Poetul basarabean Mihail
Vakulovski (n. 1972) – traducător din limba rusă şi fondator al revistei
on-line TIUK! k-avem kef (tiuk.reea.net),
dar şi al CenaKLUbului TIUK! – a
revenit cu un nou volum de poezie, Riduri,
Editura Casa de pariuri literare, 2013. Autor al unei teze de doctorat despre
poezia optzecistă, Portret de grup cu
„generaţia optzeci” (Poezia) (Tracus Arte, 2010), Mihail Vakulovski scrie,
la rândul său, o poezie înrudită cu optzecismul: o poezie relist-minimalistă, alcătuită
din gesturi şi detalii cotidiene, impregnată de biografism, definită de
prezenţa unui eu poetic cu accente biografice. Volumul de faţă, Riduri, este un volum aşa-zicînd „de
trecere”, un volum melancolic al curgerii timpului, al înaintării în vîrstă, al
întoarcerii – periodice, ritualice (în fiecare an, la ziua de naştere) – în
casa părintească, de evocare a părinţilor, mai ales a tatălui, dispărut prea
devreme. E interesant, în felul acesta, modul în care temele clasice,
tradiţionale, uşor „paseiste”, ale locului natal, casei părinteşti, părinţilor,
trecerii timpului se îmbină cu o tratare formală biografistă, „personalistă”,
în siajul optzecist.
„timpul te trece de pe malul pe
care scrie «viaţă»/ pe celălalt mal/ despre care ştim că/ acolo sunt cei care
nu mai există şi cam atât” – notează poetul în poemul omonim (Riduri). Mai departe, în volum, această
trecere a timpului face loc prezenţei insidioase a morţii: „viaţa cântă la orga
morţii” – se spune în titlul unui poem. Odată cu înaintarea în vârstă şi
dispariţia celor dragi – bunicii, apoi tatăl –, viitorul se îngustează, perspectiva
morţii capătă consistenţă, iar timpul cel mai „important” – mai sigur, mai
preţuit – este „prezentul imediat”:
„când eram foarte tânăr jocul meu
preferat era de-a viitorul îndepărtat/ mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a
şcoala de-a fiul/ am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile/ de la
antici la Sorokin şi Houellebecq/ m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea
şi de-a moartea/ şi totul era plin de viaţă chiar dacă/ viaţa îmi sugera zi de
zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte/(...)// când eram mai tânăr îmi
ziceam că numai viitorul contează/ iar prezentul este cel mai important/ acum
trăiesc doar în prezentul imediat/ acum viitorul cântă la orga morţii şi-mi
face din ochi/ doar datorită trecutului din care-mi trag seva/ aşa cum moartea
se hrăneşte cu suflete/ prefăcând oamenii în scrum” (viaţa cântă la orga morţii). Notele sumbre sunt contrabalansate,
însă, de secvenţe anecdotice şi ironice, menţinând un fel de echilibru tonal: „apoi
bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi/ când s-a întors i-a cerut
restul/ de care n-a mai avut însă nevoie niciodată// apoi moartea a avut nevoie
de neuitare şi de sânge puternic şi/ l-a luat pe tata din picioare/ exact în
ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă” (în
acelaşi poem).
Cu toate acestea, în ciuda
melancoliei, versurile nu sunt lipsite – aşa cum observă Dumitru Crudu în postfaţă
(„O poezie debordând de vitalitate”) – de o anumită vitalitate, de ideea de
luptă, de rezistenţă, de respect al valorilor familiale: „pe 10 august sunt
acasă/ (de când m-am născut,oriunde aş locui)/ asta fiind o sărbătoare pentru
părinţi/ nu pentru mine/ şi aşa înţeleg eu să le mulţumesc părinţilor pentru
că/ exist./ insist./ asist./ rezist” (35).
De altfel, în carte există mai multe asemenea poeme „aniversare” (34, 35,
36, 38, 40), care punctează
trecerea timpului, amestecul de bucurii familiale (surprinse în poemele
dedicate iubitei, intitulate carmine)
şi de amărăciune, de „umbră” (vezi, de pildă, ultimul poem, ştiu ce-ai făcut astă viaţă).
Cum spuneam, Mihail Vakulovski scrie
o poezie marcată de un amestec inedit de tradiţionalism şi postmodernism:
tradiţionalism la nivelul temelor, dar şi al unei atitudini mai generale de
respect al valorilor familiale; postmodernism – la nivel formal, al tipului de
discurs, adesea amplu, aglutinant, biografist, dar şi în privinţa unui anumit
tip de ironie în faţa existenţei, ce răstoarnă în anecdotic accidentele de
parcurs, trecerea timpului, pierderea celor dragi. Închei cu o secvenţă
dintr-un text din seria poemelor aniversare (36), care conţine toate aceste ingrediente, ironie şi amărăciune, aderare
la valori tradiţionale şi ruptură, dar şi câteva imagini poetice foarte
plastice, aproape violente: „capul soarelui mânjit de sânge ca un ochi de peşte
răpitor smuls/ ca să prinzi alţi peşti/ răsare orbitor peste linia de plutire/
aruncând săgeţi împlântate în apă vie/ pe chipul liniştit al iubitei/ şi pe
faţa împăcată a celui mai frumos Isus din lume/ cum a zis tata/ mama-mi întinde
un buchet de busuioc de care-i plăcea lui tata/ şi o pereche de bocanci mai
mari cu două numere dar/ de care poartă doar gradaţii din armata rusească/ la
poartă – un beţiv la care latră Tiuk cu lehamite/ după care se-njură de moarte
doi vecini – unchi şi nepot/ copacul meu şi-a mai tras un cerc/ înot încet în
lacul în care tata l-a salvat pe bunicu’ de la înec/ şi a fost mândru toată
viaţa pentru asta...”.
Mihail Vakulovski, Riduri, Editura Casa de pariuri literare,
Bucureşti, 2013, 80 p.
Apărut în România literară, noiembrie 2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu