Interviu cu Florence NOIVILLE, jurnalist şi critic literar la "Le Monde"

  

„Ar fi cazul să recitim «Lolita», dar dintr-o perspectivă feminină, nu una masculină“

Interviu cu Florence NOIVILLE, jurnalist şi critic literar la Le Monde

Florence Noiville este, din 1994, jurnalist şi critic literar la Le Monde, unde se ocupă de cartea străină. Între 2007-2010 a realizat emisiunea de televiziune Le Monde des livres; a început prin a scrie cărţi pentru copii şi o biografie a scriitorului laureat Nobel Isaac Bashevis Singer, iar în prezent e autoare de romane (cu tentă biografică): La donation, 2007, şi L’attachement, 2012. Florence Noiville a fost prezentă la Bucureşti la Bookfest (29 mai-2 iunie), iar vineri, 31 mai, la Librăria franceză Kyralina, am putut sta de vorbă cu ea – alături de Laurent Couderc, redactor-şef al revistei francofone Regard –  în cadrul unei întîlniri cu cititorii. Înainte de discuţia propriu-zisă, Florence Noiville a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări despre parcursul său de jurnalist şi scriitor. (A.D.)

Aţi absolvit HEC (Hautes Études Commerciales), după care aţi ajuns la literatură, la cronica de carte (sînteţi responsabilă cu secţiunea de literatură străină la Le Monde) şi apoi la roman (sînteţi autoarea a două romane, La donation, 2007, şi L’atta­chement, 2012, ambele apărute la Stock). Aţi mai publicat o carte J’ai fait HEC et je m’en excuse (2009) în care criticaţi spiritul „hipercapitalist” în care sînt educaţi absolvenţii de Finanţe şi Marketing. Cum aţi ajuns de fapt la literatură – un parcurs deloc tipic în zona culturală?
După patru ani în care am lucrat în finanţe, într-o companie, mi-am spus că este suficient: e ca şi cum, dacă mergi cu bicicleta o vreme, n-o să faci asta toată viaţa. Am văzut atunci un anunţ publicitar prin care un grup de presă căuta un analist financiar. Mi-am spus că dacă intru în acest grup de presă o să mă aproprii mai mult de jurnalism, de scris, de cultură – zona care mă interesa pe mine. Aşa s-a întîmplat. Am încheiat un contract cu ei ca, după cei doi ani în care urma să fac ceea ce-mi cereau, să pot lucra într-o redacţie şi să devin jurnalist. După cei doi ani, într-adevăr, am coborît la un nivel mai jos al scării profesionale, salariul mi s-a redus la jumătate, dar am devenit jurnalist. Şi în Franţa e dificil să treci de la un domeniu la altul, dar am fost foarte motivată, fiindcă nu voiam să-mi petrec toată viaţa străduindu-mă să măresc profiturile companiilor.

Cum e viaţa în redacţia de la Le Monde, într-o redacţie de jurnal?
Merg la redacţie luni, marţi şi miercuri. Joia şi vinerea fie mă deplasez cu sarcini de serviciu, fie lucrez de acasă – scriu şi citesc. Avem, desigur, şedinţele de sumar; miercurea ziarul e predat la tipografie, iar joia şi vinerea se lucrează deja pentru numărul următor. 

Spuneţi în romanul L’attachement că aţi vrut să rescrieţi povestea Lolitei dintr-o perspectivă feminină: ce anume leagă o fată de 17 ani de un bărbat mult mai în vîrstă decît ea (49 de ani)? Nu există, totuşi, în roman un răspuns la această întrebare: cartea e scrisă în principal din perspectiva fiicei acestei fete (e de fapt o alternanţă permanentă între două voci feminine, Maria şi Anna), care încearcă să înţeleagăataşamentul mamei sale (la vîrsta pe care o are ea acum) pentru un bărbat mult mai în vîrstă, profesorul de literatură din liceu. Care credeţi că este, în cele din urmă, răspunsul la întrebare?
Sigur că nu există un răspuns la întrebarea legată de cum se naşte pasiunea amoroasă. Dar mi-a plăcut să jonglez cu diverse perspective şi să tratez subiectul din mai multe unghiuri: dinspre literatură, filozofie şi chiar dintr-un unghi ştiinţific.

Fiica acelei Lolita este studentă la Me­dicină.
Într-adevăr. Şi apoi, în 2012 e dificil să tratezi literar despre o poveste de dragoste fără să ai în vedere şi planul ştiinţific (perspectiva medicală, a neurobiologiei). M-a amuzat să văd cum neurobiologii, specialiştii în funcţionarea creierului explicau chimia emoţiilor şi modul în care se produce dragostea la prima vedere (le coup de foudre). Am amestecat apoi toate aceste perspective pentru a obţine mai multe niveluri de text şi perspective. Diversitatea perspectivelor e dată şi de faptul că această naratoare porneşte pe urmele istoriei amoroase a mamei ei, întîlneşte mai mulţi oameni şi cunoaşte mai multe versiuni ale poveştii. Mama, la rîndul ei, îşi scrie povestea – avem, în felul acesta, o serie de poveşti diverse care-l fac pe cititor să se întrebe cum se scrie, în fond, o poveste şi cum funcţionează memoria. Există un pasaj în text la care ţin şi în care ea spune că ne reinventăm amintirile, lucru valabil atît pentru literatură, cît şi pentru neuroştiinţe: „Memoria e un act de imaginaţie“. Asta înseamnă că orice povestire e ea însăşi o ficţiune. Poate că această poveste de dragoste nici n-a existat ca atare.

Poate că această istorie amoroasă e doar o poveste şi atît, un text, o punere în text. Mizaţi pe un simbol în romanul dvs., „miopia“, care înseamnă „a amesteca realul cu ima­ginarul“, a nu reţine din real decît datele esenţiale şi a proiecta imaginar alături de datele realului. În felul acesta, introduceţi o notă de vag, de incert în povestea de dragoste. Nu e deloc o poveste romantică, ba dimpotrivă, una postmodernă.
E şi romantică, şi postmodernă, aş zice. Vedeţi, de pildă, scena în care cei doi citesc din Molière.

Scena se va relua la final, între vechiul iubit – care şi-a pierdut memoria – şi fata, de data aceasta, a Lolitei de atunci. Perspec­tiva se schimbă, devine mai sumbră, dezvrăjită.
Aveţi dreptate, m-a interesat să acopăr toate aceste registre, de la tonalităţile clasice la cele postmoderne. De aceea am şi ales formula notaţiilor fragmentare.

Scriitura aceasta mi-a amintit de Nathalie Sarraute.
E o scriitoare pe care o iubesc foarte mult. În fond, realitatea ni se prezintă chiar în felul acesta, fragmentar, în secvenţe disparate, care nu se leagă unele de altele şi nu au o coerenţă evidentă, imediată.

Scriitura aceasta corespunde, de fapt, acelui „je en miettes“ de care vorbiţi, acel „eu” feminin fărîmiţat care se face simţit în carte (în cazul ambelor voci feminine, mama şi fiica). Dar aş vrea să îmi răspundeţi la o altă întrebare. De ce acest citat din Roland Barthes drept motto: „Tout ce qui est anachronique est obscène“ (Fragments d’un discours amoureux)? E drept, Roland Barthes e adesea citat în roman, fiindcă povestea amoroasă devine, aşa cum am spus, un „discurs amoros“.
E vorba de cei doi iubiţi: ei sînt anacronici unul pentru celălalt, nu aparţin aceluiaşi timp, în fond. Cînd romanul a fost publicat, în mod ciudat, în Anglia a făcut vîlvă un fapt divers asemănător: o elevă îndrăgostită de profesorul său. Eleva ajunsese cu vaporul din Anglia la Pas de Calais, poliţia fusese alertată. Incidentul n-are nici o legătură cu romanul meu; eu am pornit de la o poveste personală, care mi-a revenit în memorie în mod curios într-o zi cînd una din cele trei fete ale mele mi-a relatat o întîmplare asemănătoare petrecută în liceul ei. Şi atunci mi-am spus că ar fi cazul să recitim Lolita dar dintr-o perspectivă feminină, nu una masculină. E o perspectivă care mă interesa cînd am pornit la scrierea romanului.

Vi se pare potrivită eticheta de autoficţiune pentru romanul dvs.?
Da, poate fi considerat şi autoficţiune. Dar cred că ştiţi că am scris şi o biografie a laureatului Nobel (1978) Isaac Bashevis Singer, iar el declara că: „nu cunosc nici un scriitor serios care să nu se pună în scenă în cărţile sale“. Şi tot el zicea că cu cît vorbeşti mai mult despre particular şi singular, cu atît atingi, în fond, mai mult faptul universal. E ceea ce m-a interesat şi pe mine, atît în L’attachement, cît şi în celălalt roman, La donation, să ating teme generale plecînd de la două poveşti în parte personale (în La donation e vorba de bipolaritate, de sindromul maniaco-depresiv, de care a suferit şi mama mea). Mulţi cititori se recunosc în poveştile spuse de mine: şi textul e reuşit, cred eu, atunci cînd faptul particular relatat de el se întîlneşte cu cel general. 

Apărut în Observator cultural nr. 677/ 14.06.2013