Autoficţiune şi „proză americană“

Debutat în 2004 cu romanul 69, în colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, şi autor al volumului de poezii instituţia moartă a poştei (Editura Casa de pariuri literare, 2011), Ionuţ Chiva revine anul acesta cu un volum de proză, Boddah speriat, în aceeaşi colecţie a Editurii Polirom care, la începutul anilor 2000, aducea pe piaţa literară românească o serie de tineri scriitori ce aveau să se facă cunoscuţi sub numele de „douămiişti“, un termen care implica, la rîndul său, cîteva caracteristici mai mult sau mai puţin generale: realism minimalist, cotidianism, mizerabilism, limbaj colocvial, mergînd pînă la argou, erotism, dezinhibare sexuală. Ionuţ Chiva a fost, în acea perioadă, chef de file al douămiiştilor, printre care se numărau Ioana Baetica, Adrian Schiop, Dan Sociu ş.a.

În poezie, douămiiştii s-au organizat în jurul revistei Fracturi (al cărei manifest a fost semnat de Marius Ianuş şi de scriitorul basarabean Dumitru Crudu) şi s-au promovat drept „fracturişti“ – printre ei figurează şi poeta Ruxandra Novac, care apare deseori (cu numele Ruxandra) în prozele (cele mai multe autoficţiuni) din recentul volum al lui Ionuţ Chiva. Spun aceste lucruri pentru că e interesant de văzut cum a evoluat această tînără promoţie (să-i zicem) de tranziţie postcomunistă în deceniul care-i desparte, deja, de debutul lor literar. Unii dintre ei – revoltaţii de atunci, rupţi brutal (aş zice programatic) de trecut, de memoria comunismului, dar deja dezamăgiţi de postcomunism, marginali, angajaţi în supravieţuirea capitalistă (lipsa banilor, joburi precare etc.) – au părăsit baricadele şi au plecat din ţară, cu arme şi bagaje: e cazul Ioanei Baetica, al Ruxandrei Novac, dar şi al lui Ionuţ Chiva. Alţii – ca Adrian Schiop ori Dan Sociu – continuă să activeze în ţară. Soldaţii de Adrian Schiop (roman, Polirom, 2014) şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem de Dan Sociu (poezie, Tracus Arte, 2014) reprezintă două titluri dintre cele mai bune ale acestui an, care vin din zona douămiiştilor. Evoluţia lor ţine, cred, de trecerea de la gestul pur de revoltă (socială, literară) la o anumită maturizare – nu numai biologică, să-i spun, dar şi de viziune şi, implicit, stilistică.

În acest peisaj, cartea lui Ionuţ Chiva mi se pare că rămîne undeva în suspans între revolta iniţială şi maturizarea de viziune/ stilistică. De altfel, o mare parte dintre texte par să fie mai vechi, par să ţină de perioada anilor 2000, împrumutînd, sub forma autoficţiunii, elemente din biografia autorului: student (Litere) şi scriitor aspirant, frecventarea celebrei cafenele de la Muzeul Literaturii Române şi a personajelor sale (vezi Alex, alter ego-ul autorului, prezent în mai multe proze, dar şi Ted, scriitorul de vreo cincizeci de ani, cunoscut al celui dintîi, apărînd şi el în mai multe proze, ba chiar împărţind cu primul o iubită, Sanda, poetă mediocră), slujba la ziar, escapadele amoroase şi estivale (la Vama Veche) etc. 

Ionuţ Chiva se încăpăţînează să rămînă în această zonă de frondă stilistică, de blazare socială şi existenţială extremă şi de marginalitate care devine, în textele cele mai recente, un soi de autoizolare (în străinătate) şi chiar de mizantropie, vizibilă în afecţiunea exclusivă pentru cîini – cîinele este personajul căruia i se dă maximum de atenţie în aceste texte (vezi Boddah speriat ori Ahil Peleianul, viaţa sa), singurul, de altfel, descris în detalii de comportament, ba chiar şi de interioritate – aşa cum se întîmplă în proza ce dă titlul cărţii, Boddah speriat, în care scriitorul se aventurează experimental în surprinderea stărilor interioare ale lui Boddah, companionul fidel, „un ciobănesc australian frumos, ruginiu cu alb, de un an, ceacîr, cu un ochi albastru marin, ghost-eye, cum le spuneau indienii mai demult cîinilor ca el, şi celălalt ca ambra“. Ionuţ Chiva se descurcă bine în pasajele de acest gen, ele au o anume frusteţe şi prospeţime senzorială, în incoerenţa lor intenţionat ingenuă: „Făceau ca vîntul prin frunze în pădurea plimbării cînd nu mai era alb, plecase, ca apa care nu se bea din spatele lui «acasă grădină» – ce e al nostru trecînd prin iarbă, din care se bea, ca în «maşină» cînd «boddah. mergem»“. Sau: „Făceau ca moartea mică din somn, ca mulţi dinţi şi fugi fugi, ca luminile care bubuie în cer «plînge»“. 

Boddah speriat, în ciuda dimensiunilor mici, este, am impresia, un text ambiţios, intertextual – pornind de la motto-ul din care aflăm că primul text de succes al lui Philip K. Dick a fost Roog, un text scurt, alcătuit din 1800 de cuvinte, despre un cîine (cu accente SF). Mica proză a lui Ionuţ Chiva nu mi se pare, însă, suficient de convingătoare, de puternică.

