Pe 23 septembrie,
cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de
vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte
a dialogului nostru. Am discutat despre psihanaliză, feminism şi romanele sale.
Julia Kristeva,
sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel
Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la
cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut
– în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent
predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce
ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii
cu care lucraţi?
Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de
la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă,
Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca
să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În
calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate,
încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună,
şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva –
capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau
un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu
directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme
de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu
se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi
adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă
cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor.
“Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în
Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social
etc. Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de
unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă,
sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când
tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să
meargă la originile răului din care s-a desprins.” Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor,
n.m.) nu este o religie: este
capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face
religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori
imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas,
s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru
că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci
– din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile
celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între
ei.
Nu sunteţi numai
teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane
destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs,
1990; Le vieil homme et les loups,
1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?
Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de
până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie,
la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele
lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să
funcţioneze până în… 9999! (râde)
Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu
s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp
–, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care
îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat,
ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame
de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte
după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field
etc.).
E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim
vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim
având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul
religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte
mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei
lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are,
cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar
cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de
particule” (râde), lucru care m-a
bucurat.
Aveţi, în prezent,
numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa,
astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?
Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte
active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în
favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul
„Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui
Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din
lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi
simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o
ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.
Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele
feministe se îndreaptă şi către resorturile maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat
că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la
această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori
sunt singure, sau sunt mame purtătoare (mères
porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări
noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile
maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a
limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în
psihanaliză.
Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (l’écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe
(multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe
sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest
gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face
într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru
– odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care
nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin
explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un
Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că
lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că
feminismul a fost o viclenie a istoriei (une
ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei
sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu