Prin 1997, cînd terminam facultatea (Limbi Străine), revista Litere nouă, cu Ion Bogdan Lefter cap limpede şi Paul Cernat redactor-şef, căuta cerneală proaspătă. Într-unul din ultimele numere ale excelentei, chiar dacă familialei reviste – în care au publicat actuali colaboratori ai celor mai importante reviste culturale din Bucureşti, dar şi absolvenţii promoţiilor Tablou de familie şi Ferestre ’98 – a debutat Adina Diniţoiu.
De la bun început, articolele ei critice erau cuminţi, dar nu în sensul lipsei de îndrăzneală, cît al unei cu-minţenii: raţională, „cu scaun la cap”, organizată şi răbdătoare, Adina Diniţoiu n-a fost niciodată o semnătură spectaculoasă, dar nici n-a greşit judecăţi (în lumea criticilor contează cel mai mult să evaluezi „bine”, chit că nu ştii ce înseamnă acest „bine” de-a lungul anilor). E drept, nu şi-a ales nici pretexte pentru răsturnări canonice, cum se întîmpla pe la încheietura anilor 2000, cînd Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu şi Cristina Ionică provocau scandaluri canonice de răsunet. Autorii pe care-i reevaluau ei fac însă parte din generaţia ’60, iar astfel de lovituri de teatru erau – ne dăm seama azi – previzibile.
La începutul anilor 2000, însă, operele generaţiei ’80 n-aveau de cine să fie recitite. Pentru simplul motiv că nu se isprăvise încă prima lectură, iar autorii înşişi mai aveau (timp) de lucru. Pe de altă parte, există cel puţin trei grupuri de tineri scriitori care au învăţat şi la şcoala „optzeciştilor”: braşovenii de la Literele Universităţii „Transilvania”, plus Simona Popescu şi Caius Dobrescu (cu rezerve în ceea ce-l priveşte pe ultimul), ieşenii de la Club 8 şi, în fine, majoritatea promoţiilor cenaclului cărtărescian din anii ’90 – de unde avea să iasă şi poetul care a „datat” poezia optzecistă, Marius Ianuş. Optzeciştii erau încă proaspeţi sau, dacă nu, proaspăt fetişizaţi într-o nouă configuraţie culturală.
Vremea recitirii textelor care au schimbat discursul literaturii române la începutul anilor 1980 nu putea fi însă foarte mult amînată. Acesta este meritul principal al cărţii Adinei Dinţoiu, pe care mica editură Tracus Arte o publică prompt, deşi cu mijloace editoriale modeste. Autoarea nu şi-a ales un subiect uşor atunci cînd s-a hotărît să scrie o monografie despre Mircea Nedelciu. Pentru că, pentru a reciti opera – întreruptă brusc – a scriitorului braşovean dispărut la doar 49 de ani, nu e suficient să faci o muncă de istoric literar. Trebuie mai mult. Mircea Nedelciu, împreună cu colegii de la grupul literar „Noii” din primii ani ai deceniului opt, nu propune doar o poetică nouă, ci, în plus faţă de toate generaţiile postbelice, vine cu ceea ce în lumea anglo-saxonă se numeşte de cîteva decenii theory. Faptul că „Noii” sînt textualişti, că experimentează la nivelul scriiturii, că citesc „teorie” – e drept, fără program –, şi nu doar autori de ficţiune, îi singularizează faţă de antecesori, ca şi faţă de predecesori. Este de altfel trăsătura pe care Adina Diniţoiu o subliniază în repetate rînduri – apetitul lor pentru teorie şi împrumuturile de idei din teoria franceză şi, apoi, americană. Adina Diniţoiu observă şi că în interiorul „optzeciştilor” se produce o schismă între „noii ficţionari” şi „textualişti”, demarcaţie pe care autoarea o preia, critic, din Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu. Cel mai cunoscut scriitor român în viaţă este citat cu o afirmaţie asupra căreia merită reflectat: „Dar către 1980 ei (’Noii’) erau deja percepuţi de către prozatorii cu cinci-şase ani mai tineri drept un grup marginal, cu o poetică interesantă, experimentală, dar care data iremediabil.” Adina Diniţoiu glosează în mai multe rînduri pe marginea acestei evaluări. Într-adevăr, textualismul combină adesea o estetică avangardistă cu un ethos post-romantic. E interesantă estetica, scrie Cărtărescu, dar e datată expresia izolării, a retragerii din „universalul reportaj” care e literatura burgheză. Merită să ne oprim aici. Ar fi fost bine ca Adina Diniţoiu nu doar să ajungă la aceste observaţii, ci să pornească de la ele pentru a încadra poetica optzecistă altfel decît prin simpla constatare a unei apetenţe teoretice.
