István Kemény (n. 1961, Budapesta) este un poet şi prozator de prim rang al
literaturii maghiare contemporane (deţinător al unor importante premii
literare), mai puţin cunoscut, probabil, în România. După primele două cărţi de
poezie (Spiral Staircase to the Forgotten
Faculty, 1984; Game with Poison and
Antidote, 1987), care i-au adus recunoaşterea, a publicat romanul
experimental The Art of the Enemy
(1989); ultimul său roman publicat este Dear
Mr. Unknown (2009). Pe lângă poezie, roman şi proză scurtă, Kemény scrie şi
piese de teatru şi eseuri.
Anul acesta a apărut în limba română, la Editura Charmides – în traducerea
poetului Andrei Dósa –, un volum semnat István Kemény, intitulat O îndepărtată alarmă aeriană, un bun
prilej de a face cunoştinţă cu poezia scriitorului maghiar. Volumul – o
antologie, poate, cu texte selectate de traducător – este unul eclectic, cu
poeme de diverse facturi, de la texte scurte, percutante, la poeme ample,
discursive. Ele merg pe o anumită simbolistică – familială, biblică, identitară
(vezi titluri ca: Tatăl de familie, Prietenii lui tata, Tatăl în enciclopedie, Familie,
ora zero, Judecata de apoi, dimineaţa,
Căderea-n păcat etc.) – şi fac
adeseori aluzie la comunism, la „jocul” politic şi social al comunismului, al
puterii opresive (o experienţă comună cu cea românească): „Casa asta a fost cândva
sihăstrie,/ Apoi a devenit sediul poliţiei politice./ Această organizaţie a
înflorit şi s-a veştejit,/ Azi o conduce măicuţa Agnes – e friguroasă şi
bătrână.// La ea au dus-o întâi pe fetiţa pe care/ au reţinut-o când şi-a bătut
joc de o festivitate –/ - Fata mea,
părinţii aşteaptă ceva în schimb pentru tine?/ - Mai nimic. Doar contravenin şi
otravă speră a obţine.// Zidurile sihăstriei înconjoară o mică grădină,/ Aici
stă pe bancă, povesteşte, se joacă cu ei,/ Iar pe aceşti bărbaţi şi femei
ceremonios de duri/ Din cauza jocului rar îi mai vezi ieşind să slujească” (am
citat din poemul care dă titlul volumului din 1987, tradus Joaca de-a otrava şi antidotul).
Din experienţa comunistă vine, probabil, cinismul teribil – cu accente concomitent
sociale şi individuale – al lui István Kemény, prezent în toate poemele,
indiferent de factura lor. Iată, de pildă, Odă
atracţiei, concentrată şi puternică: „Departe de mare, dacă mare se numesc/
masele de apă care umplu Pământul până la zero.// Sus în munţi, dacă munţii se
ridică/ pe malul înconjurat de mistere al Masei.// În timpul adevăratei
înălţări pe serpentine/ în spatele tău se zăreşte uneori marea,// prostia
umană, banală şi netedă,/ care răsfrânge Soarele şi e minunată// insuportabilă,
nestăpânită,/ neajutorată, cu adevărat minunată”. De la această privire de sus,
de deasupra lucrurilor/oamenilor, nu mai este mult până la perspectiva transindividuală,
transumană – şi în continuare ironic-cinică, dacă nu de-a dreptul nihilistă –
din poemul care dă titlul volumului românesc, O îndepărtată alarmă aeriană: Ceva s-a petrecut,/ Prin faţa lunii
avionul a trecut/ Ceva s-a petrecut,/ Luna s-a ferit.// (...) E doar o
chestiune de alegere/ să fii om sau corp ceresc./ Uită-te la avionul ăla./ Asta
vrei să fii?!// Greutatea-i acolo, acolo şi fapta./ Greutatea-i acolo, acolo şi
fapta./ Nimic nu are greutate,/ Nimic nu are greutate”.
Cu toate acestea, există în poeme referinţa la un eu liric, indicat fie la
persoana I, fie la persoana a II-a, un eu liric care se „mişcă”, între revoltă
şi apartenenţă, în spaţiul identitar marcat de familie, oraş, ţară etc. Într-un
interesant poem – amplu şi discursiv –, Creştin şi mediocru, poetul declară:
„Rece. Toată familia-i rece”, „familia” însemnând aici întreaga ascendenţă
familială, şi chiar naţională (cu referire la trecutul istoric, politic şi
religios). Şi adaugă explicit, marcând acea relaţie de iubire-ură,
revoltă-apartenenţă de care vorbeam mai sus: „Să te naşti în ea e opera unei
singure clipe,/ doar sarcasmul te poate scăpa de ea./ Restul e simţ al
apartenenţei”. Identitatea eului poetic e problematică – şi chestionată –, de
altfel, în aceste poeme: „Cum să-i spun că nu sunt eu? (iubitei, n.m.)” – se întreabă repetat, ca un
laitmotiv, poetul în Şansonetă. István
Kemény are tendinţa permanentă de a se revolta, de a rescrie experimental,
ipotetic, de la „zero”, istoria personală (Familie,
ora zero) şi istoria generală (vezi, de pildă, Secolul XX, varianta B), într-un „joc” (pentru a-l cita) poetic care
nu menajează, dur şi cinic. Pe alocuri experimentală, destul de diversă ca
formulă, poezia lui Kemény are forţă şi tensiune, e o poezie puternică, iar
traducerea în română – realizată de Andrei Dósa – este foarte bună, ea reuşeşte
să păstreze aceste calităţi ale poemelor.
István Kemény, O îndepărtată alarmă
aeriană, traducere din maghiară de Andrei Dósa, Editura Charmides,
Bistriţa, 2014, 114 p.
Apărut în România literară nr. 47/ 2014
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu