Oraşul îngerilor
Fragment din romanul Christei Wolf, publicat la Editura
Univers (2013)
Oraşul îngerilor (2010) este ultimul roman al Christei Wolf
(1929-2011), una dintre cele mai însemnate scriitoare germane contemporane.
Romanul documentează şi prelucrează experienţa americană a scriitoarei, care,
în 1992-1993, a petrecut nouă luni în Los Angeles, la invitaţia Centrului
literar Getty. În acest context, cititorul este martor al felului cum apar
societatea şi modul de viaţă american privite prin ochii unei scriitoare
est-germane imediat după căderea Cortinei de Fier. Prezentul american al
povestirii este înţesat cu amintiri şi reflecţii despre un trecut personal
controversat, Christa Wolf aflîndu-se, nu de puţine ori, în mijlocul unor
evenimente importante ale istoriei germane recente. (Iulia Dondorici)
Nici un scriitor nu poate
reda adevărata consistenţă a vieţii trăite.
E.L. Doctorow
Cădere liberă de la mare înălţime
acestea sînt cuvintele care mi-au venit în minte în timpul aterizării în L.A.,
pe cînd pasagerii jetului aplaudau în semn de recunoştinţă faţă de pilotul ce
condusese avionul peste ocean, luînd-o, dinspre mare, în direcţia lumii noi,
apoi se învîrtise în zbor, o vreme, deasupra luminilor uriaşei metropole, ca, în
final, să coboare la sol, folosesc aceste cuvinte mai tîrziu, cînd voi scrie
despre aterizare şi despre perioada petrecută pe coasta aceasta străină, care
mi se întindea în faţa ochilor – adică acum. Nu bănuiam atunci că vor trece
atîţia ani în încercări stăruitoare de a mă apropia aşa cum simt că trebuie de
propoziţiile care urmează acestor prime cuvinte. Îmi propuneam să-mi întipăresc
în minte tot, fiecare detaliu, pentru mai tîrziu. Paşaportul meu albastru a
atras atenţia unui officer sîrguincios, un bărbat cu tenul blond-roşcat, care
controla cu acribie şi severitate documentele călătorilor şi care l-a răsfoit
conştiincios, studiind fiecare viză în parte, apoi a cercetat cu privirea, de
mai multe ori, scrisoarea de invitaţie a CENTRULUI sub oblăduirea căruia mă voi
afla în lunile următoare, pentru ca, într-un final, să mă fixeze cu privirea
ochilor lui de un albastru rece: „Germany? – Yes. East Germany“.
Mi-ar fi venit greu, inclusiv din
cauza limbii, să-i ofer informaţii mai detaliate, dar funcţionarul s-a informat
singur, la telefon. Pentru mine, scena aceasta nu era nouă, cunoşteam prea bine
senzaţia de încordare, la fel şi uşurarea pe care am simţit-o cînd el, după ce,
de bună seamă, primise un răspuns mulţumitor la întrebările lui, mi-a pus, în
sfîrşit, ştampila cu viza şi mi-a înmînat paşaportul, întinzînd spre mine o
mînă plină de pistrui: „Are you sure this country does exist?“ „I am“, i-am
replicat scurt, îmi amintesc bine asta, deşi răspunsul corect ar fi fost „no“,
şi eu însămi mă întrebam, în timp ce aşteptam să sosească bagajele, dacă,
într-adevăr, meritase să călătoresc în SUA cu un paşaport, ce-i drept încă
valabil, al unei ţări care nu mai exista, doar pentru a trezi iritarea unui
tînăr grănicer cu părul roşcat. Era una dintre reacţiile acelea sfidătoare de
care, pe atunci, încă mai eram în stare, şi care, după cum îmi dau seama acum,
devin tot mai rare odată cu vîrsta. Cuvîntul e deja scris pe hîrtie, parcă în
trecere, aşa cum îi stă bine, deşi umbra lui abia se întindea pînă la mine,
atunci, în urmă cu mai bine de un deceniu şi jumătate, umbră care, între timp,
este atît de deasă, încît mi-e teamă să nu devină de nepătruns, înainte de a-mi
putea îndeplini datoria de scriitoare. Adică înainte de a apuca să descriu cum
mi-am ridicat bagajul de pe banda de transport, l-am încărcat într-unul dintre
uriaşele cărucioare de bagaje şi, prin mijlocul unei mulţimi pestriţe care mă
ameţea, m-am îndreptat spre ieşire, EXIT. Abia ce am pus piciorul în holul de
la ieşire şi s-a şi întîmplat ceea ce, dacă mă luam după avertismentele insistente
ale călătorilor cu experienţă, n-ar fi trebuit să se întîmple, un uriaş bărbat
negru a venit spre mine: „Want a car, Madam?“, la care eu, din reflex şi
lipsită de experienţă cum eram, am dat din cap, în loc să refuz cu hotărîre,
cum mi se pusese în vedere. Între timp, bărbatul apucase deja căruciorul şi o
luase înainte, adio bagaje, îmi dădu de ştire sistemul meu interior de alarmă.