Foarte corect, ea scrie că, la începutul anilor 1970, accesul la publicaţii occidentale este relativ uşor – pînă la un punct – şi explică astfel cum de „Noii” se constituiseră şi într-un grup de reflecţie asupra literaturii. În plus, influenţa neomarxistă asupra lor, şi a lui Nedelciu în special, este oferită de traduceri importante, printre care cea din Herbert Marcuse din 1977 (în vreme ce despre Şcoala de la Frankfurt apare o carte a lui Vladimir Tismăneanu în 1976 despre care autoarea nu spune nimic, deşi citează în repetate rînduri influenţa acestei şcoli de gîndire asupra lui Nedelciu). Este însă limpede că teoretismul primilor optzecişti vine pe fondul unei dezvoltări fără precedent a ceea ce se cheamă deja „ştiinţe umane” în Europa, inclusiv în România – şi mai ales în Franţa – ca şi pe fondul unei urbanizări galopante în Europa de Vest în primul rînd, dar, desigur, şi la noi. De aici ar putea porni o cercetare despre specificul estetic şi ideologic al fiecăreia din generaţiile ’60, ’80 şi poate chiar 2000, cele mai importante din literatura românească postbelică, dimpreună cu cele două intervale mai puţin marcante prin noutate, dar aflate într-o continuitate subiacentă – promoţiile ’70 şi ’90. O explicaţie de ordin cultural are şi declasarea rapidă a textualiştilor odată cu apariţia „postmoderniştilor” (care, desigur, îi recuperează pe cei mai buni dintre primii). Sigur că Nedelciu, Crăciun, Iova şi compania nu erau decît nişte poeţi în comparaţie cu francezii de la Tel Quel, pentru că aceştia din urmă erau mult mai mult (sau poate mai puţin) decît scriitori de ficţiune. Ei erau intelectuali cu o tradiţie filozofică în spate şi cu un viitor în faţă. Cazul Franţei era unul particular în epocă, el nu putea fi reprodus în altă parte ca atare, iar pentru a putea fi reluat aşa-zicînd, era nevoie de un teren academic propice, aşa cum s-a întîmplat în Statele Unite. În România, nu exista nimeni care să „susţină” textualismul altfel decît ca cititor de ficţiune. De aceea, în mod firesc, postmodernismul de inspiraţie americană a cîştigat. Şi tocmai de aceea recitirea unui autor ca Mircea Nedelciu devine cu atît mai importantă.
O a doua temă importantă pe care Adina Diniţoiu o aduce în discuţia despre optzecism este cea a „strategiilor subversiunii” desfăşurate de textualişti. Întrebarea despre puterea literaturii de a submina Puterea, în comunism, a mai fost pusă, şi la ea a răspuns de pildă, cu accente critice, dar bine argumentat – demonstrează autoarea – Caius Dobrescu. Adina Diniţoiu ajunge la concluzia că, politic vorbind, nici optzeciştii, dar nici şaizeciştii pe care pretindeau că-i depăşesc n-au făcut nimic pentru a schimba regimul. Dar, tot ea recunoaşte, scriitorii nu-şi propuseseră aşa ceva. Nu doar pentru că n-ar fi putut, ci şi pentru că „acţiunea textuală” a lor e capilară şi induce efecte pe termen mediu şi lung. Nu-i mai puţin adevărat însă că pînă şi această acţiune are nevoie de o ţesătură socio-culturală pe care România n-o împărtăşea deloc cu Franţa.
Dar mai e ceva aici. Adina Diniţoiu aduce iar vorba despre un fenomen interesant, pe care însă nu-l chestionează. Anii 1980 în România culturală au un specific despre care ar trebui vorbit la un moment dat: deşi discursul oficial era iremediabil osificat, caduc, investiţiile culturale oficiale se împuţinau (cu excepţia, desigur, a construcţiilor culturale şi a spectacolelor omagiale), ceea ce făcea ca brize culturale neoficiale, dar permise, diseminate, să circule tot mai mult şi să reziste atîta vreme cît cuplul Ceauşescu nu afla de ele. Aşa se explică apariţia în revista Dialog a unei recenzii la Tratament fabulatoriu, articol critic semnat, în 1986, de Mihai Dinu Gheorghiu, care îl acuză practic pe Nedelciu de laşitate în demersul său textual anti-ideologic.
Înainte de a mă semna, aş vrea să semnalez cîteva mici, dar relativ frecvente „neterminări” ale cărţii Adinei Diniţoiu: repetiţiile supărătoare, în primul rînd (capitolele de la pag. 41 şi de la pag. 61 încep cu acelaşi rînd, doar un cuvînt le deosebeşte; „Şcoala de la Frankfurt” apare fără număr, dar cititorul nu ştie niciodată ce înseamnă „Şcoala de la Frankfurt”). În al doilea rînd, ar fi vorba despre o structură „minimalistă” a cărţii, alcătuită din capitole scurte, altminteri uşor de parcurs, care nu urcă sau coboară pe verticală niciodată. „Melodia” cărţii, dacă vreţi, e lipsită de o profunzime la care autoarea ar fi putut sigur ajunge dacă între susţinerea tezei şi publicarea ei ar mai fi lucrat încă la text. Cercetarea ei era necesară, în primul rînd pentru că tot ce s-a scris despre optzecism pînă acum vine din interiorul aceleiaşi generaţii (Oţoiu, Cărtărescu, Lefter, pentru a-i numi pe cei mai importanţi cercetători ai fenomenului literar „optzecism”). Dar va trebui pornit de aici pentru a scrie o adevărată istorie a optzecismului ca mişcare (contra-)culturală românească încadrată de răsăritul şaizecist şi de crepusculul milenarist.
Sursa: România literară
Precizare: Mircea Nedelciu nu e braşovean, s-a născut la Fundulea, lângă Bucureşti, e om de la câmpie. (n.m.)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu