Cronică la "Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri"

Invitaţii la autolecturi

Oana Purice

De curînd, a fost publicat, la Editura Vremea, un volum semnat de Adina Dinţoiu, în care sînt adunate douăzeci şi şase de interviuri realizate, de-a lungul a opt ani, cu oameni de cultură francezi veniţi în România. Cu un titlu care anunţă direct conţinutul, Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri, cartea Adinei Diniţoiu este în egală măsură şi tranzitivă, şi reflexivă. Mai întîi, deoarece cuprinde între coperţile sale peste douăzeci de discursuri variate, livrate în momente diferite, începînd cu anul 2006, volumul se prezintă ca o panoramă pe repede-înainte a spaţiului cultural francez, printre intervievaţi aflîndu-se scriitori, critici, publicişti, universitari participanţi activ la dinamica literară a Franţei. Apoi, pentru că o parte a cărţii se constituie din întrebările şi provocările pregătite de Adina Diniţoiu, ea devine mediul în care se reflectă personalitatea critică a autoarei, conturînd o voce egală de-a lungul celor opt ani, deci un profesionist format chiar de la primul interviu.

Deşi textele au fost publicate, în majoritatea lor, în paginile revistei Observator cultural (cu două excepţii, interviurile cu Andreï Makine şi Julia Kristeva apărînd pe Bookaholic.ro, respectiv în România literară), gruparea lor într-un volum face ca activitatea Adinei Diniţoiu să capete o coerenţă vizibilă. Pe de o parte, cartea arată cum se vede cultura franceză din România: mai întîi, prin invitarea propriu-zisă a acestor intelectuali, iar mai apoi, prin întrebările propuse, care trădează un interes specific pentru unele zone din opera şi personalitatea intervievaţilor. Pe de altă parte, este dezvăluită, în unele cazuri, şi maniera în care spaţiul cultural românesc este perceput de autorii francezi. Astfel că, deşi inegal, Adina Diniţoiu reuşeşte să completeze ambele faţete ale relaţiilor franco-române (un demers asemănător, complementar, dar concentrat pe critica literară a realizat Crina Bud, în studiul Literatura română în Franţa. Configurări critice în context european, în care a investigat prezenţele critice româneşti pe malurile Senei).

Numele care se înlănţuie în paginile volumului publicat la Editura Vremea sînt de la cele mai cunoscute la cele mai puţin familiare publicului românesc, dar interesul Adinei Diniţoiu pentru cel cu care poartă un dialog este acelaşi, discursul ei dovedind o bună documentare şi o cunoaştere în detaliu a preocupărilor şi a realizărilor celui din faţa reportofonului. Astfel, fie că e vorba despre Michel Houellebecq, Bernard Pivot, Pascal Bruckner, Régis Jauffret, Michel Crépu sau Guillaume de Fonclare, discuţiile sînt la fel de vii şi concentrate (exemple de „scriitură intensivă“, cum le-a numit Bogdan Ghiu în intervenţia din cadrul lansării de la Gaudeamus). 

Model conversaţional de succes

Cele douăzeci şi şase de interviuri sînt precedate de o prefaţă semnată de Adina Diniţoiu, în care pregăteşte terenul pentru ceea ce va urma, pentru diversitatea şi caracterul uneori contradictoriu al răspunsurilor primite. Adina Diniţoiu plasează această expediţie în sfera crizei culturii franceze acuzate de Donald Morrison în 2007, manifestate prin scăderea impactului pe care aceasta o mai are pe harta mondială. Însă, crede ea, în România, încă mai există un orizont de aşteptare favorabil faţă de producţia culturală franceză, un argument pe care mizează fiind cel discutat de Caius Dobrescu într-un volum relativ recent, publicat la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române (Plăcerea de a gîndi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti); România pare să fie în pas cu noutăţile editoriale ale Franţei, iar această conectare la actualitatea culturală franceză este datorată şi unor „similitudini de practici culturale, printre care se numără şi practica criticii literare jurnalistice (de întîmpinare), urmă, aşa cum scrie undeva Caius Dobrescu, a conversaţiei de salon de altădată“ (p. 6).

Adina Diniţoiu însăşi dovedeşte, în discuţiile purtate cu invitaţii francezi, însuşirea acestor bune practici; întrebările potrivit alese, cunoaşterea subiectelor propuse şi capacitatea de a întreţine atît atenţia intervievatului, cît şi pe cea a cititorilor (avînd curajul unor întrebări care să provoace, dar să nu atingă indiscreţia) sînt dovezi ale unui model conversaţional de succes.

Pentru a nu impune volumului său un spirit datat, prin anumite grupări ale interviurilor în funcţie de criterii ale momentului, Adina Diniţoiu a preferat (aşa cum a menţionat şi la lansarea ce a vut loc pe 21 noiembrie, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus) să le organizeze în ordine cronologică, lăsînd ca fluxul istoriei celor opt ani să fie cel care justifică sau explică, deopotrivă, întrebările şi răspunsurile. În acest fel, cititorul poate alege să citească textele succesiv sau să-şi exercite preferinţele sau interesele, nici una dintre lecturi nefiind impusă de autoare (de altfel, chiar titlurile interviurilor sînt tot citate ale celor invitaţi la dialog, Adina Diniţoiu evitînd şi aici să aşeze constrîngeri de interpretare).

 

 „Nu invidiez genul de lucruri care au azi o audienţă mare“

Primul, în ordine cronologică, dintre cele mai interesante interviuri este cel realizat cu Jacques Jouet, în 2006, poet şi prozator făcînd parte din grupul Oulipo. Cu un tempo rapid (întebări scurte şi răspunsuri concentrate), este o discuţie despre poezie şi joc, despre importanţa experimentelor literare, dar şi a constrîngerilor. Vorbind despre cum se scrie şi despre cum se citeşte poezia, Jouet face o afirmaţie care pare cu totul străină spaţiului românesc contaminat de un discurs apocaliptic în ceea ce priveşte poezia care „nu se citeşte“, care „se citeşte insuficient“ şi care „ar trebui citită“; dimpotrivă, Jouet crede că, într-adevăr, „poezia nu are o audienţă mare“, dar „nu văd în asta nici un motiv de a ne plînge. Nu invidiez genul de lucruri care au azi o audienţă mare“ (p. 27). Pe o filieră asemănătoare merge şi interviul cu Jean-Marie Schaeffer, care, temerilor cu privire la moartea literaturii le răspunde cît se poate de lămuritor (şi util pentru modul de gîndire autohnton): „Cînd criticii vorbesc despre moartea literaturii, se referă adesea la faptul că nu mai regăsesc în literatura aflată în circulaţie anumite opere literare pe care le-au valorizat în tinereţe ori la un moment dat ş.a.m.d. Cînd astfel de opere nu mai sînt apreciate de publicul actual, au impresia că întregul cîmp literar se află în pericol. [...] Pericolul real, după mine, este dacă nu cumva literatura nu riscă să se reducă la un obiect al ştiinţelor umane“. Mai mult: „În ziua în care literatura nu va exista decît pentru cei care se ocupă cu studiul ei sau pentru cercetătorii din ştiinţele umane, vom putea vorbi despre sfîrşitul literaturii“ (p. 155).

La fel de interesante sînt interviurile cu Chloé Delaume şi autoficţionarele Christine Angot şi Marie Darrieussecq sau cele consecutive cu Michel Houellebecq şi Bernard Pivot, cum spunea şi Adina Diniţoiu în prefaţă, „două faţete foarte diferite ale spiritului francez“ (p. 12).

Stimulîndu-şi interlocutorii prin întrebări atent gîndite, Adina Diniţoiu le oferă posibilitatea să vorbească ei înşişi despre textele lor, să le facă să prindă viaţă şi să-şi atragă, astfel, noi cititori. Este cazul discuţiei cu Bernard Pivot (care vorbeşte despre cartea sa Le métier de lire – „un patchwork de cuvinte, care mă rezumă“, p. 118) sau al celei cu Andreï Makine, care discută, pe de o parte, despre volumul dedicat Ecaterinei a II-a (O femeie iubită– Polirom) şi, pe de alta, despre cele patru romane semnate cu pseudonimul Gabriel Osmonde (publicate la Editura Univers). Tot în acesta se pune problema importanţei unui pseudonim, răspunsul lui Makine fiind convingător: „Trăim într-o economie de piaţă, Makine a devenit deja o marcă; eu voiam să-i debarasez pe cititori de percepţia aceasta. Şi e adevărat că, graţie lui Osmonde, am descoperit un alt public, mult mai tînăr şi foarte diferit de cel al lui Makine. E un public mai universitar, mai reflexiv“ (p. 144).

Profilul general al interlocutorilor Adinei Diniţoiu este „om de litere francez (sau francofon) contemporan“, dar, pentru fiecare în parte, portretul se diversifică. Autoarea dă dovadă de relaxare şi siguranţă în discurs fie că e vorba despre scriitori (Pascale Roze, Malika Mokkedem, Gilles Leroy), editori (Paul Otchakovsky-Laurens, Jean Mattern), critici şi cercetători (Julia Kristeva, Jean-Marie Schaeffer) sau jurnalişti (Hugo Pradelle, Florence Noiville). Dezacordul intervievaţilor faţă de părerile proprii nu este un prilej de intimidare, ea ştiind să gestioneze diferenţa de opinii (cum se întîmplă în interviul cu Christine Angot – care refuză eticheta de autoficţiune, sau în cel cu Houellebecq).

Conduse discret de Adina Diniţoiu prin întrebări bine alese, traduse astfel încît esenţa discursului viu să nu se piardă, interviurile adunate în Scriitori francezi la Bucureşti sînt, cum le caracteriza Bogdan Ghiu la lansarea de la Gaudeamus, invitaţii la „autolecturi“. 

Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri, Editura Vremea, 2014, 168 p.

Apărut în Observator cultural nr. 753/ 19.12.2014