„Pentru mine realitatea e senină”

Poetul (şi eseistul) Traian Ştef (n. 1954), redactor al revistei orădene Familia, a publicat în 2013, la Editura Tracus Arte, volumul de poeme Cardul de credit. Debutat în 1993 cu volumul Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, Oradea), Traian Ştef a făcut parte, printre altele, din antologia Romanian poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999), realizată de Andrei Bodiu, Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs. Apropiat de optzecişti prin vârstă, debutat, aşadar, la începutul anilor ’90, Traian Ştef scrie, totuşi, o poezie destul de tradiţională – cu unele inserturi ironice mai degrabă moderniste (à la Marin Sorescu) decât postmoderne –, cu o frazare ce alunecă deseori către ritm şi rimă, chiar dacă la modul deliberat, să spunem intertextual.

În volumul Cardul de credit avem de-a face, pe ansamblu, cu o poezie nostalgică, scrisă din perspectiva avansării în timp/vârstă, care îngăduie, în acelaşi timp, o privire întoarsă spre trecut: nu sunt acolo traume, scindări, regrete puse în pagină, ci, dimpotrivă, o conştiinţă „senină” (cu un termen folosit chiar de poet), dar reflexivă, cu accente religioase („Dumnezeu”, „icoană” sunt termeni recurenţi), melancolică şi atinsă de „deşertăciunea” lumii la modul biblic (al Ecleziastului). Există în poeme şi o doză de anxietate, de „spaimă” – de regulă cu privire la moarte (vezi şi poemul omonim) – însă tonul este însă cel al unui om împăcat cu soarta, calm, pe alocuri (auto)ironic, adesea de o „înţelepciune” dacă nu religioasă,cel puţin ţărănească.

Iată, de pildă, poemul Fericire caleidoscopică (din seria mai multor texte care conţin termenul „fericire” în titlu: Joia fericită, Faţada fericită, Fericire nostalgică, Fericirea de a traversa parcul, Fericirea de a afla că trăieşti bine, Fericirea de a fi sărac cu duhul): „Nu am domnule coşmaruri/ Nici nu vorbesc în somn/ Ceea ce înseamnă că sunt un om întreg aici/ Chiar dacă nu-mi daţi/ Nici o importanţă/ Că-mi trăiesc viaţa printre voi nedublată/ De altă stăpânire/ Deşi parcă uneori umblu cu un băţ/ Atârnat de gât/ Să nu măpot grăbi/ Ca un câine de stână/ Lovit peste genunchi// Deci pentru mine realitatea e senină/ Mă văd plutind pe orizont într-o bărcuţă/ Luminată ca primăria Vienei/ Uneori mi se pare că sunt o cârtiţă/ Muşuroind până o dor ochii de la/ Presupusa lumină/ De afară/ (...)// Acestea domnule nu sunt/Nici măcar închipuiri/ Doar câteva jocuri pe caleidoscop/ Pentru pierderea timpului/ Rătăcit printre noi/ Mai ales când mă doare umărul drept/ Şi nu am chef de nimic/ Şi am învăţat până la vârsta asta/ Cum poţi sta/ Să nu faci nimic cel puţin în aparenţă/ Şi mă folosesc de toate aceste trucuri/ Până crapă imaginile şi dispare/ Confuzia satisfăcătoare”. Cum se vede, în ciuda unei (auto)ironii soresciene, tonalitatea poemului este una calmă, împăcată: eul poetic e instalat melancolic într-o realitate „senină”, dar cu căutările, dubiile şi anxietăţile de rigoare, înaintând către „presupusa lumină/ de afară”.

În bună tradiţie modernistă, poezia lui Traian Ştef e o poezie preocupată de limbaj, de discurs, de „elocvenţă” (titlul unui poem), de „punerea în cuvânt” a „lumii”, o poezie care nu exclude transcendenţa (vezi „presupusa lumină/ de afară”) – aici una chiar religioasă (Dumnezeu): „Poate ar trebui să vorbesc mai mult/ Simt cum se fac în mintea mea depozite/ Din cuvintele folosite de alţii/ Şi nu ştiu când să le dau la o parte/ Cum nu mai scânteiază/ Când să le arunc peste bord/ Cum se lipesc ca negii de neuroni/ Poate dacă aş vorbi mai mult mi-ar ieşi/ Pe gură pe nas pe urechi prin ochi/ Prin buricele îngroşate ale degetelor/ Să înjur să pomenesc toţi dracii/ Grâul soarele dumnezeii mamii lor// (...) Cum aş fi şi eu fericit/ Să mă înţepe o albină căzută din/ Icoana Sfântului Gheorghe/ Şi să mă doară să plâng să rămân/ O literă mai mult în bătaia vântului/ Care devine simţul suprem al vânatului” (Litera a). Apare aici, dar şi în alte texte din volum, şi un personaj feminin mai vechi, Femeia în Roz. În Elocvenţa, aluzia la iubire şi introducerea prezenţei feminine se fac la modul (auto)ironic, anecdotic, din nou în maniera lui Marin Sorescu: „Am găsit/ Asta e hiba mea elocvenţa/ De aceea toate femeile vor/ Să se mărite cu mine/ Să facem literatură nu dragoste/ Să facem dragoste acasă nu într-o/ Cameră de hotel/ De aceea nu-mi place să măplimb în ploaie/ Ci să sfarm gerul cu piciorul sau în pumni/ De aceea mi se împlinesc toate dorinţele/ Şi sunt destul de sănătos”.

Volumul conţine şi poeme ironice cu accente sociale şi de actualitate, aşa cum este cel care dă titlul cărţii, Cardul de credit, însă, în mare, textele se situează în siajul poeziei româneşti moderniste, cu ecouri din Marin Sorescu, dar şi din Tudor Arghezi (imprecaţia, limbajul colorat) sau Lucian Blaga („tăcere” vs „cuvinte” în poem, de pildă). 

Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 108 p.

 Apărut în România literară, martie 2014