În prima „variaţiune” a celebrei proze nedelciene – „Probleme cu identitatea (variaţiuni în căutarea temei)” –, Murivale este artist plastic amator din Bistriţa şi subalternul inginerului Sache[1], împreună cu care aduce de la Braşov „digitroane” pentru fabrica bistriţeană la care lucrează. În trenul spre Bistriţa, Murivale aude că a murit Nichita Stănescu şi-l părăseşte pe inginer, cu bagaje cu tot, pentru a se duce la Bucureşti, la înmormîntarea poetului. Textul e caragialian, plin de umor (comic de situaţie şi comic de caracter), dar şi contrapunctic, fiindcă se încheie (această primă versiune) într-o notă gravă, cu acorduri din „Imperialul lui Beethoven şi Ciaccona de Bach şi Amurgul zeilor de Wagner”, ce se aud la catafalcul poetului, de la Uniunea Scriitorilor.
Iată-l în acţiune: „Nonşalant tînărul Murivale, curajos, zîmbitor, dezinvolt. Taxiul opreşte cu el în faţa gării din Braşov şi pînă la trenul de Bistriţa în care ar trebui să se urce nu mai sînt nici zece minute întregi. Asta nu-l face să se emoţioneze prea tare sau să greşească din grabă. Citeşte pe contoar suma de lei 37 şi-i întinde cu eleganţă şoferului cele numai trei hîrtii de zece lei pe care le-a ţinut pînă acum mototolite în pumn”. În tren vrea să-i facă portretul inginerului pentru a-i demonstra că are talent. La vestea morţii lui Nichita Stănescu, suferinţa autentică se combină cu micul cabotinism: „Murivale, sigur acum că tot auditoriul din compartiment este cu faţa spre el, ridică vocea şi strigă (uşor fals): - Fraţilor, a murit domnul nostru şi poetul Nichita Stănescu! Apoi se prăbuşeşte teatral pe banchetă, rămînînd cu privirea în gol, cu ochii înroşiţi, în lacrimi”.
În trenul de Bucureşti, bate „politicos” la uşa compartimentului de serviciu şi-i spune conductorului că poate să plătească „în desene” drumul; după care ascultă, „cu o înţelegere rece, superioară”, „cam ce ar dori el (conductorul, n.m.) să i se deseneze”. Îi plăteşte tot cu desene şi pe colindătorii din tren. Pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, conductorul îşi alege, din teancul de desene al lui Muri, „cadîne, strip-tease-uri, bărci pe lac şi călăreţi la vînătoare”. Ajuns la Bucureşti, Murivale trece pe la un prieten, „artistul grafician Vasile Ion”, la care leşină, de emoţie şi epuizare: „Murivale leşină şi cade pe recamier, alb la faţă, cu ochii închişi, scăpînd paharul şi speriindu-l pe Ion”. Îşi revine în timp ce, la televizor, „e chiar Nichita” recitînd din ultimele sale poeme.
După care porneşte, prin noaptea viscolită, către Uniunea Scriitorilor, numai că, în „parcul mic din faţa Ateneului”, un miliţian îl opreşte şi-i cere buletinul: „Întinzînd buletinul spre omul (organ) al legii”. Scenă tipică într-un „regim poliţienesc” cum era comunismul ceauşist – comentează Nedelciu în filmul de pe Youtube, făcut de Murivale (singurul film cu Nedelciu!) –, în care individul era esenţialmente un nume şi un număr de statistică, şi care dădea de bucluc dacă îi lipseau actele de identificare. Buletin are Murivale (de Bistriţa!), însă îi lipseşte „legitimaţia de serviciu”, uitată în tren. Drept urmare, e invitat să meargă „pînă la secţie”.
Umorul – în tuşe diverse, de la cel spontan-inocent la cel cabotin şi la tuşa groasă, caricaturală – e doar unul dintre ingredientele prozei, alături de tonul grav şi, iată, de valoarea simbolică.
Murivale e eliberat de miliţieni, după ce, refuzînd să recite o poezie de Nichita Stănescu, le spune alta, Portrait de l'Oiseau-Qui-n’Existe-Pas de Claude Aveline (celebru poem din 1950, tradus în numeroase limbi), în traducere de Veronica Porumbacu. Locotenentul-major recunoaşte, culmea (ironiei), poemul, în vreme ce procurorul pare „cel mai uimit”, iar ofiţerul îi înmînează buletinul, scuzîndu-se că nu ştiau că este „un băiat aşa de fin” (sic!).
Secvenţa finală a primei versiuni a poveştii are, într-adevăr, tonul, mai bine zis sunetul, unei experienţe revelatoare, iniţiatice, după noaptea de veghe la catafalcul lui Nichita Stănescu: „Îl vom vedea la fereastra deschisă a compartimentului cînd trenul e oprit în gara Braşov şi vom auzi odată cu el muzica neobişnuită ca o muzică a sferelor care-i umblă prin urechi (s.m.)”. Murivale nu coboară în gara din Braşov, unde-l aşteaptă „amica” lui „să înceapă amîndoi să trăiască boem”, ci se întoarce la Bistriţa şi-şi distruge „metodic” tablourile, care i se par nişte „kitsch-uri”, cu excepţia unuia-două, de la care, cîndva, „va porni să caute mai departe”, în numele artei adevărate, a cărei revelaţie pare s-o fi avut. Reprimit de inginer la uzină, îi vom vedea pe cei doi, la final, ca pe alţi doi – de data aceasta – crai mateini, sau ca pe alţi prieteni din prozele nedelciene (Pictoru, Rolly, Americanu), îndepărtîndu-se, misterios şi simbolic, în „ceaţa roşiatică” şi „vom auzi împreună cu ei, alături de muzica «sintezaizerelor», versurile recitate de el acolo, în noaptea friguroasă a metropolei, cu o seară în urmă”.
(textul de mai sus reia o bucată din analiza prozei lui Nedelciu, făcută în cartea mea „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”, Tracus Arte, 2011)
Desenele lui Murivale
1. Biserica din Liveni, 2009
2. Iarna la Ipoteşti, 2008
3. Peisaj cu corbi la Liveni, 2011
[1] În convorbirea avută pe 5 martie 2010 cu pictorul Murivale, el spune că Nedelciu era obligat să-l facă pe eroul său un „om al muncii” – să-i dea, practic, o identitate, cf. titlului prozei – , iar nu un simplu boem, fără meserie şi statut, aşa cum era, la data respectivă, modelul său real; în proză, lipsa de statut social nu era cu putinţă, în anii ’80.
MURIVALE ESTE UNUL DIN CEI MAI MARI ARTISTI CONTEMPORANI.UN MARE TALENT.FELICITARI MAESTRE!!!
RăspundețiȘtergere