„Feminismul a fost o viclenie a istoriei pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex” - interviu cu Julia Kristeva

Pe 23 septembrie, cu ocazia vizitei la Bucureşti a Juliei Kristeva, am avut ocazia să stau de vorbă cu celebra teoreticiană, psihanalistă şi scriitoare. Iată mai jos o parte a dialogului nostru. Am discutat despre psihanaliză, feminism şi romanele sale. 

Julia Kristeva, sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent – în Franţa şi nu numai – în anii ’60-’70. De la cercetările structuraliste, de la critica limbajului şi a textului, aţi trecut – în decursul timpului – la studiile psihanalitice şi feministe. În prezent predaţi cursuri de psihanaliză la Université Paris VII, dar o şi practicaţi. Ce ne puteţi spune despre practica dumneavoastră psihanalitică, despre pacienţii cu care lucraţi?

Fiecare psihanalist are o metodă a lui de lucru, care porneşte, evident, de la ceea ce s-a făcut înainte în domeniu; modelul meu a fost, mai degrabă, Freud, dar dacă mă întrebaţi, aş spune că metoda mea este metoda Kristeva. Ca să vedeţi modul în care lucrez, trebuie să veniţi, însă, la mine la cabinet. În calitate de psihanalist, nu le ofer pacienţilor mei modele. Înainte de toate, încerc să le explic că trebuie să creadă în mine şi în ceea ce facem împreună, şi să le ofer ca ultim punct de sprijin al nevoii lor de a crede în ceva – capacitatea de a gândi şi de a deveni nu credincios, ci cercetător. Să vă dau un exemplu: am fost anul trecut în Argentina şi am stat de vorbă acolo cu directorul unei universităţi. El mi-a spus că se ocupă de tinerii cu probleme de comportament din cartiere, căci există acolo zone vaste unde nici poliţia nu se duce, şi unde tinerii sunt dealeri de droguri sau traficanţi de arme. El îi adună şi, întâi de toate, încearcă să le dea încredere în ei, le oferă cunoştinţe despre tradiţiile, religia lor.

“Dar asta nu e suficient, spune el. Şi nici ce se face, în general, în Brazilia: li se oferă solidaritate, bani, sprijin pentru a se integra social etc. Eu vreau altceva de la ei: vreau ca ei să se întoarcă în cartierele de unde provin şi să devină cercetători, să facă o teză despre droguri, de pildă, sau despre vânzarea de arme ori despre familiile aflate în mizerie. Când tânărul respectiv este sigur pe el şi valorizat de societate, el e în stare să meargă la originile răului din care s-a desprins.” Aşadar, religia noastră (a psihanaliştilor, n.m.) nu este o religie: este capacitatea de a gândi, de a merge cu gândirea mai departe decât o face religia. Scopul nu este ca cel tratat să devină preot, rabin, islamist ori imam, ci un cercetător, care să înţeleagă lumea aceasta, s-o scoată din impas, s-o determine să preţuiască, mai presus de orice, libertatea de a gândi. Pentru că pe această valoare punem noi preţ: nu putem renunţa la valorile noastre, ci – din perspectiva valorilor noastre – vom încerca să înţelegem valorile celorlalţi, să-i facem să înţeleagă că se pot înţelege, la rândul lor, între ei.

Nu sunteţi numai teoreticiană şi psihanalistă, ci şi scriitoare. Aţi început să scrieţi romane destul de târziu, în 1990 (Les samouraïs, 1990; Le vieil homme et les loups, 1991 etc.). Lucraţi şi acum la un roman?

Tocmai am terminat un nou roman, cred că este cel mai bun roman al meu de până acum: se numeşte L’horloge enchantée şi va apărea la anul, în februarie, la Fayard. Acum câţiva ani, am descoperit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea, un ceas ce datează din 1750 şi care a fost programat să funcţioneze până în… 9999! (râde) Ceasul merge şi acum, s-a crezut că se va opri la trecerea în anul 2000, dar nu s-a întâmplat aşa. E senzaţional şi în roman – care este un roman despre timp –, mi-am luat libertatea de a broda în jurul acestui ceas. Protagonista, care îmi seamănă, descoperă acest ceas şi povesteşte viaţa celui care l-a inventat, ca şi viaţa la curtea lui Ludovic al XV-lea, unde erau Voltaire, Diderot, Madame de Pompadour etc. Iubitul acestei femei este un astrofizician care trăieşte după noţiuni ale temporalităţii care sunt cele de astăzi (Big Bang, Deep Field etc.).

E, aşadar, un mod de a imagina un alt timp şi de a încerca să ne construim vieţile psihice la unison cu timpul cosmosului. Pentru că eu cred că trăim având în minte temporalităţi prea scurte: uităm, mai întâi de toate, timpul religiilor – trebuie să ne deschidem către acel timp, ceea ce e deja foarte mult –, dar mai ales trebuie, cred, să împingem mai departe timpul acestei lumi: suntem oare singurii stăpâni ai lumii, mai există şi alţii? Cartea are, cum se vede, accente SF. Am încercat să scriu un roman scurt, accelerat, iar cineva care l-a citit mi-a spus că nu este un roman, ci „un accelerator de particule” (râde), lucru care m-a bucurat.

Aveţi, în prezent, numeroase studii şi iniţiative feministe. Care este climatul, în Franţa, astăzi, pentru feminism (în România este enorm de făcut, în această privinţă)?

Climatul nu este prea roz nici în Franţa, feministele nu sunt foarte active, dar în acelaşi timp, au apărut noi şantiere pentru a putea interveni în favoarea emancipării femeilor. Acum câţiva ani (în 2008) am creat Premiul „Simone de Beauvoir” – cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir –, un premiu prin care încercăm să încurajăm femeile din lumea a treia: am acordat atunci premiul unei pakistaneze care se bate, pur şi simplu, pentru ca femeile să poată merge la şcoală; talibanii au încercat să o ucidă. Acest premiu se acordă în fiecare an.

Pe un plan mai intim, mai apropiat de cultura europeană, preocupările mele feministe se îndreaptă şi către resorturile maternităţii (les logiques de la maternité). Feministele pure şi dure au declarat că maternitatea este machistă şi falocratică şi au îndepărtat multe femei de la această experienţă. Nu e o experienţă uşoară atunci când femeile lucrează, ori sunt singure, sau sunt mame purtătoare (mères porteuses) sau e vorba de copii concepuţi în eprubetă. Sunt multe întrebări noi în această zonă şi mă preocupă reflecţia privitoare la resorturile maternităţii, la suferinţele implicate de ea, la vocaţia de transmitere a limbajului şi a culturii – încerc să favorizez acest tip de cercetări în psihanaliză.

Există, de asemenea, problema scriiturii feminine (l’écriture féminine), care nu înseamnă numai o exhibare de organe (multe scriitoare tinere povestesc cum au fost agresate de tată, ce experienţe sexuale au avut ele ş.a.m.d.) ori hard sex – există şi o literatură de acest gen, sigur –, însă sexualitatea feminină are o delicateţe care are de-a face într-o mare măsură cu sublimul, cu limbajul şi toate aceste tipuri de echilibru – odată cu eliberarea corpului – sunt explorate de o serie de scriitoare care nu sunt neapărat cele mai mediatizate. Toate aceste aspecte rămân încă puţin explorate şi nu se poate spune că există o mişcare feministă omogenă. Există un Ministère des Droits des Femmes care încearcă să facă ce poate, dar cred că lucrurile ţin de responsabilitatea fiecărei femei. Îmi place să spun adesea că feminismul a fost o viclenie a istoriei (une ruse de l’histoire) pentru ca fiecare femeie să-şi găsească propriul ei sex. Fiecare individ are propriul său sex – aceasta este adevărata libertate.

Apărut pe Bookaholic