamnă că ceea ce scrii se adresează numai unei comunități, corporații – ar fi o tristețe infinită. Între singularul extrem și universal, scriitorul încearcă să scurtcircuiteze limba comună. În scriitură este o tentativă de scurtcircuitare a limbii comune prin singular, dar și prin universal.

Prin această categorie de „literatură feminină“ se înțelege în Franța autoficțiunea, aceasta din urmă fiind identificată ea însăși cu o literatură a intimității. Camille Laurens – o scriitoare pe care o apreciez foarte mult – remarca acest lucru recent, spunînd că prin autoficțiune se înțelege literatură feminină, a intimității, „du petit moi“, o literatură narcisistă. O serie întreagă de echivalențe care lucrează în mod implicit asupra discursului critic, social, mediatic. Deci se revine, în cele din urmă, la ideea că femeile n-ar fi capabile să scrie decît despre „l’extremement proche“ și doar despre ele însele, deci n-ar putea interesa un public larg, ar fi incapabile să atingă domeniul realului și zona unui discurs comun. Există tot felul de alunecări de sens în aceste etichete și, ca orice femeie scriitor, sînt mefientă la adresa lor.