Doi campioni ai depresiei

Michel Houellebecq, personajul omonim al lui Michel Houellebecq din romanul „Harta şi teritoriul” (Premiul Goncourt, 2010), e un depresiv care trăieşte, minimalist şi minimal – à la Beckett cumva – într-o încăpere goală, mobilată doar cu un pat şi un televizor. Îşi petrece viaţa în pat – mănâncă (de regulă, mezeluri), fumează şi bea vin (singura plăcere, e un connaisseur) în pat şi se uită la desene animate pe Fox TV. Cu o aşa „viaţă intimă sărăcăcioasă” (citez din traducerea românească a lui Daniel Nicolescu, Polirom, 2011), dispariţia singurelor trei produse de consum care i se păreau „perfecte” – singurele plăceri, singurele interese – e o adevărată dramă:

„În viaţa mea de consumator, zise el, am întâlnit trei produse perfecte: încălţările Paraboot Marche, combinaţia laptop-imprimantă Canon Libris şi canadiana Camel Legend. Am iubit pătimaş aceste produse, mi-aş fi petrecut toată viaţa lângă ele, cumpărând regulat, pe măsură ce se uzau, nişte produse identice. Se stabilise o relaţie perfectă şi fidelă, care a făcut din mine un consumator fericit. Viaţa mea nu era cu desăvârşire fericită, dar aveam măcar asta: puteam, la intervale regulate, să cumpăr o pereche din încălţările mele preferate. E puţin, dar înseamnă mult când ai o viaţă intimă sărăcăcioasă. Ei bine, această bucurie, această bucurie simplă mi-a fost răpită. După câţiva ani, produsele mele favorite au dispărut din standuri, fiindcă fabricarea lor a fost pur şi simplu oprită – iar biata mea canadiană Camel Legend, probabil cea mai frumoasă canadiană confecţionată vreodată, nu a supravieţuit decât un singur sezon... Începu să plângă, încet, cu lacrimi mari, şi îşi mai turnă un pahar de vin. Ştiţi, e brutal, groaznic de brutal”.

În „Melancholia” lui Lars von Trier, Justine (Kirsten Dunst) – care lucrează chiar în domeniul publicităţii şi, în noaptea nunţii, e promovată de şeful ei – îi aruncă cu cinism acestuia din urmă sloganul mult aşteptat: „Nothing”. Justine e şi ea – în nişte imagini sepia magistrale – o depresivă, o melancolică, o lunatică, pe care „nimic” – cu atât mai puţin consumerismul – n-o poate pune în mişcare, n-o poate susţine, şi care îşi ruinează propria şi atât de luxoasa nuntă.

La Houellebecq, tonul atinge un soi de umor cinic. Imaginile lui Lars von Trier ţin mai degrabă de o reverie gravă, poetică (tarkovskiană, s-a zis). Dar ambele personaje sunt, în felul lor, nişte campioni ai depresiei...  Houellebecq va sfârşi ucis într-un mod monstruos, iar în ce-o priveşte pe Justine, ea va fi izbită – la propriu –, împreună cu toată omenirea, de planeta melancoliei, Melancholia...