Debutată în 2003 cu volumul de
poeme Din amintirile unui Chelbasan
(Paralela 45), Ana Maria Sandu (n. 1974) este autoarea romanelor Fata din casa vagon (Polirom, 2006) şi Omoară-mă! (Polirom, 2010). Anul trecut,
la Gaudeamus, scriitoarea şi-a lansat micul volum Aleargă (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, de la Editura
Polirom) – un text cu aparenţa unor notaţii de jurnal, care are în centru criza
existenţială a vârstei de 30-40 de ani. Textul mizează, în genere, pe expresia
directă – deşi nu neapărat nudă, ci deseori stilizată, lucrată – şi pe notaţia
minimalistă, cotidiană. Naratoarea, tânăra femeie aflată la vârsta când apar
primele semne de îmbătrânire şi când sensul existenţei se pune din ce în ce mai
stringent, încearcă prin aceste notaţii să-şi imprime un soi de ritm, de
disciplină de supravieţuire personală; o face cu detaşare, uneori cu un dram de
ironie, alteori cu o doză (necesară) de narcisism: „Pe scaun, în faţa voastră, stă
o femeie de 37 de ani, care se crede de 30.
În continuare nu ştie ce-şi
doreşte şi se ruşinează de privirile prea directe. Şi ia totul extrem de personal,
ca şi când nişte întrebări ar putea arunca totul în aer asemenea bombelor din
Afganistan. Vă uitaţi la ea. Zâmbeşte nu pentru că ar avea vreun motiv, ci
pentru că încearcă să-şi camufleze cele două riduri de expresie de pe frunte. Nu
se ştie când au apărut şi de ce n-au mai plecat. Nu le-a chemat nimeni şi încruntarea
cea nouă o indispune”.
Metafora alergătorului/
alergătoarei – cu trimiteri livreşti la Paul Auster şi Mario Vargas Llosa – se
referă chiar la această strategie de anduranţă, de cursă lungă. A-ţi continua
drumul, a avea voinţa de a merge mai departe – lucruri posibile pornind de la
nivelul „bazic”, minimal, al gesturilor, ritualurilor cotidiene, de la
respectarea unui „program” de viaţă. Printre acestea se numără şi alergatul în
sens propriu, concentrarea pe efortul fizic, tonic, care ţine la distanţă
angoasa: „Respiră adânc! E mult mai bine să te gândeşti că n-ai pierdut nimic
pe drum! Când am început să alerg, lumea s-a transformat într-o bucată de
tapet. Am luat-o cu mine, o ţin sub braţ şi-o s-o lipesc doar atunci când mă
opresc şi mi-e bine”.
Micul volum, scris la persoana I
(cu câteva inserturi de persoana a II-a şi a III-a), amestec de confesiune, de
ecouri livreşti şi de ficţiune, este, cred, cel mai personal text al Anei Maria
Sandu. Alcătuită din trei secvenţe, „Fals jurnal de jogging”, „E timpul pentru
o mişcare organizată!” şi „Oricât de tare te-ai antrena, timpul fuge mai repede
decât tine”, cartea reprezintă un soi de text-disciplină de supravieţuire,
atunci când toate vălurile – gesturile publice, familiale, sociale, profesionale
– sunt date la o parte şi te pândeşte vidul: „În ce categorie crezi că mă
încadrez? Oameni trecuţi de 30 de ani... Nişte mutanţi. Muncesc, aşteaptă
copii, se plimbă, încep să numere câte concedii mai au de planificat şi pe
unde. Fac poze, dau telefoane, scriu e-mailuri în draci. Atât de branşaţi că mi
se rupe inima”.
Cu toate acestea, angoasa de fond
– cea care determină, pe de o parte, alergatul, activitatea fizică, iar pe de
alta, faptul însuşi de a scrie acest text – este mereu surdinizată, bemolizată
în scriitură, de regulă prin stil, prin frazele căutate. Stilistic, însemnările
acestui „fals jurnal de jogging” combină notaţia brută, minimală („Dorm. Mă
trezesc. Ţin regim. Alerg”), trimiterile ironico-cinice la tot felul de
sloganuri ale societăţii noastre de consum (de tipul: „Mişcarea înseamnă
viaţă”, deseori semnalizate prin italice) şi volutele metaforice, care
bemolizează, cum spuneam, „frica” („Mai alerg doar ca să scap de lucrurile pe
care le-am aflat despre mine. Încă un an din care am păstrat doar câteva urme
de mascara, alungite, diforme”). Sunt, aşadar, puţine note acute în carte, iar
una dintre ele este reprezentată chiar de final: „Ziua e pe sfârşite şi paşii
mei vin de departe.
Din nou sunt nesiguri. Mi se pare
că maturitatea seamănă indecent de bine cu o mârţoagă leşinată. Şi noi nu facem
decât să reluăm în buclă absolut tot ce am mai trăit o dată.
Ne sperie peste măsură orice
apropiere neregulamentară. Nu ne uităm nici în faţă, nici în spate. Aceleaşi
calcule, tensiuni şi planuri.
Tu speli vasele. Eu fac ceva de
mâncare. Strângem.
Peste câteva ore o luăm de la
capăt. În aceeaşi ordine.
Mă întrebi cum mai sunt. Şi
răspund, fără să stau pe gânduri:
Călătoresc ca să am de unde să mă întorc. Citesc ca să nu rămân
singură. Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc. Dacă uit
regulile, sunt pierdută (s.a.)”.
Aleargă înseamnă, în ultimă instanţă, gestul de supravieţuire prin
scris (scrisul ca alergare), atunci când toate celelalte văluri – care
marchează adaptarea/ integrarea socială – se reduc la zero, atunci când se cască
hăul şi când se face simţită frica de îmbătrânire, de singurătate, de moarte: „Acum
am ajuns în punctul în care scriu ca şi când aş face jogging. Fiecare zi
contează. Fiecare pauză mă angoasează. (...) scrisul e singurul moment din zi
în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi
pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se
tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau
dorinţe” (Ana Maria Sandu, pe coperta a patra).
Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura
Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.
Apărut în România literară, ianuarie 2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu