O poezie paradoxală a vitalităţii şi dezagregării

un fel de cîine al universului mic (Editura Brumar, 2013) este al cincilea volum de poezie al Dianei Corcan, după Stăpînul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011) (toate volumele publicate la aceeaşi editură). Diana Corcan este o poetă matură, formată în răspăr cu biografismul şi minimalismul douămiist: textele sale ample, discursive, foarte vizuale, cu o frazare puternică, au fost deseori – şi pe bună dreptate – situate de critică în siaj suprarealist. De altfel, poeta însăşi îl invocă, în volumul de faţă, pe Gellu Naum (căruia îi dedică două poeme,trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 1 şi trebuia făcut ceva pentru ca lucrurile să fie şi frumoase 2) – alături de alte cîteva nume de mari poeţi universali (Celan, Plath), care îşi lasă, într-un fel sau altul, amprenta şi asupra Dianei Corcan. Pentru că nu numai suprarealismul (à la Dimov sau Naum) este cuvîntul de ordine al poeziei scrise de Diana Corcan, ci şi accentele expresioniste ori biografice, iar peste toate acestea preocuparea pentru limbaj, pentru discursul poetic, pentru ceea ce Traian T. Coşovei numea „un ceremonial al rostirii, un protocol al desfăşurării cuvintelor în pagină“ (pe coperta a IV-a a volumului Tubaj cu şarpe, 2010). Mai multe ingrediente poetice sînt, aşadar, mixate în configuraţia textelor Dianei Corcan, lucru vizibil în ultimul său volum, al cărui titlu îmi aminteşte de cel al volumului Norei Iuga din acelaşi an (cîinele ud e o salcie, 2013), cu care are în comun – mutatis mutandis – tocmai asocierile suprarealiste (la Diana Corcan, imaginea „cîinelui“ este însă recurentă, un adevărat laitmotiv).

Literatura ca viaţă

În legătură cu cel de-al doilea volum al său, Corabia pisicilor galbene (2008), Al. Cistelecan remarca (pe coperta a IV-a) distanţa cvasiprogramatică pe care o ia autoarea în raport cu biografismul minimalist douămiist, fără însă a renunţa la un anume „fluid biografic” care hrăneşte în subtext poemele: „Nici cu videoclipurile suprarealiste de la debut (Stăpînul lupanarului, Brumar, 2007), Diana Corcan nu era prea aproape de scriitura biografistă şi realist-minimalistă a ultimelor valuri. A doua sa carte face însă din această distanţă ceva programatic; nu în sensul că s-ar rupe iremediabil de confesiune, căci un fluid biografic trece prin subtextul tuturor poemelor şi le ţine pe un portativ de unitate; ci în sensul că biografia devine strict interioară, fără context şi mutată în himeric“. În Un fel de cîine al universului mic, „videoclipurile suprarealiste“ şi filonul biografic (tradus, de regulă, în relaţia/coregrafia textuală între „eu“ şi „tu“) sînt prezente în continuare – ca note specifice –, dar aici intervine, din cînd în cînd, şi realul exterior, social (aluzia la ţară, la oameni etc.), nu (exclusiv) „himeric“ – trădînd, la acest capitol, o dezabuzare ce dublează atmosfera sumbru-bacoviană (pe ansamblu) a poemelor, marcate adesea de imaginea morţii.

Dar, în perspectiva mea, mai există o trăsătură specifică a poeziei Dianei Corcan – şi ea la fel de distinctă de douămiism –, pe care aş numi-o circumscrierea în limbaj (un soi de „reverenţă“ faţă de limbaj, cum spunea Traian T. Coşovei, citat mai sus) şi asumarea literaturii ca viaţă. Într-adevăr, Diana Corcan nu are violenţa de expresie a douămiiştilor – interesaţi de frondă, de revoltă, nu de limbaj –, în ciuda imaginilor (suprarealiste) puternice. Citez, în acest sens, un poem de-a dreptul „programatic“, ca să folosesc termenul lui Al. Cistelecan: „am să-ţi spun odată ce înseamnă literatura/ şi cum trebuie să trăieşti în ea ca-ntr-o viaţă/ fără să întrebi a început şi cînd se termină/ adunînd în tine de afară – uite de exemplu –/ un suflet mic de şoarece – cum avem toţi/ sau dacă nu-ţi convine alege altceva – să zicem apa/ poate ţi se potriveşte mai bine în alunecarea ei/ sau ce vrei tu – oricum e toamnă şi nici nu-mi pasă-ntr-o zi/ atît de ploioasă de prea multă stilistică/... şi cum spuneam/ degeaba stai singur într-o cameră încuiată cu grijă/ pe care ţi-au zidit-o toţi părinţii încercînd să te salveze de/ boală/ degeaba te-ai urcat pe 10 scaune/ încercînd să captezi universul cu o pîlnie (asta cel mult/ îmi poate aminti de urmuz!)/ am înţeles că ţi-ai comandat muncii măcinului/ să ţi-i pui la fereastră pe post de muşcată/ dar nu-s de ajuns – chiar dacă-ţi plac doar florile de piatră/ într-o zi după ce ai să-ţi dai jos pantofii rupţi/ cu care ai făcut kilometri întregi pe o bandă rulantă/ ai să-ţi iei capul obosit între mîini şi ai să-l xeroxezi/ pe o pagină pe care ai să recunoşti scrisul tău/ ai să vezi o pată albă pe un negativ/ se va întinde hrăpăreaţă ca psoriazisul pe pielea goală/ şi ai să te întrebi unde eşti tu/ între atîtea hîrtii// P.S. nu e obligatoriu să fie într-o banală zi de toamnă“ (fără să întrebi „a început“ şi „cînd se termină“).

Un sound poetic eclectic

Cum spuneam, soundul poemelor e unul eclectic, mixat, trecînd de la influenţele retro, simbolist-bacoviene la reflecţia (modernistă) asupra limbajului/discursului poetic şi asupra identităţii celui care rosteşte discursul („unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“) şi de la imaginile suprarealiste la accentele biografice. Ceea ce le uneşte este o unitate de voce, frazarea puternică, discursivitatea – care tinde uneori să obosească la lectură. Şi recurenţa imaginilor, a laitmotivelor, printre care se află elemente ale materiei ca apa, aerul, metalul (piatra) ori ipostaze (dezmembrate) ale trupului, toate angajate în mişcări entropice şi pîndite adesea de umbra morţii. Diana Corcan este o poetă prolifică – cu riscurile de rigoare (inegalitate valorică), dar şi cu avantajele unei imaginaţii şi ale unei creativităţi aparte –, şi o poetă care – în ciuda atmosferei sumbre, în stare de dezagregare, emanată de texte – are o forţă vitală în frazare, în expresie. De altfel, volumul de faţă e unul foarte dens – poeme numeroase şi ample –, şi cred că o selecţie mai riguroasă a textelor nu ar fi stricat.

Iată un foarte frumos poem melancolic,se lasă seara, cu intertext eminescian şi bacovian, dar şi cu ecouri suprarealiste, cu permanenta obsesie a morţii, cu amestecul paradoxal de vitalitate şi dezagregare (de care vorbeam mai sus), dar şi cu imagini (cvasibiografice) ale femininului/ feminităţii („rochia descusută“, „eu sînt [...] o femeie“): „şi uite/ s-a mai risipit din fumul/ care-mi spunea că respir numai aer curat// mi s-a lăsat şi mie un drum pe trotuarul (îngust) pe care/ trebuie să caut/ întruna/ sclipeşte metalul viciat ascuns pe suprafeţe/ de frunze cărate pe spatele unor insecte în zig-zag/ – ca să mă zăpăcească de cap ca să-mi dea bătăi/ lacome cu ciocanul în inimă/ ca să salivez ca un melc/ dar eu trebuie să-mi tai mîna pofticioasă care/ sare ca o broască/ cu o foame (născocită) să înghită din ele/ – această mînă care se lungeşte încet cu răbdare/ şi se transformă în trup şi-mi păstrează/ doar ochelarii de ipsos la ochii miopi ca un scut prefăcut/ şi să caut alţi ochi plini de apă într-o baltă/ normală – pe unde mă duc/ mă stropesc/ căci a plouat destul şi-n această perioadă/ în oraş şi pe strada aceasta bizară/ şi-aş mai avea o bucată de şansă/ din tivul lung al rochiei descusute/ pe care am călcat-o în picioare/ fugind/ acum îl văd/ cînd întorc iute capul: în spatele meu e un ghem chinuit să/ îndrăznească/ să fie/ o panglică inseminată cu viaţă/ (şi eu sînt pe jumătate o femeie/ inseminată cu moarte)“.

Sub recuzita bogată – mărturie a unei ima - ginaţii asociative prolifice – se ascunde, cum spunea Al. Cistelecan, o „poezie a fragilităţii“ – o fragilitate, adaug eu, a condiţiei poetice (acel „unde eşti tu/ între atîtea hîrtii“ – o reflecţie asupra locului poetului în discurs, în limbaj, dar şi asupra ontologiei limbajului, în cele din urmă), dar şi a condiţiei umane, asumate individual de poetă. De aici senzaţia de precaritate (vezi şi titlul volumului!), atmosfera deseori sumbră a poemelor, anxietatea ţinută în surdină şi teama de singurătate ce-şi găseşte un refugiu în solidaritatea de cuplu. Închei aceste rînduri cu versurile poemului destin, care ilustrează această anxietate existenţială, ascunsă într-o recuzită cu accente religios-expresioniste şi escamotată de solidaritatea de cuplu: „trăiam singură păzind un mare secret/ un foc care ardea în mijlocul sufrageriei/ ţinînd în venele lui umflate de/ schizofrenie/ glasul meu şi glasul tău în amestec/ figura mea figura ta într-un ciorchine/ de ochi – umfla focul/ operaţiunea prin care albul şi sclavul lui/ negru/ încercau să subziste pereche/ dura de ani de zile// din îngerul ciudat cu cap de peşte căzuse gipsul/ şi aşa răsturnat dezgolit cu scheletul de sîrmă/ ieşindu-i prin creştet/ totuşi se amăgea/ îi venise ideea să ne aducă apa/ care ne va salva/ asta după ce ne lipise demult mîinile/ pe ascuns/ sub o cruce“.

Diana Corcan
un fel de cîine al universului mic
Editura Brumar, Timişoara, 2013, 112 p.

Apărut în Observator cultural nr. 713/ 07.03.2014