„Această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare” – interviu cu poetul Bogdan O. Popescu

 

Poetul Bogdan O. Popescu (n. 1971) a debutat cu volumul La revedere, prinţesă, Editura Vinea, 1995, carte distinsă cu Marele premiu „Ion Vinea” pentru debut literar. A fost prezent în antologia colectivă Marfă (Salut, 1996), alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan Pleşa. Printre volumele publicate se numără: Pisica neagră, pisica moartă (împreună cu Traian T. Coşovei), Editura Crater, 2001; Leul de după extravaganţe, Editura Cartea Românească, 2002; Maşinăria de uitare, Editura Naţional, 2004; Poeme în loc de tutun, Editura Brumar, 2007; Aerobiciclete, Editura Brumar, 2010. În 2011, el a publicat şi un volum de proză scurtă, Viață de aruncat, la Editura Polirom. De curând, Bogdan O. Popescu a publicat un frumos volum de poeme de dragoste, intitulat – simplu – Cartea dragostei (Humanitas, 2014), ocazie cu care a avut amabilitatea de a-mi răspunde la o serie de întrebări privitoare la temele majore pe care le abordează în textele sale la modul ludic (iubire, poezie, iniţiere, viaţa de cuplu etc.).

Cartea dragostei este dedicată Laurei, soţia dvs., căreia i-o oferiţi ca pe o „mică lume în dar”. În ce raport se află volumul cu biografia dvs., este el mai mult decât literatură pentru dvs.?

Cartea dragostei este o carte trăită în totalitate. Nu este nici pe departe numai ficțiune. Sigur, Laura nu îngrijește zilnic un tigru qilin, însă relația noastră reflectă fidel relația celor două personaje din carte. Dragostea dintre noi este echilibrată la fel ca în Cartea dragostei și doar pentru că a existat această relație în realitate a apărut și în plan literar, cu proiecțiile de rigoare ale imaginarului, sigur. Poate că nu îi pomenesc Laurei în fiecare zi de licuricii cu ochi de lapis lazuli, însă interacțiunea noastră verbală este plină de personaje și diminutive, unele care apar și în carte, altele inventate după finalizarea cărții. Așadar, cuvintele și lumea dragostei noastre nu stau pe loc, ci continuă să se dezvolte.

Aţi fost deseori întrebat – nu mă îndoiesc – despre semnificaţia trigramelor și hexagramelor chinezeşti din care v-aţi inspirat pentru structura poemelor din Cartea dragostei. Vă mai întreb şi eu, încă o dată: au o semnificaţie aparte în cadrul poemelor dvs., poate fi vorba de un sens iniţiatic al lor – o iniţiere în iubire, maturizare şi viaţa de cuplu?

Trigramele sunt constituite din linii continue (creativul, Yang, nouă, bărbatul) sau întrerupte (receptivul, Yin, șase, femeia) în diferite combinații, semnificând elementele fundamentale, în număr de opt (apa, pământul, focul, tunetul, lacul, vântul, muntele, paradisul). Din aceste trigrame, prin suprapunerea a câte două, apar cele șaizeci și patru de hexagrame. Eu m-am inspirat din toată această construcție matematică, filozofică și mistică, însă mai ales din așezarea elementelor fundamentale unul deasupra altuia. Spre exemplu, unul din laitmotivele cărții mele, „cerul de deasupra cerului celorlalți”, mi-a fost revelat atunci când meditam asupra suprapunerii paradisului (cerului) peste paradis (cer). Această hexagramă este una dintre cele mai speciale din I Ching, întrucât este alcătuită din șase linii continue suprapuse, adică de șase ori vechiul Yang, creativul. Însă această creație aparține în carte prințesei Luo na, întrucât vechiul Yang (bărbatul) include noul Yin (femeia), și viceversa. Asta înseamnă exact ceea ce încerc să transmit: nu poți iubi pur, desăvârșit decât dacă reușești să trăiești din sufletul și trupul celui pe care îl iubești, nu doar să îl accepți lângă tine. Un alt loc fundamental al Cărții dragostei este „grădina suspendată a dragostei”, pe care o construiește cu sârg prințesa Luo na. Această înălțare se produce prin suprapunerea oricărei alte trigrame peste cea a cerului. Sigur că fiecare hexagramă are un sens inițiatic, la care sper că aceia care vor citi cartea vor avea plăcerea să mediteze. Până la urmă, această carte a mea, deși pare alcătuită complicat, nu face altceva decât să redefinească ceea ce sufletul nostru are sfânt dintotdeauna. Există în text repere culturale și religioase diferite care nu se contrazic câtuși de puțin, tocmai pentru că se referă la aceste trăsături fundamentale și primordiale ale ființei umane.

Nu v-a fost teamă să folosiţi în poeme diminutive precum „prinţesuţă”, „sufleţelul”, „vestuţa (de pluş)” etc. ?

Cred că atunci când suntem infatuați și orgolioși ne temem să folosim diminutive, întrucât ne-am vulnerabiliza în faţa celor care ne ascultă. Cred, de asemenea, că și cel mai de temut balaur sau monstru, atunci când se îndrăgostește cu adevărat de aleasa inimii lui, o alintă cu diminutive. Acestea sunt în natura dragostei, întrucât tot ce e mic, tot ce e pui, e scump. De aceea și diminutivele sunt o dulceață a existenței, pe care trebuie să ne-o permitem când iubim. Nu m-am temut să folosesc sute de diminutive, deși nu a fost ușor să le armonizez în discursul „năvalnic și alergător”. Cu toate astea, cred că această carte a mea se situează în răspăr față de literatura care se scrie acum, care evocă de multe ori disprețul, ura, plictiseala, necredința și ruperea oricăror legături spirituale între oameni sau între oameni și societatea în care trăiesc. De aceea s-ar putea ca o parte din cititorii, autorii sau criticii de azi să nu dorească să trăiască un basm, o feerie sau măcar o poveste dulce, cu diminutivele de rigoare.

Hai să vă provoc acum: dacă eu am un suflețel și dumneavoastră un suflet, chiar vi se pare, după cum sună, că al meu e mai urât și mai puțin virtuos decât al dumneavoastră? Până la urmă, oricum ar fi... am și eu un suflețel, capabil de dragoste.

O ultimă mărturisire legată de această întrebare: dacă încercăm să dediminutivăm, scrierea mea nu mai are niciun fel de coerență stilistică. Așa am gândit-o, într-un registru aparent minor, cu mesaje majore.

Au vreo legătură, în viaţa dvs., meseria de medic cu îndeletnicirea de poet, se ating ele în vreun punct? Ce rol ocupă cea de-a doua?

Recunosc că am răspuns de multe ori la această întrebare. În ființa mea, scriitorul a precedat medicul (am scris primul poem la unsprezece ani, când m-am îndrăgostit prima oară). Cele două profesii au crescut și au conviețuit în mine de la bun început până în ziua de azi. Eu m-am ocupat doar cu adăparea fiecăreia dintre ele. Câinele și pisica, ghepardul și gazela, cerul și pământul se împrietenesc dacă se cunosc de copii. Am trăit fiecare profesie în cadrul ei destul de bine trasat, nu le-am amestecat câtuși de puțin, dar sigur că oarecum se influențează. Pentru că sunt scriitor, în medicină sunt probabil mai comunicativ decât alții. Pentru că sunt medic, în scriitură descopăr probabil mai ușor din ce e alcătuită ființa umană și cum funcționează trupul și sufletul, și speculez asta în plan literar. Poate că sunt un scriitor mai riguros decât dacă nu aș fi fost medic și poate că sunt un medic mai bucuros de reușite și de popularitate decât dacă n-aș fi fost scriitor.

Este  pentru dvs. – ca medic – poezia doar un mod de a evada din real – o lume ficţională, un răsfăţ lingvistic –, sau mai înseamnă şi altceva?

Scuze, poezia nu poate fi doar ceva, orice ar fi, pentru poeții care se iau în serios. Poezia este, bineînțeles, regina reginelor, a artelor, a satisfacțiilor sufletești. Și dacă nu aș fi ajuns medic, poezia era pentru mine aceeași ființă supremă care este și acum. Dar fiind medic, ea este cu atât mai mult o cale prin care se poate reprezenta ființa umană (înțeleasă suplimentar ca medic) și împrejurul ei. Așa cum spuneți, este sigur și un mod de a evada din real și un răsfăț lingvistic. Și mult mai mult: alchimia secretă prin care topesc zile sau ani și fac monezi sau lingouri de aur.

Povestea de dragoste ilustrată în carte de cei doi iubiţi, Luo na și Shangdi di liwu, este una ideală, mitică, extrasă din real (există în poeme un laitmotiv – „grădina suspendată a dragostei”)? Realitatea îi poate face faţă sau literatura (romanescă, mitologică etc.) o înfrumuseţează, de regulă, pe cea dintâi?

Nimeni nu este, de fapt, specialist în realitatea dragostei, e greu să îți asumi o asemenea poziție. Însă, așa cum spuneam, dragostea – așa cum este ea descrisă în carte – există, și eu sunt fericit s-o trăiesc acum și în realitate. De aceea mă bucur că pot ilustra un reper, mai ales de purificare a dragostei, și că încerc să îl așez în fiecare dintre noi. Că nu trăim toată viața așa – e firesc, însă măcar să aflăm că există o asemenea minune. De altfel, cartea vine să spună că e nevoie de lupte încrâncenate, de meditație, de dorință cu totul ieșită din comun și lăsare deoparte a tuturor celorlalți pentru a descoperi în tine ceea ce de la început a fost pus: această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare.

Ne puteţi spune câte ceva despre inspiraţia, tabieturile dvs. de poet: când şi cum anume scrieţi poezie?

Aici vă voi dezamăgi, nu am nici o regulă. Cartea dragostei am scris-o într-o lună, muncind de dimineața până noaptea, între zece și paisprezece ore pe zi. Alte cărți de poeme le-am scris în timp, așa, câte unul-două poeme din când în când. În tinerețe am scris și poeme pe șervețele, în restaurante. Nu am o rețetă, când mă vizitează poezia, este bine primită. Când nu, mă ridic eu pe vârfuri și o prind.

O ultimă întrebare, legată de poeţii care v-au format sau v-au servit drept model. Ce poeţi/ poezie citiţi/ iubiţi?

De-a lungul vieții am citit multă poezie, îmi place să citesc poezie. Aș citi poezie în fiecare zi, din păcate nu mai pot ține ritmul acesta acum. Mi-aduc aminte cu emoție cum l-am descoperit pe Walt Withman la cincisprezece ani, în biblioteca de la Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde eram elev în clasa a noua. Sau cum am citit, pe nerăsuflate, în perioada aceea, tot ce am găsit semnat de Nichita Stănescu. Sau ce am trăit când ne-a vizitat Mircea Dinescu în liceu, însoțit de Andrei Pleșu (am și acum Democrația naturii cu dedicație, la loc de preț în bibliotecă – sigur, și Minima moralia, deși nu este poezie, la fel). Apoi Cărtărescu, Coșovei, Iaru… Astăzi recunosc că nu sunt îndrăgostit de poezia foarte nouă. Îmi citesc colegii de generație, pe cei de dinaintea lor, cât și poezie mai veche.  Îmi place poezia în care nu resimt strigătul de disperare al incapacității de a fi mai bun, cred că am devenit oarecum cartezian. Metodă, ordine, rigoare – probabil că se simte asta și în Cartea dragostei.

Apărut pe Bookaholic

Critica literară şi etica scrisului

Deţinătoare – multă vreme – a unei rubrici de cronică literară la Dilema veche, iar apoi a rubricii „Biograffiti“ (cu teme legate de viaţă şi/sau literatură), autoare a eseului Regăsirea intimităţii (Cartea Românească, 2008 – Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor) şi a unui roman de excepţie, Hotel Universal (Polirom, 2012), Simona Sora – fost redactor la Dilema veche şi editor coordonator la Dilemateca, suplimentul literar al Dilemei vechi – este o voce critică de seamă în spaţiul cultural românesc contemporan. De curînd, ea a renunţat la presa culturală – aşa cum, în urmă cu ceva timp, renunţase la critica literară săptămînală – pentru a se îndrepta către... literatură. Aşadar, suita aceasta de renunţări pare a indica o nouă cale, aceea a literaturii propriu-zise, dacă nu şi dezamăgirile în raport cu un spaţiu literar aşa-zicînd „democratizat“ sau manevrat în funcţie de interese, un spaţiu din ce în ce mai lax şi fără criterii profesionale, pradă „ofensivei copy-paste sau acelui nou curent de opinie după care toţi scriem la fel (de bine), important e doar în ce tabără (literară) sîntem“ – cum scrie autoarea la finalul „Argumentului“ în volumul Seinfeld şi sora lui Nabokov, recent apărut la Editura Polirom, volum ce adună textele sale din Dilema veche (cele apărute la rubrica „Biograffiti“, după toate aparenţele).

Volumul marchează, aşadar, trecerea la o nouă etapă de viaţă (literară) şi, în acelaşi timp, pecetluieşte un trecut (literar), adunîndu-i toate secvenţele literar-existenţiale între copertele unei cărţi. De altfel, textele – împărţite „ironico-didactic“ (cum spune Simona Sora) în trei secţiuni, „Bio“, „Biblio“ şi „Biobiblio“ – se citesc independent cu multă plăcere şi curiozitate, cursiv sau pe sărite, alegîndu-le după titlu (deseori intrigant), într-un puzzle de teme literare diverse (literatură română şi universală); sînt texte ce se succed rapid şi pasionant la lectură, în ritmul lor de două pagini şi jumătate sau trei pagini (impus de restricţiile de spaţiu ale unei rubrici săptămînale).

Rubrica „Biograffiti“ – notează autoarea în „Argument“ – ar fi trebuit să se numească iniţial „Cartea sau viaţa“, însă raportul între cele două nu i se pare a fi, într-un final, unul de excludere: „De ce să le separi, cînd cartea face parte din viaţă, la fel cum viaţa, cu multe ale ei, e «materia primă» a cărţii?“. Şi totuşi – şi aici mi se pare interesant –, Simona Sora trasează o zonă de demarcaţie între literatură şi viaţă, iar ea se numeşte, cu alte cuvinte, etica profesională. Autoarea este o intransigentă şi o promotoare a eticii în practica scrisului, a cronicii literare, care se retrage – elegant –, dezamăgită şi, în fond, dezarmată de jocurile de culise şi de jocurile de putere ale breslei: „Pe de altă parte, poate că, atunci cînd «judeci» literatura, lucrurile n-ar trebui să se amestece. Criteriile vieţii (chiar şi cele ale vieţii literare) ar trebui lăsate deoparte. Nu ar trebui să scriem despre prieteni şi cărţile lor, despre colegi şi rudele lor, despre cazuri sociale sau scriitori cu nevoi speciale. Ar trebui să scriem despre literatură şi, atunci cînd scriem, să ne situăm cu orice preţ înăuntrul ei“. În această „lume bizară“ – cum îi spune jurnalista – se situează aceste texte scrise săptămînal, o lume în care primează legile literaturii, situate peste cele ale oamenilor, o lume, poate, ideală, în care prietenii din Seinfeld se apucă de citit şi se poartă ireproşabil, iar sora lui Nabokov, bibliotecară, se duce să recupereze cărţile împrumutate nemţilor, în timpul resurecţiei din Praga împotriva naziştilor, din mai 1945.

Simona Sora îl citează pe Alberto Manguel (cel de la care află povestea surorii lui Nabokov), autor al unei „minunate istorii a lecturii“: „Bibliotecile solide, de lemn şi de hîrtie, la fel precum bibliotecile ecranelor tremurătoare şi fantomatice fac dovada rezistenţei credinţei noastre într-o ordine eternă şi universală, a cărei intuiţie şi vagă percepţie, uneori, o avem“. Alberto Manguel dă aici glas unui soi de umanism transistoric greu de ocolit în speranţele noastre literare, chiar şi în cazul celor mai sceptici (mă număr printre ei), într-o epocă a istorismelor şi particularismelor. În orice caz, micul text introductiv („Argument. Seinfeld şi sora lui Nabokov“) acordă un sens aparte colecţiei de texte jurnalistice strînse în volum: pe de o parte, retragerea elegantă într-o zonă a eticii profesionale, care e acea zonă din interiorul literaturii propriu-zise, iar pe de altă parte, afirmarea vocaţiei şi pasiunii pentru literatură.

Simona Sora scrie, aşadar, din interior, despre „utilitatea“ literaturii, despre „utilizarea“ ei, despre devalorizarea literaturii în societatea contemporană şi în speţă despre decăderea învăţămîntului filologic (dar şi a învăţămîntului în general) în România: „N-o să mă apuc acum – scrie ea – să mă mir retoric de devalorizarea literaturii (şi a învăţămîntului filologic) în spaţiul social, e un fapt pe care l-am simţit şi eu acut încă din timpul facultăţii şi apoi la întoarcerea în România. Nu şi în Elveţia, e drept, unde cele mai rare şi mai îndepărtate (temporal sau spaţial) limbi îşi aveau bibliotecile şi departamentele lor. [...] Nu trebuie să citeşti totuşi prea multe studii despre «moartea literaturii» (care, paradoxal, „nu împiedică literatura să se producă ») ca să înţelegi că învăţămîntul filologic şi frecventarea conştientă (s.a.) a literaturii, în cunoştinţă de cauză, adică neinventînd apa caldă la fiecare 10 ani, au devenit activităţi de nişă. Şi asta ca şi cum n-am trăi în aceeaşi lume care, la începuturi cel puţin, a pus la bazele ei cuvîntul, acel cuvînt rostit într-o limbă sacră şi care, articulat aşa cum trebuie, te poate face să-ţi percepi rostul propriu. Ca şi cum rarii oameni charismatici pe care-i mai vedem, citim, ascultăm în zilele noastre n-ar veni direct din acea veche cultură umanistă. Ca şi cum lipsa de utilitate practică imediată ar fi un argument de aceeaşi greutate cu înţelegerea lumii în care trăim“.

Într-un al treilea text pe tema „utilitatea- utilizarea-inutilitatea literaturii“, Simona Sora scrie răspicat şi fără menajamente, în maniera tranşantă şi onestă în care ne-a obişnuit: „Ce mă nemulţumeşte însă în ultima vreme e cu totul altceva: faptul că mă trezesc din ce în ce mai des încercînd să justific utilitateautilizarea literaturii, cînd ştiu prea bine, din experienţă, în ce fel simpla enunţare (supoziţie, interogaţie retorică) a chestiunii se răzbună. Am crezut, de cînd mă ştiu (am martorii mei) că literatura e complet inutilă «în lumea reală». Că orice utilitarism în zona asta (y compris scrisul la gazetă, pe bani), flatarea publicului cititor, adaptarea la aşteptările sale (infinite), «colaborarea» cu cititorul avizat îţi modifică scrisul, te dedublează un timp şi apoi te scufundă în altceva. Şi emoţia? – am fost întrebată. Şi empatia? Şi gratuitatea? Şi cultivarea valorilor spiritului? Ce se întîmplă cu toate aceste «utilizări» superioare? N-am fost eu cea care am redeschis acest capitol al utilităţii abisal-literare“.

Şi autoarea citează, la sugestia unor cititori dilematici, dintr-un text al criticului american Lee Siegel, publicat în Wall Street Journal: „Bruscul, uimitorul adevăr şi frumuseţea artei literare ne fac să simţim, în cea mai singuratică parte a fiinţei noastre, că nu sîntem singuri şi că există înţelesuri ce nu pot fi cumpărate, vîndute sau tranzacţionate şi care nu se degradează sau mor. Această experienţă, lipsită de valoare socială sau economică, se numeşte transcendenţă. Pe ea nu poţi s-o transcrii, n-o poţi rezuma, nu-i poţi atribui un rang academic. Literatura este prea sacră pentru a fi predată. Ea nu trebuie decît să fie citită“. Simona Sora aderă – nici nu s-ar putea altfel, ca unul dintre (puţinii) scriitori şi critici literari pasionaţi de literatură şi trăitori în interiorul literaturii – la afirmaţiile lui Lee Siegel: „Cu ce rimează însă gratuitatea, inutilitatea, evanescenţa literaturii, aşa cum pare să o înţeleagă nu doar Lee Siegel [...]? Rimează cu o rară (însă universal răspîndită) calitate omenească, o competenţă cultivată care e în acelaşi timp vedere, meditaţie şi înţelegere. «Literatura nu îţi cere alte abilităţi în afară de aceea de a fi om», spune Lee Siegel. Problema e însă ce înţelegem fiecare prin asta şi ce ne hotărîm să facem apoi cu ce am înţeles“.

Discutînd despre cărţi şi despre literatură – legate, orice s-ar spune, de viaţă – , Simona Sora se situează, iată, fără încetare, pe teritoriul intransigent al eticii, nu numai profesionale, dar şi umane. Cred şi eu, ca Lee Siegel sau ca Simona Sora, că în profesiunea literară e nevoie, în primul rînd, de calitate umană, care conduce, implicit, şi la etica profesională. Într-o lume în care literatura şi cartea sînt concurate de televiziune şi Internet, iar mediul literar profesionist e concurat de mediul „democratic“ on-line (unde nu mai e neapărat nevoie, pare-se, de profesionalism), ţinuta şi competenţa, profesionalismul tout court al unui literat contează cu atît mai mult – cred. Sper ca volumul acesta – citez (la întîmplare) cîteva nume de scriitori asupra cărora se opreşte autoarea (Nabokov, Sabato, Şalamov, Kundera, Herta Müller, Nedelciu, Marie n’Diaye etc.) – să nu însemne o retragere definitivă a Simonei Sora din cîmpul criticii literare, pentru că ar fi o mare pierdere, cu toate că romanul său Hotel Universal (2010) prezintă toate indiciile (şi) unei prozatoare de mare forţă. În orice caz, Simona Sora rămîne unul dintre criticii literari şi eseiştii de ţinută din critica românească actuală, cu o scriitură puternică şi de mare eleganţă profesională (etică şi stilistică).

Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 296 p. 

Aparut in  Observator cultural nr. 716/ 28.03.2014

Premiul Radio România Cultural pentru Bookaholic

Aseară, site-ul Bookaholic a primit Premiul Radio România Cultural la categoria "Media culturală-proiecte online". Poză de grup (cu diploma), alături de Silvia Dumitrache, Adinel Tudor, Cristina Foarfă şi Eli Bădică (de la stânga la dreapta):

via Bookaholic

„Pentru mine realitatea e senină”

Poetul (şi eseistul) Traian Ştef (n. 1954), redactor al revistei orădene Familia, a publicat în 2013, la Editura Tracus Arte, volumul de poeme Cardul de credit. Debutat în 1993 cu volumul Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, Oradea), Traian Ştef a făcut parte, printre altele, din antologia Romanian poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999), realizată de Andrei Bodiu, Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs. Apropiat de optzecişti prin vârstă, debutat, aşadar, la începutul anilor ’90, Traian Ştef scrie, totuşi, o poezie destul de tradiţională – cu unele inserturi ironice mai degrabă moderniste (à la Marin Sorescu) decât postmoderne –, cu o frazare ce alunecă deseori către ritm şi rimă, chiar dacă la modul deliberat, să spunem intertextual.

În volumul Cardul de credit avem de-a face, pe ansamblu, cu o poezie nostalgică, scrisă din perspectiva avansării în timp/vârstă, care îngăduie, în acelaşi timp, o privire întoarsă spre trecut: nu sunt acolo traume, scindări, regrete puse în pagină, ci, dimpotrivă, o conştiinţă „senină” (cu un termen folosit chiar de poet), dar reflexivă, cu accente religioase („Dumnezeu”, „icoană” sunt termeni recurenţi), melancolică şi atinsă de „deşertăciunea” lumii la modul biblic (al Ecleziastului). Există în poeme şi o doză de anxietate, de „spaimă” – de regulă cu privire la moarte (vezi şi poemul omonim) – însă tonul este însă cel al unui om împăcat cu soarta, calm, pe alocuri (auto)ironic, adesea de o „înţelepciune” dacă nu religioasă,cel puţin ţărănească.

Iată, de pildă, poemul Fericire caleidoscopică (din seria mai multor texte care conţin termenul „fericire” în titlu: Joia fericită, Faţada fericită, Fericire nostalgică, Fericirea de a traversa parcul, Fericirea de a afla că trăieşti bine, Fericirea de a fi sărac cu duhul): „Nu am domnule coşmaruri/ Nici nu vorbesc în somn/ Ceea ce înseamnă că sunt un om întreg aici/ Chiar dacă nu-mi daţi/ Nici o importanţă/ Că-mi trăiesc viaţa printre voi nedublată/ De altă stăpânire/ Deşi parcă uneori umblu cu un băţ/ Atârnat de gât/ Să nu măpot grăbi/ Ca un câine de stână/ Lovit peste genunchi// Deci pentru mine realitatea e senină/ Mă văd plutind pe orizont într-o bărcuţă/ Luminată ca primăria Vienei/ Uneori mi se pare că sunt o cârtiţă/ Muşuroind până o dor ochii de la/ Presupusa lumină/ De afară/ (...)// Acestea domnule nu sunt/Nici măcar închipuiri/ Doar câteva jocuri pe caleidoscop/ Pentru pierderea timpului/ Rătăcit printre noi/ Mai ales când mă doare umărul drept/ Şi nu am chef de nimic/ Şi am învăţat până la vârsta asta/ Cum poţi sta/ Să nu faci nimic cel puţin în aparenţă/ Şi mă folosesc de toate aceste trucuri/ Până crapă imaginile şi dispare/ Confuzia satisfăcătoare”. Cum se vede, în ciuda unei (auto)ironii soresciene, tonalitatea poemului este una calmă, împăcată: eul poetic e instalat melancolic într-o realitate „senină”, dar cu căutările, dubiile şi anxietăţile de rigoare, înaintând către „presupusa lumină/ de afară”.

În bună tradiţie modernistă, poezia lui Traian Ştef e o poezie preocupată de limbaj, de discurs, de „elocvenţă” (titlul unui poem), de „punerea în cuvânt” a „lumii”, o poezie care nu exclude transcendenţa (vezi „presupusa lumină/ de afară”) – aici una chiar religioasă (Dumnezeu): „Poate ar trebui să vorbesc mai mult/ Simt cum se fac în mintea mea depozite/ Din cuvintele folosite de alţii/ Şi nu ştiu când să le dau la o parte/ Cum nu mai scânteiază/ Când să le arunc peste bord/ Cum se lipesc ca negii de neuroni/ Poate dacă aş vorbi mai mult mi-ar ieşi/ Pe gură pe nas pe urechi prin ochi/ Prin buricele îngroşate ale degetelor/ Să înjur să pomenesc toţi dracii/ Grâul soarele dumnezeii mamii lor// (...) Cum aş fi şi eu fericit/ Să mă înţepe o albină căzută din/ Icoana Sfântului Gheorghe/ Şi să mă doară să plâng să rămân/ O literă mai mult în bătaia vântului/ Care devine simţul suprem al vânatului” (Litera a). Apare aici, dar şi în alte texte din volum, şi un personaj feminin mai vechi, Femeia în Roz. În Elocvenţa, aluzia la iubire şi introducerea prezenţei feminine se fac la modul (auto)ironic, anecdotic, din nou în maniera lui Marin Sorescu: „Am găsit/ Asta e hiba mea elocvenţa/ De aceea toate femeile vor/ Să se mărite cu mine/ Să facem literatură nu dragoste/ Să facem dragoste acasă nu într-o/ Cameră de hotel/ De aceea nu-mi place să măplimb în ploaie/ Ci să sfarm gerul cu piciorul sau în pumni/ De aceea mi se împlinesc toate dorinţele/ Şi sunt destul de sănătos”.

Volumul conţine şi poeme ironice cu accente sociale şi de actualitate, aşa cum este cel care dă titlul cărţii, Cardul de credit, însă, în mare, textele se situează în siajul poeziei româneşti moderniste, cu ecouri din Marin Sorescu, dar şi din Tudor Arghezi (imprecaţia, limbajul colorat) sau Lucian Blaga („tăcere” vs „cuvinte” în poem, de pildă). 

Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 108 p.

 Apărut în România literară, martie 2014

De weekend

O poezie paradoxală a vitalităţii şi dezagregării

un fel de cîine al universului mic (Editura Brumar, 2013) este al cincilea volum de poezie al Dianei Corcan, după Stăpînul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011) (toate volumele publicate la aceeaşi editură). Diana Corcan este o poetă matură, formată în răspăr cu biografismul şi minimalismul douămiist: textele sale ample, discursive, foarte vizuale, cu o frazare puternică, au fost deseori – şi pe bună dreptate – situate de critică în siaj suprarealist. De altfel, poeta însăşi îl invocă, în volumul de faţă, pe Gellu Naum (căruia îi dedică două poeme,trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 1 şi trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 2) – alături de alte cîteva nume de mari poeţi universali (Celan, Plath), care îşi lasă, într-un fel sau altul, amprenta şi asupra Dianei Corcan. Pentru că nu numai suprarealismul (à la Dimov sau Naum) este cuvîntul de ordine al poeziei scrise de Diana Corcan, ci şi accentele expresioniste ori biografice, iar peste toate acestea preocuparea pentru limbaj, pentru discursul poetic, pentru ceea ce Traian T. Coşovei numea „un ceremonial al rostirii, un protocol al desfăşurării cuvintelor în pagină“ (pe coperta a IV-a a volumului Tubaj cu şarpe, 2010). Mai multe ingrediente poetice sînt, aşadar, mixate în configuraţia textelor Dianei Corcan, lucru vizibil în ultimul său volum, al cărui titlu îmi aminteşte de cel al volumului Norei Iuga din acelaşi an (cîinele ud e o salcie, 2013), cu care are în comun – mutatis mutandis – tocmai asocierile suprarealiste (la Diana Corcan, imaginea „cîinelui“ este însă recurentă, un adevărat laitmotiv).

Literatura ca viaţă

În legătură cu cel de-al doilea volum al său, Corabia pisicilor galbene (2008), Al. Cistelecan remarca (pe coperta a IV-a) distanţa cvasiprogramatică pe care o ia autoarea în raport cu biografismul minimalist douămiist, fără însă a renunţa la un anume „fluid biografic” care hrăneşte în subtext poemele: „Nici cu videoclipurile suprarealiste de la debut (Stăpînul lupanarului, Brumar, 2007), Diana Corcan nu era prea aproape de scriitura biografistă şi realist-minimalistă a ultimelor valuri. A doua sa carte face însă din această distanţă ceva programatic; nu în sensul că s-ar rupe iremediabil de confesiune, căci un fluid biografic trece prin subtextul tuturor poemelor şi le ţine pe un portativ de unitate; ci în sensul că biografia devine strict interioară, fără context şi mutată în himeric“. În Un fel de cîine al universului mic, „videoclipurile suprarealiste“ şi filonul biografic (tradus, de regulă, în relaţia/coregrafia textuală între „eu“ şi „tu“) sînt prezente în continuare – ca note specifice –, dar aici intervine, din cînd în cînd, şi realul exterior, social (aluzia la ţară, la oameni etc.), nu (exclusiv) „himeric“ – trădînd, la acest capitol, o dezabuzare ce dublează atmosfera sumbru-bacoviană (pe ansamblu) a poemelor, marcate adesea de imaginea morţii.

Dar, în perspectiva mea, mai există o trăsătură specifică a poeziei Dianei Corcan – şi ea la fel de distinctă de douămiism –, pe care aş numi-o circumscrierea în limbaj (un soi de „reverenţă“ faţă de limbaj, cum spunea Traian T. Coşovei, citat mai sus) şi asumarea literaturii ca viaţă. Într-adevăr, Diana Corcan nu are violenţa de expresie a douămiiştilor – interesaţi de frondă, de revoltă, nu de limbaj –, în ciuda imaginilor (suprarealiste) puternice. Citez, în acest sens, un poem de-a dreptul „programatic“, ca să folosesc termenul lui Al. Cistelecan: „am să-ţi spun odată ce înseamnă literatura/ şi cum trebuie să trăieşti în ea ca-ntr-o viaţă/ fără să întrebi a început şi cînd se termină/ adunînd în tine de afară – uite de exemplu –/ un suflet mic de şoarece – cum avem toţi/ sau dacă nu-ţi convine alege altceva – să zicem apa/ poate ţi se potriveşte mai bine în alunecarea ei/ sau ce vrei tu – oricum e toamnă şi nici nu-mi pasă-ntr-o zi/ atît de ploioasă de prea multă stilistică/... şi cum spuneam/ degeaba stai singur într-o cameră încuiată cu grijă/ pe care ţi-au zidit-o toţi părinţii încercînd să te salveze de/ boală/ degeaba te-ai urcat pe 10 scaune/ încercînd să captezi universul cu o pîlnie (asta cel mult/ îmi poate aminti de urmuz!)/ am înţeles că ţi-ai comandat muncii măcinului/ să ţi-i pui la fereastră pe post de muşcată/ dar nu-s de ajuns – chiar dacă-ţi plac doar florile de piatră/ într-o zi după ce ai să-ţi dai jos pantofii rupţi/ cu care ai făcut kilometri întregi pe o bandă rulantă/ ai să-ţi iei capul obosit între mîini şi ai să-l xeroxezi/ pe o pagină pe care ai să recunoşti scrisul tău/ ai să vezi o pată albă pe un negativ/ se va întinde hrăpăreaţă ca psoriazisul pe pielea goală/ şi ai să te întrebi unde eşti tu/ între atîtea hîrtii// P.S. nu e obligatoriu să fie într-o banală zi de toamnă“ (fără să întrebi „a început“ şi „cînd se termină“).

Un sound poetic eclectic

Cum spuneam, soundul poemelor e unul eclectic, mixat, trecînd de la influenţele retro, simbolist-bacoviene la reflecţia (modernistă) asupra limbajului/discursului poetic şi asupra identităţii celui care rosteşte discursul („unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“) şi de la imaginile suprarealiste la accentele biografice. Ceea ce le uneşte este o unitate de voce, frazarea puternică, discursivitatea – care tinde uneori să obosească la lectură. Şi recurenţa imaginilor, a laitmotivelor, printre care se află elemente ale materiei ca apa, aerul, metalul (piatra) ori ipostaze (dezmembrate) ale trupului, toate angajate în mişcări entropice şi pîndite adesea de umbra morţii. Diana Corcan este o poetă prolifică – cu riscurile de rigoare (inegalitate valorică), dar şi cu avantajele unei imaginaţii şi ale unei creativităţi aparte –, şi o poetă care – în ciuda atmosferei sumbre, în stare de dezagregare, emanată de texte – are o forţă vitală în frazare, în expresie. De altfel, volumul de faţă e unul foarte dens – poeme numeroase şi ample –, şi cred că o selecţie mai riguroasă a textelor nu ar fi stricat.

Iată un foarte frumos poem melancolic,se lasă seara, cu intertext eminescian şi bacovian, dar şi cu ecouri suprarealiste, cu permanenta obsesie a morţii, cu amestecul paradoxal de vitalitate şi dezagregare (de care vorbeam mai sus), dar şi cu imagini (cvasibiografice) ale femininului/ feminităţii („rochia descusută“, „eu sînt [...] o femeie“): „şi uite/ s-a mai risipit din fumul/ care-mi spunea că respir numai aer curat// mi s-a lăsat şi mie un drum pe trotuarul (îngust) pe care/ trebuie să caut/ întruna/ sclipeşte metalul viciat ascuns pe suprafeţe/ de frunze cărate pe spatele unor insecte în zig-zag/ – ca să mă zăpăcească de cap ca să-mi dea bătăi/ lacome cu ciocanul în inimă/ ca să salivez ca un melc/ dar eu trebuie să-mi tai mîna pofticioasă care/ sare ca o broască/ cu o foame (născocită) să înghită din ele/ – această mînă care se lungeşte încet cu răbdare/ şi se transformă în trup şi-mi păstrează/ doar ochelarii de ipsos la ochii miopi ca un scut prefăcut/ şi să caut alţi ochi plini de apă într-o baltă/ normală – pe unde mă duc/ mă stropesc/ căci a plouat destul şi-n această perioadă/ în oraş şi pe strada aceasta bizară/ şi-aş mai avea o bucată de şansă/ din tivul lung al rochiei descusute/ pe care am călcat-o în picioare/ fugind/ acum îl văd/ cînd întorc iute capul: în spatele meu e un ghem chinuit să/ îndrăznească/ să fie/ o panglică inseminată cu viaţă/ (şi eu sînt pe jumătate o femeie/ inseminată cu moarte)“.

Sub recuzita bogată – mărturie a unei ima - ginaţii asociative prolifice – se ascunde, cum spunea Al. Cistelecan, o „poezie a fragilităţii“ – o fragilitate, adaug eu, a condiţiei poetice (acel „unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“ – o reflecţie asupra locului poetului în discurs, în limbaj, dar şi asupra ontologiei limbajului, în cele din urmă), dar şi a condiţiei umane, asumate individual de poetă. De aici senzaţia de precaritate (vezi şi titlul volumului!), atmosfera deseori sumbră a poemelor, anxietatea ţinută în surdină şi teama de singurătate ce-şi găseşte un refugiu în solidaritatea de cuplu. Închei aceste rînduri cu versurile poemului destin, care ilustrează această anxietate existenţială, ascunsă într-o recuzită cu accente religios-expresioniste şi escamotată de solidaritatea de cuplu: „trăiam singură păzind un mare secret/ un foc care ardea în mijlocul sufrageriei/ ţinînd în venele lui umflate de/ schizofrenie/ glasul meu şi glasul tău în amestec/ figura mea figura ta într-un ciorchine/ de ochi – umfla focul/ operaţiunea prin care albul şi sclavul lui/ negru/ încercau să subziste pereche/ dura de ani de zile// din îngerul ciudat cu cap de peşte căzuse gipsul/ şi aşa răsturnat dezgolit cu scheletul de sîrmă/ ieşindu-i prin creştet/ totuşi se amăgea/ îi venise ideea să ne aducă apa/ care ne va salva/ asta după ce ne lipise demult mîinile/ pe ascuns/ sub o cruce“.

Diana Corcan
un fel de cîine al universului mic
Editura Brumar, Timişoara, 2013, 112 p.

Apărut în Observator cultural nr. 713/ 07.03.2014

O poezie neoromantică

Andrei Mocuţa (n. 1985) este autorul a trei volume de povestiri: Povestiri din adânci tinereţi (2006), Porcilator(2009) şi  Şercan (2012). De curând, tânărul scriitor a debutat şi în poezie, cu volumul Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013). În povestiri, Andrei Mocuţa făcea dovada unei maturităţi precoce, dar şi a unui cert talent de prozator. Dacă în cazul celui de-al treilea său volum de proză (Şercan) vorbeam despre o serie de texte imaginativ-ironice şi înţelepte, cu aerul unor (false) povestiri zen, în primul său volum de poezie aş remarca mai degrabă o sensibilitate neoromantică, deşi clar dezvrăjită, fiindcă – aşa cum ne anunţă titlul cărţii – „nu există cuvinte magice”. Iată cum sună acest poem – unul dintre textele mai reuşite ale cărţii –, în care se simte atât de limpede, sub negaţia fermă din titlu, deziluzia primei tinereţi, regretul dispariţiei „cuvintelor magice”, care nu sunt altele decât cuvintele ce exprimă iubirea. E aici – spre deosebire de prozele sale scurte – o anumită candoare înşelată, o sensibilitate genuină: „Nu există/ cuvinte magice.// Te iubesc/ nu are destulă/ forţă magică/ nici cât s-aprindă/ un chibrit,/ atunci când dragostea/ e pipa pescarului/ umplută cu/ alge marine uscate.// Se-aprinde ca/ un candelabru/ de cristal,/ din care căldura/ iese brusc/ şi pentru totdeauna”.

Pe această sensibilitate neoromantică şi genuină se proiectează mici secvenţe imaginativ-ironice, mergând până la unele de tip suprarealist, însă în general imaginile nu au impactul scontat, rămânând destul de comune. Candoarea se păstrează, însă lipseşte o anumită forţă a imaginii, precum în Fumători acvatici: „Chiştocurile de pe suprafaţa apei/ sunt ochii de pază ai pescarului/ ce veghează consumul de tutun/ din rândul peştilor.// Peştii au obiceiul să fumeze/ doar jumătate de ţigară,/ lăsându-le piraţilor să mai tragă/ din mucurile rămase.// Asta e înţelegerea lor”. O imagine delicată, în schimb, a „fumului” – care arată volatilitatea lucrurilor, perisabilitatea lor, mergând pe temele romantice (eminesciene) ale trecerii timpului, ale trecutului antic şi pe evocarea senzuală a unei „preotese tebane” – se găseşte în Poveste din Theba: „Fumul era în vocea preotesei,/ în mişcările ei, ca şi cum toate/ cuvintele, privirile puteau fi/ zădărnicite în părul ei lung,/ până când le elibera,/ fără să ştie,/ printr-o mişcare a capului”. De altfel, „părul” femeii (iubitei) revine ca un laitmotiv în mai multe poeme, evocând senzualitate, delicateţe, alături de alte mărci ale feminităţii, evocate tandru-ironic (cu note din Marin Sorescu): fusta, rochia sau, ca în titlul unui poem având ca personaje pe Romeo şi Julieta, „un capot, un chimono şi o rochie de seară”. Motto-ul cărţii, din Richard Brautigan, anunţă deja această „dezvrăjire” (post)modernă în raport cu dragostea, ca şi imaginea senzuală a părului iubitei: „Nu vreau iubire/ vreau să mor/ în părul tău/ blond”.

Negarea iubirii e, de fapt, afirmarea ei, într-o epocă, însă, în care cuvintele par a-şi fi pierdut magia, la fel ca şi sentimentul în sine; cu toate acestea, poetul încearcă să păstreze ceva din înfiorarea vulnerabilă, din tandreţea, emoţia tinerească a descoperirii iubirii. Poemul S-a scurs atât de multă vreme – dintre cele reuşite – este o mostră de delicateţe tinerească şi ludică a îndrăgostirii: „S-a scurs atât de multă/ vreme/ de când nu te-am văzut/ goală/ încât am uitat culoarea/ pielii tale.// Sânii tăi sunt două buline/ de îngheţată/ topindu-se la marginea/ ultimului meu gând”.

Dacă este să aleg, mizez pe prozatorul Andrei Mocuţa, care mânuieşte abil proza scurtă. În privinţa poeziei, cred că ar mai fi multe de făcut, începând cu o modernizare a discursului poetic – dominat, pe ansamblu, de un aer desuet, (neo)romantic (un lexic ce rulează termeni ca „vis”, „corăbii”, „umbre”, „fantome”, „văzduh”, „ancoră” etc.) –, şi mergând până la obţinerea unor imagini poetice/ asocieri lingvistice mai de impact şi mai originale. O anumită prospeţime există, însă, în aceste texte, o prospeţime care este aceea a tinereţii, a sensibilităţii care nu şi-a pierdut candoarea, deşi parcurge din plin deziluzia, dezvrăjirea: un ecou à la Salinger, de altfel, pe care Andrei Mocuţa îl citează – cu al său personaj, Seymour Glass – încă din prima pagină a volumului.

Andrei Mocuţa, Nu există cuvinte magice (poeme), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 64 p.

Apărut în România literară, februarie 2014

Adriana Babeţi - Premiul "Cartea Anului", acordat de revista "România literară"

 Minunata poveste a amazoanelor

Adriana Babeţi, cunoscuta profesoară universitară de la Universitatea de Vest din Timişoara, reputată eseistă şi traducătoare – coautoare, alături de Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, a primului nostru roman postmodern, Femeia în roşu (Cartea Românească, 1990) şi autoare, printre altele, a antologiei Barbey D’Aurevilly, Dandysmul (selecţie şi traducere; Polirom, 1995, 2013), urmată de impresionanta Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004) – „recidivează“ în 2013 cu un eseu la fel de impresionant, Amazoanele. O poveste (Polirom), un adevărat eveniment editorial al anului care s-a încheiat. Cartea Adrianei Babeţi – rod al multor ani de cercetare şi de scris – este un tom de aproape 700 de pagini (plus bibliografie, indice de nume proprii şi indice de locuri) care se ocupă de istoria mitologică şi culturală a amazoanelor, din Antichitate şi pînă în contemporaneitate. Riguroasă, scrisă cu pasiune (lucru de care depune mărturie fiecare pagină), dar şi cu acribie, punînd la bătaie o bibliografie amplă şi variată, cercetarea Adrianei Babeţi demonstrează – la modul irefutabil – existenţa unei veritabile amazonologii. Studiu cultural exhaustiv, trecînd cu aceeaşi pasiune şi erudiţie de la mitologia greacă şi romană la textele literare, din Evul Mediu, Renaştere şi pînă în modernitatea europeană, de la domeniile filozofic, istoric, medical etc. la cele ale modei, orfevreriei, vestimentaţiei, imaginii corpului, fără să ignore „valurile“ feministe din cultura europeană (de care imaginea stilizată a amazoanei moderne e, inevitabil, legată), Amazoanele. O poveste reprezintă o carte extraordinară, cu multe „intrări“, ale cărei capitole pot fi citite cursiv sau într-o ordine aleatorie, o carte savurată pe îndelete sau consultată atunci cînd e nevoie.

O carte plină de farmec

Scrisă alert şi captivant – în ciuda informaţiei bogate, docte şi a referinţelor numeroase –, ea va cuceri, cu siguranţă, nu numai publicul de specialitate, ci şi marele public, fiindcă autoarea se lasă prinsă, ea însăşi – cu nostalgia unei amintiri marcante din copilărie –, în mrejele unei „poveşti“. Aşa cumDandysmul era intitulat „o istorie“, cartea despre amazoane – fiinţe incerte, la limita, deseori fragilă, dintre mit şi realitate – este numită „o poveste“, pentru că lucrează nu cu date istorice, ci cu materia impalpabilă a imaginarului omenesc. E o carte, în ultimă instanţă, plină de farmec, străbătută de subiectivităţi asumate personal şi circumscrisă biografic, a unui „intelectual şarmant“. 

Adriana Babeţi alege ca strategiile sale de „atacare“ a subiectului să fie întocmai strategiilor prezentate în tratatele de luptă: capitolele mari se numesc, rînd pe rînd, „Îmbărbătare“, „Atac“, „Incursiune“, „Contraatac“, „Încercuire“, „Asalt“, „Paradă“ şi „Retragere“. În punctul acesta intervine elementul biografic: marcată de amintirea jocurilor de strategie militară, învăţate în copilărie de la un bătrîn ofiţer, care îi fabricase din carton şi hîrtie o machetă a „Timişoarei fortificate“, cercetătoarea şi-a dorit, cu ani în urmă, să scrie un studiu despre „arme şi litere“, despre amestecul, similarităţile ori diferenţele celor două, sfîrşind prin a elabora un studiu despre... femeile războinice, adică amazoanele.

Adriana Babeţi se pliază atît de bine subiectului abordat încît procedează ea însăşi ca o amazoană, atacîndu-l „războinic”, cu multă forţă şi impetuozitate, să spunem masculine, şi pe toate „fronturile“. În ciuda numărului de pagini, a bibliografiei şi a varietăţii metodelor de lucru, cartea nu dă semne de oboseală, analizele sînt vii şi pertinente, reuşind să comunice şi cititorului entuziasmul, vibraţia personală ale cercetătoarei. Pe lîngă resursele mitologice şi literare (specialitatea autoarei, de altfel, căci predă literatură comparată) – la care apelează în capitolele „Atac“ şi „Incursiune“ –, Adriana Babeţi recurge şi la „artileria grea”, dînd dovadă de erudiţie şi de o perspectivă de anvergură: „Arme (şi tot atîtea ştiinţe) puternice: în principal, istoria, arheologia, antropologia şi filozofia. Iar pe parcurs, pînă la finele cărţii, ori de cîte ori a fost nevoie, am cerut întăriri. Mitologia comparată, istoria artei, sociologia, studiile de gen, teologia, etnologia, psihanaliza, medicina, ba chiar şi etologia ne-au sporit din cînd în cînd efectivele şi ne-au ajutat să atacăm subiectul din unghiuri mereu noi“, scrie ea în debutul „Apărării ofensive“ (din capitolul „Contraatac“).

Ce sînt, aşadar, amazoanele? Au existat ele cu adevărat? Sînt întrebările de la care porneşte cercetătoarea, prilej pentru savuroase incursiuni în etimologie (vezi „Onomastikon“ din capitolul „Atac“), dar şi în textele istoricilor greci din Antichitate, fiindcă – în mod paradoxal – amazoanele sînt menţionate mult mai des, şi în descrieri mai detaliate, în textele istoricilor decît în textele de ficţiune ale epocii. „Amazonlandia“ se prezintă, „la finalul atacului“ (vorba autoarei), în felul următor: „zecile de tărîmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei. Ţara fără margini s-ar fi întins, cu tot cu poveştile ei, din Libia în Sciţia şi din nordul Turciei pînă în Caucaz, din Tracia în Boemia, ba chiar peste mări şi ţări, în cele două Indii. Îmi era însă limpede un singur lucru: că grecii le trimiteau cu închipuirea pe aceste femei bărbătoase dincolo de hotarele lumii lor civilizate, în negurile barbariei, alături de oamenii ciudaţi. Ba chiar alături de monştri”. Aici Adriana Babeţi face loc unei afirmaţii-cheie, un fir roşu al cercetării: imaginea amazoanei – aşa cum

s-a manifestat ea în timp, de la o epocă la alta, cu stilizările de rigoare – reprezintă un fel de turnesol pentru evoluţia mentalităţilor europene. Aceasta pentru că amazoana reprezintă, multă vreme, categorii de tipul: marginalitate, ciudăţenie, barbarie, ba chiar monstruos.

Trăsăturile caracteristice ale amazoanelor în textele antice includ, aşadar, mărci precum: pe de o parte armele (lance, suliţă, arc, platoşă, coif), călăritul, agresivitatea şi forţa fizică, curajul, iar pe de altă parte apropierea de natură, instinctualul, sexualitatea puternică, barbaria, dar şi respingerea bărbaţilor. Cu toate acestea, în mitologie, literatură, pictură, reprezentări pe vase etc. imaginea lor arată graţie şi frumuseţe, atenţie pentru vestimentaţie şi podoabe – inaugurînd un lung drum cultural care implică, peste timp, aspecte mentalitare plasate de autoare sub titlul de „amazonstyle“: bodybuilding, nutriţie, tendinţe vestimentare, hair styling, bijuterii.

Amazoanele în spaţiul românesc

Apariţia şi dispariţia amazoanelor din cultura variilor epoci indică şi un anumit nivel mentalitar în raport cu emanciparea femeilor; amazoana modernă este, prin forţa lucrurilor, şi o feministă. Adriana Babeţi se ocupă şi de reacţiile bărbaţilor la acest tip de femeie, mai ales în societatea românească, cu puternice accente patriarhale şi misogine, aflată (mereu) în decalaj faţă de Europa Occidentală. Fac aici trimitere la subcapitolul „«Zoe, fii bărbată!» sau amazoneritul la români“ (din cadrul „Incursiunii“), în care Adriana Babeţi cercetează imaginea amazoanei în cultura română – care este „tîrzie, rară, destul de firavă estetic şi, oricum, mult stilizată“. După toate aparenţele, amazoanele apar pentru prima dată în capitolul I dinHronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, text scris între 1719-1722, iar într-o operă de ficţiune – în Manoil (1855), romanul lui D. Bolintineanu.

Analiza merge de la lexicoanele şi enciclopediile româneşti, literatura populară şi textele istoriografice de pînă la paşoptişti şi puţinele consemnări ale amazoanei în literatura paşoptistă pînă la perioada interbelică, ceva mai bogată la acest capitol, odată cu debutul emancipării femeilor: „Oare de ce – se întreabă, pe bună dreptate, autoarea – poemaţionul eroi-comic al lui Ion Budai-Deleanu, inspirat de marile epopei ale Antichităţii şi ale Renaşterii, dar şi de spiritul ironic-parodic al Luminilor, nu scoate la iveală o figură feminină războinică? E prea devreme la noi, în 1800, ca – de pildă – voinicul ce-i răsare lui Parpangel din pădure, îmbrăcat în «zaoa luminoasă », să fie o Bradamante autohtonă, şi nu Argineanul cel viteaz?“.

În perioada interbelică, o epocă a sincronizării culturale cu Occidentul şi a emancipării feminine fără precedent, paginile dedicate amazoanei, „cel mai radical tip de femeie independentă“, marcat obligatoriu prin „agresivitate şi mînuirea armelor“, rămîn extrem de puţine. Ele apar cu preponderenţă la avangardişti, la Saşa Pană, dar şi în poeme de Ion Barbu (Dionisiacă) sau Arghezi (portretul moşieresei din ciclul 1907). „Amazoane“ adaptate modern sînt şi Ada Razu, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu, sau Floarea Codrilor, femeia-haiduc, personajul de inspiraţie folclorică al lui Panait Istrati. În mod straniu, remarcă autoarea, amazoana apare mult mai des în textele româneşti de tip tradiţionalist, de inspiraţie folclorică, decît în cele citadine, moderniste. Capitolul se încheie strategic în manieră „abruptă“, lăsînd în suspensie spaţiul cultural postbelic, ca o invitaţie pentru tinerii cercetători de a continua investigaţia cu forţe noi.  

Un model (radical) de feminitate

Adriana Babeţi surprinde cu forţă şi pertinenţă modul în care amazoana, acest model de feminitate antică, migrează – în decursul timpului – de la marginalitate la o zonă centrală în modernitate, înglobată fiind de mişcările feministe europene, iar de aici şi mai departe, în cultura pop, cultura de larg consum a postmodernităţii, unde e prelucrată abundent (vezi „Secolul XX şi amazoanele «pentru toţi»): „Chiar dacă, de pildă, printre scriitorii interesaţi de stilizarea în spirit modernist a acestor femei se numără între cele două războaie mondiale şi nume mari (Marcel Proust, Virginia Woolf, William Faulkner, Arthur Schnitzler, Marguerite Yourcenar, Georges Bataille, D.H. Lawrence, Karel Čapek), trebuie recunoscut că aceştia o fac fie incidental (Proust, Faulkner, Lawrence, Schnitzler, Čapek), fie ca un simplu exerciţiu de imaginaţie (Woolf, Yourcenar, Bataille).

În schimb, ele proliferează în artele vizuale, în film, seriale TV, jocuri pe calculator, BD-uri etc. Cercetătoarea atrage atenţia aici, cu fineţe şi flexibilitate, asupra graniţei greu de trasat între aşa-numita arta înaltă vs arta de consum, deseori subiectivă, dependentă de gustul personal: „Ar fi vorba de spre două categorii care se sustrag comercialului pur: pe de o parte, cărţile sau filmele cu femei războinice care aparţin, e drept, unor specii populare (capă şi spadă, thriller, SF etc.). Fără a fi capodopere, ele rezistă onest la o sumară judecată estetică, deoarece, în genul lor, sînt realizate cu un profesionalism cert. Şi, pe de alta, ar fi cîteva producţii «cu amazoane » ale unor autori postmoderni, opere de primă linie, care apelează la elemente din recuzita artei de larg consum, dar îi dau produsului final o anvergură estetică impresionantă“ (în prima e citată trilogia suedezului Stieg Larsson, Millenium, dublu ecranizată; în cea de-a doua: peliculele Kill Bill a lui Tarantino sau Tigru şi dragon a lui Ang Lee).

Mă opresc aici, pentru că, oricum ai face, o cronică la acest volum nu reprezintă decît o survolare a materiei Amazoanelor.... Aş vrea să mai semnalez, de pildă, paginile splendide despre „amazoanele decadenţilor“, în spiritul mai vechii istorii a Dandysmului..., sau capitolul penultim, „Parada“, care portretizează o serie de amazoane celebre (printre ele: Pentesileea, Jeanne d’Arc, Madeleine de Maupin, Orlando, Albertine). De notat şi un întreg cîmp lexical propus de autoare, pe jumătate serios, pe jumătate ludic: amazonografie, amazonic, amazonolog, amazonologie ş.a.m.d. Amazoanele... Adrianei Babeţi reprezintă, încă o dată, un eveniment editorial al anului 2013, o carte de neratat şi o investiţie sigură, fiindcă erudiţia cercetătoarei este una plină de vibraţie personală şi de farmec stilistic.

Adriana Babeţi
Amazoanele. O poveste
Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2013, 740 p.

Apărut în Observator cultural nr. 711/ 21.02.2014 

Împreună cu Adriana Babeţi, la lansarea Amazoanelor..., vineri, 21 februarie 2014, la Librăria Bastilia:

Foto: Cezar Gheorghe

Un interviu cu scriitoarea Ana Maria Sandu

 

„Fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele”

Scriitoarea Ana Maria Sandu, autoarea cărţii Aleargă (despre care am scris aici), un mic „jurnal de jogging” şi de supravieţuire, în fond (în confruntarea cu crizele vieţii la 30 +), mi-a răspuns la cîteva întrebări legate de viaţă, de scris, de... alergat, de modul în care poţi să mergi mai departe, să nu abandonezi „cursa” de zi cu zi, să-ţi accepţi fiecare etapă din viaţă, fiecare vîrstă, cu „provocările” ei.

Scrii de câţiva ani buni la Aleargă, acest „jurnal de jogging” (cum îi spui în carte), faţă de romanele tale anterioare (Fata din casa vagon şi Omoară-mă) e un text asumat personal, un text care vorbeşte despre crizele vieţii – pragul vârstei de 30 +, întrebările legate de sensul vieţii, teama de îmbătrânire, de moarte –, un text, aşadar, care te expune cumva în faţa cititorilor. În ce relaţie te afli acum cu textul publicat (te face vulnerabilă, te întăreşte)?

Cred că fiecare dintre noi parcurge un drum ale cărui borne kilometrice sînt vîrstele. Pentru un scriitor urmele acestea lăsate pe parcurs sînt cumva mai apăsate, mai vizibile. Scrisul e și o mărturie a trecerii prin lume. Cărțile devin niște dovezi cît se poate de clare că ai încercat să înțelegi ceva din ce ți s-a întîmplat ție și celorlalți. Oricît de departe s-ar duce ficțiunea, o carte vorbește printre rînduri și despre autorul ei, despre ce-l preocupă, ce visează sau ce îl obsedează. Nu se poate altfel. Alegi să spui o poveste și nu alta, decupezi lumea în felul în care o vezi și o simți tu.

În scris nu m-am menajat niciodată. Nu mi-am ales subiecte dintr-o zonă de confort și mi-am împins limitele cu fiecare carte, în încercarea de a mai adăuga un element esențial la acel desen care nu poate fi descifrat decît atunci cînd e complet. Toate personajele mele îmi seamănă. Sînt proiecțiile mele fidele sau, din contră, deformate.

Literatura te expune în general. Materialul din care sînt croșetate cărțile sînt poveștile, emoțiile, angoasele, sentimentele umane. De asta ne regăsim în ele și empatizăm cu eroii lor. Ne spun adevăruri importante despre noi și în asta stă, de fapt, miracolul.

Aleargă e mai apropiat de prima mea carte, Din amintirile unui Chelbasan, care e tot un text asumat și tăios, care vorbește despre feminitate, transformări, piei uscate, lăsate în urmă. Mi-ar plăcea ca o dată la un deceniu să public o astfel de carte care să vorbească despre mine și experiența mea din acea perioadă a vieții. Două decenii le-am acoperit deja J

Am scris Aleargă în cîțiva ani. Din acest motiv, poate, am trecut cu textul acesta prin toate fazele posibile: cele în care mi-a plăcut, cele în care mi-am zis că n-o să-l public și o să-l scriu pînă la sfîrșitul vieții și tot așa. Pînă în punctul în care mi-am dat seama că am nevoie să-i pun punct ca să pot merge mai departe. Pentru că nu puteam reface la infinit aceeași cursă pentru că nu mai eram aceeași alergătoare.

O dată ce decizi să publici un text înseamnă că i-ai tăiat cordonul ombilical. Și el e pe cont propriu. Ții la el, dar se îndepărtează de tine. Bucuria cea mai mare e cînd cineva îl citește și îți spune apoi că ai scris, fără să știi, chiar despre el. Nici măcar nu l-ai cunoscut vreodată, pe cititorul acesta care s-a regăsit perfect și a vibrat la textul tău… Trebuie să recunosc, e un sentiment extraordinar. Și mi s-a întîmplat des cu Aleargă.

O dată ce am reușit să scriu un text și să-l duc la capăt mă simt mai puternică. Vulnerabilitatea topită în el începe să producă anticorpi vitali.

Care sunt, în opinia ta, cele mai eficace metode de a depăşi o asemenea criză, de a merge mai departe, de a nu abandona? Scrisul e oare un privilegiu, în acest caz?

Fiecare ne găsim propriile metode. Nu există rețete sau pilule pe care să le poți prescrie pentru a scăpa de frica de bătrînețe, de spaima că viața ta nu e chiar ce ți-ai dorit, că timpul trece și că nu se întinde ca o peltea etc.

Cred că poți începe prin a fi sincer cu tine. Simți că vrei să schimbi ceva, fă asta! Gîndește-te la lucrurile care îți fac plăcere cu adevărat. Nu la cele pe care le faci mereu pentru ceilalți.

Cei mai mulți oameni nu au timp și nici chef să se autoanalizeze, de asta scriitorul care e “trup și hrană sieși” are acest privilegiu. Dacă există o metodă imbatabilă prin care poți să nu te mai simți singur și care te poate ajuta să-ți pui ordine în gînduri și sentimente: aceea e cititul!

Cum e cu alergatul? E pe bune sau e o metaforă? Există, la tine, o legătură între alergat şi scris?

E și metaforă și de adevăratelea. Nu știu exact în ce ordine. Dar să le luăm pe rînd. Metaforă pentru că scrisul are nevoie de răbdare și de stare. Textul se adună greu și cu efort, așa cum se adună kilometrii parcurși de un maratonist. Pentru cei de pe margine pare floare la ureche. Se uită la el, eventual îl aplaudă și îl încurajează, și pare cel mai firesc lucru din lume ca un om să alerge pe distanțe uriașe. Dar nu e așa, consumul, determinarea, voința, nu se văd niciodată, nu sînt la suprafață.

De adevăratelea pentru că, exact ca mulți oameni din lumea asta, și eu ies seara și alerg cîțiva kilometri în parc. Mă relaxează și îmi pune rotițele în mișcare. Aleargă așa l-am și scris, disciplinîndu-mă să îmi fac cele zece ture de parc și apoi încercînd să să captez în text această energie și acest aer al timpului a cărui presiune o simțim toți. E o ficțiune documentară, dacă pot să-mi descriu cartea așa. 

Aleargă continuă, într-un fel – şi ai declarat-o chiar tu – cartea ta de debut, Din amintirile unui Chelbasan (ambele texte oscilând între poezie şi proză), apărută în 2003 la Editura Paralela 45 şi reeditată anul trecut, într-o frumoasă ediţie ilustrată, la Editura Art. Spui într-un interviu (acordat Alinei Purcaru pentru Bookaholic) că eroina din Aleargă „e o femeie încă tînără, ca și cea din Chelbasan, doar că în altă etapă din viață”. Ce s-a schimbat în viaţa acelei femei, în trecerea de la o etapă la alta?

Protagonista din Alearagă are cu zece ani mai mult decît personajul din Chelbasan. Nu-și arată vîrsta, face jogging, a învățat bine lecția că mișcarea înseamnă viață, încearcă să înțeleagă ce transformări aduce cu ea maturitatea, chiar dacă-și dorește cu disperare să poată să întoarcă din drum firele albe de păr, fiecare rid, orcît de fin, orice urmă de celulită, se întreabă dacă tinerețea fără bătrînețe n-o fi cumva o prostie inventată de lumea de azi în care trăim. Dar nu se oprește la imaginea din oglindă, vrea să afle mai mult, ce modificări s-au produs în interiorul ei, cum s-au ordonat amintirile, iubirile vechi, oamenii dragi, relațiile adevărate.

Ce poate urma după finalul acut, angoasant din Aleargă:

„Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”?

Nu știu dacă e un final angosant, cred că e mai degrabă o mantră care poate deschide ușile. Și face o spărtură în zid. Nu e nimic întîmplător pentru că nimeni nu poate să spună, de fapt, ce urmează. Vîrsta aceasta de mijloc mi se pare în continuare una interesantă. Începi să simți că ai trăit, de fapt, mai multe vieți, cea de copil, cea de tînăr și o experimentezi timid și pe cea de adult. Ești în toate, în unele te recunoști mai mult, în altele ai doar niște indicii care îți amintesc de tine cel de atunci. Cu acest troller plin de fotografii pornesc și eu la un nou drum. Și mă gîndesc la o nouă carte. 

Apărut pe catchy.ro

De weekend

Via Classic Copenhagen

Scrisul ca disciplină de supravieţuire

Debutată în 2003 cu volumul de poeme Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45), Ana Maria Sandu (n. 1974) este autoarea romanelor Fata din casa vagon (Polirom, 2006) şi Omoară-mă! (Polirom, 2010). Anul trecut, la Gaudeamus, scriitoarea şi-a lansat micul volum Aleargă (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, de la Editura Polirom) – un text cu aparenţa unor notaţii de jurnal, care are în centru criza existenţială a vârstei de 30-40 de ani. Textul mizează, în genere, pe expresia directă – deşi nu neapărat nudă, ci deseori stilizată, lucrată – şi pe notaţia minimalistă, cotidiană. Naratoarea, tânăra femeie aflată la vârsta când apar primele semne de îmbătrânire şi când sensul existenţei se pune din ce în ce mai stringent, încearcă prin aceste notaţii să-şi imprime un soi de ritm, de disciplină de supravieţuire personală; o face cu detaşare, uneori cu un dram de ironie, alteori cu o doză (necesară) de narcisism: „Pe scaun, în faţa voastră, stă o femeie de 37 de ani, care se crede de 30.

În continuare nu ştie ce-şi doreşte şi se ruşinează de privirile prea directe. Şi ia totul extrem de personal, ca şi când nişte întrebări ar putea arunca totul în aer asemenea bombelor din Afganistan. Vă uitaţi la ea. Zâmbeşte nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că încearcă să-şi camufleze cele două riduri de expresie de pe frunte. Nu se ştie când au apărut şi de ce n-au mai plecat. Nu le-a chemat nimeni şi încruntarea cea nouă o indispune”.

Metafora alergătorului/ alergătoarei – cu trimiteri livreşti la Paul Auster şi Mario Vargas Llosa – se referă chiar la această strategie de anduranţă, de cursă lungă. A-ţi continua drumul, a avea voinţa de a merge mai departe – lucruri posibile pornind de la nivelul „bazic”, minimal, al gesturilor, ritualurilor cotidiene, de la respectarea unui „program” de viaţă. Printre acestea se numără şi alergatul în sens propriu, concentrarea pe efortul fizic, tonic, care ţine la distanţă angoasa: „Respiră adânc! E mult mai bine să te gândeşti că n-ai pierdut nimic pe drum! Când am început să alerg, lumea s-a transformat într-o bucată de tapet. Am luat-o cu mine, o ţin sub braţ şi-o s-o lipesc doar atunci când mă opresc şi mi-e bine”.

Micul volum, scris la persoana I (cu câteva inserturi de persoana a II-a şi a III-a), amestec de confesiune, de ecouri livreşti şi de ficţiune, este, cred, cel mai personal text al Anei Maria Sandu. Alcătuită din trei secvenţe, „Fals jurnal de jogging”, „E timpul pentru o mişcare organizată!” şi „Oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede decât tine”, cartea reprezintă un soi de text-disciplină de supravieţuire, atunci când toate vălurile – gesturile publice, familiale, sociale, profesionale – sunt date la o parte şi te pândeşte vidul: „În ce categorie crezi că mă încadrez? Oameni trecuţi de 30 de ani... Nişte mutanţi. Muncesc, aşteaptă copii, se plimbă, încep să numere câte concedii mai au de planificat şi pe unde. Fac poze, dau telefoane, scriu e-mailuri în draci. Atât de branşaţi că mi se rupe inima”.

Cu toate acestea, angoasa de fond – cea care determină, pe de o parte, alergatul, activitatea fizică, iar pe de alta, faptul însuşi de a scrie acest text – este mereu surdinizată, bemolizată în scriitură, de regulă prin stil, prin frazele căutate. Stilistic, însemnările acestui „fals jurnal de jogging” combină notaţia brută, minimală („Dorm. Mă trezesc. Ţin regim. Alerg”), trimiterile ironico-cinice la tot felul de sloganuri ale societăţii noastre de consum (de tipul: „Mişcarea înseamnă viaţă”, deseori semnalizate prin italice) şi volutele metaforice, care bemolizează, cum spuneam, „frica” („Mai alerg doar ca să scap de lucrurile pe care le-am aflat despre mine. Încă un an din care am păstrat doar câteva urme de mascara, alungite, diforme”). Sunt, aşadar, puţine note acute în carte, iar una dintre ele este reprezentată chiar de final: „Ziua e pe sfârşite şi paşii mei vin de departe.

Din nou sunt nesiguri. Mi se pare că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.

Ne sperie peste măsură orice apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi calcule, tensiuni şi planuri.

Tu speli vasele. Eu fac ceva de mâncare. Strângem.

Peste câteva ore o luăm de la capăt. În aceeaşi ordine.

Mă întrebi cum mai sunt. Şi răspund, fără să stau pe gânduri:

Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit regulile, sunt pierdută (s.a.)”.

Aleargă înseamnă, în ultimă instanţă, gestul de supravieţuire prin scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care marchează adaptarea/ integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască hăul şi când se face simţită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte: „Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi când aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. (...) scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau dorinţe” (Ana Maria Sandu, pe coperta a patra).

Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.

Apărut în România literară, ianuarie 2014

Ancheta poetic azi (realizată de Răzvan Ţupa)

1. Ce tendinţe aţi identificat în poezia publicată în ultimii trei ani (vorbim, deopotrivă, despre debuturi dar şi despre autorii care sunt la a doua, a treia carte sau consacraţi)?

La o privire rapidă, aş remarca, printre tendinţele cele mai recente, influenţa puternică pe care o exercită în poezie realitatea virtuală a Internetului, dar şi o dezabuzare şi un soi de cinism ca reacţie la excesele conectării la Internet, la transpunerea vieţii reale în spaţiul virtual. Cea mai tânără generaţie, consumeristă, dar cu cinismul de rigoare, şi branşată non-stop la Internet, la căşti etc., se face simţită şi ea în poezie. În orice caz, poezia nu se situează departe de viaţă, reflectă aerul timpului şi un mod de existenţă. Şi ar mai fi ceva: lipsa transcendenţei, sub o formă sau alta.

2. În ce fel credeţi că mai funcţionează astăzi împărţirea domeniului poetic pe generaţii?

Împărţirea pe generaţii (mai degrabă în sensul de grupuri) mi s-a părut întotdeauna strict operaţională, un mod de lucru care facilitează plasarea unui poet într-un context; altfel, poeţii – ca şi prozatorii – sunt întotdeauna nişte individualităţi. Dacă, însă, ei debutează ca grup sau se promovează pornind de la un grup, e util să faci referire la acel grup, pentru că e vorba de revendicarea de la un discurs comun sau luarea unei distanţe în raport cu anumite puncte comune de discuţie. Astăzi, pe lângă un oarecare aer al timpului, care se simte la generaţiile tinere, cred că există şi unele grupuri – create de regulă în jurul cenaclurilor, întâlnirilor poetice ori al editurilor de poezie – care determină un anumit discurs despre poezie. Pentru critic, asemenea discursuri sunt utile ca punct de plecare în evaluarea critică a poeziei.  

3. Cum alegeţi poezia contemporană pe care o citiţi?

O bună parte dintre cărţile de poezie recent apărute le primesc la redacţie, la Observator cultural. Le aleg pe cele care, la o primă lectură, îmi spun ceva, mi se par interesante, bune etc.

4. Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi atunci când scrieţi despre poezie contemporană?

În general, mi se pare mult mai dificil să scriu despre poezie (contemporană) decât despre proză; atunci când scriu despre proză mă simt mai pe teritoriul meu. Poezia este un teritoriu marginal – nu într-un sens negativ, fireşte –, care evoluează după „legi” aparte, are o dinamică aparte (pe care o dau inclusiv grupurile de poeţi evocate mai sus), şi cu care trebuie să fii la curent. Şi ar trebui să fii la curent şi cu mersul poeziei în lume – ceea ce e mai greu (poeţii care participă la festivaluri internaţionale cred că ştiu mai bine ce se întâmplă în lume, în materie de poezie). Şi o altă dificultate: să cunoşti ce se scrie astăzi despre poezie – vorbesc de discursul teoretic – în afara ţării.

5. Cu ce probleme se confruntă poezia de azi în perspectiva dumneavoastră?

Cred că sunt problemele cu care s-a confruntat mereu poezia: marginalitatea, publicul restrâns, mai degrabă specializat. Dar aceste lucruri definesc cumva condiţia poeziei, nu ştiu dacă pot fi considerate „probleme”. Poezia nu e pentru toată lumea, ci pentru cunoscători. Dar da, din punct de vedere comercial, e o problemă: cărţile de poezie nu se vând (cărţile în general întâmpină azi dificultăţi financiare).

Cu toate acestea, la noi se publică multă poezie, am senzaţia. În ciuda numărului mare de volume de poezie (multe mediocre sau slabe), cred, totuşi, că stăm bine în privinţa calităţii: se scrie poezie bună în România.

 Apărut pe poetic.ro