La fel se întîmplă cu o altă proză ambiţioasă ca proiect, Doi băieţi buni – o proză comportistă (să-i spun) în maniera Hemingway (dar şi cu trimiteri locale, în subtext, la Marin Preda). Trei bărbaţi – tatăl şi cei doi fii, Milu (cel mare) şi Radu – sînt surprinşi în conversaţie, pe drumul de munte (în decor de iarnă; copiii au costum de schi şi schiuri), către capcana de braconaj (să vadă dacă au prins ceva); tatăl se opreşte la cîrciuma de la cabana din zonă, iar băieţii se dau cu schiurile şi cercetează capcana, unde e prizonieră o vulpe. Relaţiile dintre cei trei – sărăcia, afecţiunea, ierarhia, absenţa mamei etc. – reies din golurile şi tăcerile povestirii. Cu toate acestea, nici Doi băieţi buni – deşi promiţătoare – nu este condusă atent pînă la capăt. Ionuţ Chiva are scăpări stilistice şi, în genere, nu are răbdarea să construiască un text pînă la capăt (la nivel factual, pare a avea şi unele scăpări). Din cînd în cînd, apar intruziuni omnisciente de prisos, comentarii din off de-a dreptul banale, ca aici: „– Da’ cum poţi, fratele meu, să faci totuşi pe tine, la vîrsta ta, că ţi-e lene să te pişi, tu nu te-ai gîndit că pînă la urmă tot o să faci pe tine? Începu să peroreze cuprins de indignare, gesticulînd cu mîna dreaptă în timp ce cu stînga îl cuprinsese pe după umeri conducîndu-l spre Bufet, şi aşa aveau să fie toată viaţa, Milu gesticulînd mereu dispus să-ţi dea un sfat şi să-ţi ţină o predică, Radu încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui“. În Un bar în care merg şi n-o să mai merg, reducerea la elementar, la bazic, a gesturilor protagoniştilor, dar şi a limbajului – un tînăr român îşi petrece serile într-un bar luxemburghez, cu căştile pe urechi şi prinzînd fragmente de fraze din jur, dar şi secvenţe disparate (mai degrabă ipotetice) din viaţa chelnerului – devine, în lipsa unei construcţii a prozei, a mizării pe un moment „tare“, pe un acroş, o simplă atitudine auctorială frustrantă pentru cititor şi sîcîitoare.

Proza cea mai bună a volumului (şi cea mai lungă, de altfel) este, în ce mă priveşte, Vorbeşte Alex – dar ea este, cu siguranţă, o proză mai veche (referinţe la mess, la lipsa mobilului etc.), ce se încadrează perfect în tiparul „douămiismului“: naratorul-personaj este, aşadar, Alex, un alter ego al scriitorului (aşa cum spuneam mai sus, personaj aici înşelat de iubită, Svetlana), iar textul este, aş zice, o autoficţiune „ca la carte“: el mixează elemente biografice, practică stilul oral, limbajul e colocvial şi pe alocuri argotic (argoul tinerilor „cool“), iar atitudinea pe care el o ilustrează în ansamblu e aceea specifică „generaţiei“ 2000 (termenul apare chiar la Ionuţ Chiva): criză existenţială şi identitară (hrănită şi de familii scindate, de noncomunicare), revoltă, un „hedonism” al prezentului care ascunde depresia, lipsa de sens şi de perspective, superficialitatea asumată din frica – declarată la Chiva – de profunzime, de privirea în perspectivă, de îmbătrînire.

Iată cîteva citate revelatorii: „N-am vorbit toată viaţa nimic cu ai mei“; „nicăieri nu eşti tu“; „Ce-o fi în capul lui (al unui bătrîn, n.m.) sau al maică-mii, ce mai mişcă acolo după scurtcircuitare, aş putea să mă gîndesc la asta vreodată fără să-mi fie frică?“; „singurătatea, nefericirea, tristeţea“. Sau: „mă gîndeam, deja beat, la generaţia mea (care înseamnă prietenii mei) hedonistă, lipsită de «profunzime», prin care nu înţelegeam vreo aplecare înspre hermeneutică, ci mai degrabă «profunzime» în sensul de manual în care imaginea unui copac reflectată în apă are mai mult volum decît în sine“. Din acelaşi registru, din aceeaşi zonă a „douămiismului“ fac parte şi prozele În anul morţii, în care protagonist este Ted, scriitorul cincuagenar, divorţat, cu o fetiţă – proză a cărei replică este chiar cea de mai sus (Vorbeşte Alex), dar şi Liniştea şi lumina, cu un titlu cu trimitere la Faulkner (protagonişti Alex şi Svetlana); sau Munca ne-a mîncat tinereţea şi asta este ce am muncit. Proze ale copilăriei – à la Salinger – sînt Dragostea m-a părăsit la 12 ani, Reparaţie (dar şi Doi băieţi buni). Ultimele două texte (Micuţa lucrează şi Fiica diplomatului) capătă o turnură experimentală, practicînd deliberat o alunecare în fantastic, din nou pe model american.

Prozele cele mai recente din Boddah speriat sînt, aşadar, ambiţioase ca program – Chiva scrie, aşa cum mărturiseşte, „proză americană“ – cu modele prestigioase ca Faulkner, Hemingway, Burroughs etc. –, însă nu suficient de convingătoare (deocamdată). Superficialitatea asumată îi joacă, uneori, feste, transformîndu-se într-un soi de narcisism şi de bravadă care nu se mai potrivesc la zece ani de la debut, şi nu mai reuşeşte, în nici un caz, să dea seamă de „criza existenţială“, „zona nervilor rupţi“, „crunta singurătate“, pe care le evocă autorul pe coperta a patra (şi aş mai adăuga aici folosirea unei limbi române destul de stranii, deformate, cu prepoziţii folosite incorect, nefiresc – lucruri care nu ţin, totuşi, de oralitatea stilului).

Ionuţ Chiva, Boddah speriat (povestiri), Editura Polirom, Colecţia „Ego Proză“,
Iaşi, 2014, 224 p. 

Apărut în Observator cultural nr. 745/ 24.10.2014