O poezie neoromantică

Andrei Mocuţa (n. 1985) este autorul a trei volume de povestiri: Povestiri din adânci tinereţi (2006), Porcilator(2009) şi  Şercan (2012). De curând, tânărul scriitor a debutat şi în poezie, cu volumul Nu există cuvinte magice (Tracus Arte, 2013). În povestiri, Andrei Mocuţa făcea dovada unei maturităţi precoce, dar şi a unui cert talent de prozator. Dacă în cazul celui de-al treilea său volum de proză (Şercan) vorbeam despre o serie de texte imaginativ-ironice şi înţelepte, cu aerul unor (false) povestiri zen, în primul său volum de poezie aş remarca mai degrabă o sensibilitate neoromantică, deşi clar dezvrăjită, fiindcă – aşa cum ne anunţă titlul cărţii – „nu există cuvinte magice”. Iată cum sună acest poem – unul dintre textele mai reuşite ale cărţii –, în care se simte atât de limpede, sub negaţia fermă din titlu, deziluzia primei tinereţi, regretul dispariţiei „cuvintelor magice”, care nu sunt altele decât cuvintele ce exprimă iubirea. E aici – spre deosebire de prozele sale scurte – o anumită candoare înşelată, o sensibilitate genuină: „Nu există/ cuvinte magice.// Te iubesc/ nu are destulă/ forţă magică/ nici cât s-aprindă/ un chibrit,/ atunci când dragostea/ e pipa pescarului/ umplută cu/ alge marine uscate.// Se-aprinde ca/ un candelabru/ de cristal,/ din care căldura/ iese brusc/ şi pentru totdeauna”.

Pe această sensibilitate neoromantică şi genuină se proiectează mici secvenţe imaginativ-ironice, mergând până la unele de tip suprarealist, însă în general imaginile nu au impactul scontat, rămânând destul de comune. Candoarea se păstrează, însă lipseşte o anumită forţă a imaginii, precum în Fumători acvatici: „Chiştocurile de pe suprafaţa apei/ sunt ochii de pază ai pescarului/ ce veghează consumul de tutun/ din rândul peştilor.// Peştii au obiceiul să fumeze/ doar jumătate de ţigară,/ lăsându-le piraţilor să mai tragă/ din mucurile rămase.// Asta e înţelegerea lor”. O imagine delicată, în schimb, a „fumului” – care arată volatilitatea lucrurilor, perisabilitatea lor, mergând pe temele romantice (eminesciene) ale trecerii timpului, ale trecutului antic şi pe evocarea senzuală a unei „preotese tebane” – se găseşte în Poveste din Theba: „Fumul era în vocea preotesei,/ în mişcările ei, ca şi cum toate/ cuvintele, privirile puteau fi/ zădărnicite în părul ei lung,/ până când le elibera,/ fără să ştie,/ printr-o mişcare a capului”. De altfel, „părul” femeii (iubitei) revine ca un laitmotiv în mai multe poeme, evocând senzualitate, delicateţe, alături de alte mărci ale feminităţii, evocate tandru-ironic (cu note din Marin Sorescu): fusta, rochia sau, ca în titlul unui poem având ca personaje pe Romeo şi Julieta, „un capot, un chimono şi o rochie de seară”. Motto-ul cărţii, din Richard Brautigan, anunţă deja această „dezvrăjire” (post)modernă în raport cu dragostea, ca şi imaginea senzuală a părului iubitei: „Nu vreau iubire/ vreau să mor/ în părul tău/ blond”.

Negarea iubirii e, de fapt, afirmarea ei, într-o epocă, însă, în care cuvintele par a-şi fi pierdut magia, la fel ca şi sentimentul în sine; cu toate acestea, poetul încearcă să păstreze ceva din înfiorarea vulnerabilă, din tandreţea, emoţia tinerească a descoperirii iubirii. Poemul S-a scurs atât de multă vreme – dintre cele reuşite – este o mostră de delicateţe tinerească şi ludică a îndrăgostirii: „S-a scurs atât de multă/ vreme/ de când nu te-am văzut/ goală/ încât am uitat culoarea/ pielii tale.// Sânii tăi sunt două buline/ de îngheţată/ topindu-se la marginea/ ultimului meu gând”.

Dacă este să aleg, mizez pe prozatorul Andrei Mocuţa, care mânuieşte abil proza scurtă. În privinţa poeziei, cred că ar mai fi multe de făcut, începând cu o modernizare a discursului poetic – dominat, pe ansamblu, de un aer desuet, (neo)romantic (un lexic ce rulează termeni ca „vis”, „corăbii”, „umbre”, „fantome”, „văzduh”, „ancoră” etc.) –, şi mergând până la obţinerea unor imagini poetice/ asocieri lingvistice mai de impact şi mai originale. O anumită prospeţime există, însă, în aceste texte, o prospeţime care este aceea a tinereţii, a sensibilităţii care nu şi-a pierdut candoarea, deşi parcurge din plin deziluzia, dezvrăjirea: un ecou à la Salinger, de altfel, pe care Andrei Mocuţa îl citează – cu al său personaj, Seymour Glass – încă din prima pagină a volumului.

Andrei Mocuţa, Nu există cuvinte magice (poeme), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, 64 p.

Apărut în România literară, februarie 2014