L-am urmat cît am putut de repede şi, într-adevăr, iată-l afară, pe marginea
străzii pe care taxiurile, cu farurile de poziţie aprinse, înaintau bară la
bară. Încasă dolarul ce i se cuvenea şi mă dădu în primire unui coleg, şi el
negru, care se îndeletnicea cu chemarea taxiurilor pentru doritori. Acesta îşi
făcu pe deplin datoria, opri următorul taxi, ajută la încărcarea bagajelor,
primi şi el un dolar şi mă lăsă în seama unui taximetrist scund şi uscăţiv, dar
foarte abil, un portorican care vorbea într-o engleză de neînţeles pentru mine,
dar care asculta binevoitor ce-i spuneam în engleza mea şi care, după ce studie
hîrtia cu viitoarea mea adresă, îmi lăsă impresia că ştia unde trebuia să mă
ducă.
Îmi aduc bine aminte că abia
atunci, după ce pornise taxiul, am simţit aerul călduţ al nopţii, adierea
sudului, pe care o cunoşteam de pe o cu totul altă coastă, unde m-a întîmpinat
pentru prima dată în viaţă ca un abur dens şi cald – pe aeroportul din Varna.
Marea Neagră, cu întunericul ei catifelat şi miresmele dulci, grele, ale
grădinilor ei.
[...]
Mi-am turnat ceaiul şi am citit
ceea ce, cu trei-patru zile în urmă, făcuse obiectul ştirilor în Germania. Un
coleg, obligat să-şi părăsească ţara cu cîţiva ani înainte de prăbuşirea ei,
dar care îmi fusese un fel de tovarăş de idei, se arăta acum un critic dur al
tuturor acelora care rămăseseră în RDG, în loc s-o părăsească şi ei, la fel de
scîrbiţi ca el. Reproşa „revoluţiei“ din toamna lui 1989 că nu fusese una
sîngeroasă. Ar fi trebuit să cadă capete, afirma el, reproşîndu-ne că am fost
prea ezitanţi şi prea laşi. Aşa ceva nu poate scrie decît cineva al cărui cap
nu ar fi fost defel în pericol, m-am gîndit eu şi m-am surprins începînd deja o
discuţie imaginară cu respectivul coleg. Îmi aminteam – şi-mi mai amintesc şi
acum – uşurarea pe care ai simţit-o cînd, în dimineaţa de 4 noiembrie 1989, în
Alexanderplatz, într-o dispoziţie de zile mari, ai zărit insignele cu eşarfe
portocalii pe care scria FĂRĂ VIOLENŢĂ! În noaptea precedentă, în timpul unei
adunări la care luaseşi şi tu parte, se răspîndise zvonul conform căruia ar fi
pornit spre capitală trenuri pline cu oameni ai Stasi îmbrăcaţi în muncitori,
pentru a-i provoca pe demonstranţii paşnici, oferind astfel un pretext de
intervenţie forţelor armate. Te-a cuprins atunci ca un fel de panică şi ai
sunat-o pe fiica ta, spunîndu-i să nu-i aducă pe copii în Alexanderplatz, însă
aceştia pictaseră deja pancarte cu lozincile VREM O ŞCOALĂ INTERESANTĂ! şi
GORBI, AJUTĂ-NE! şi era prea tîrziu să-i mai oprească cineva. Ţi-ai citit încă
o dată discursul, cuvînt cu cuvînt. Nimeni nu vorbea despre asta, dar cu toţii
vă gîndeaţi la masacrul din Piaţa Tienanmen, Piaţa Păcii Cereşti, din Beijing.
Te apăsa gîndul că poate aţi fost suficient de naivi şi de nechibzuiţi pentru a
cădea direct în capcana întinsă de ei, dar, pe măsură ce tot mai mulţi
demonstranţi soseau în piaţă dinspre staţiile de metrou, înălţînd pancarte şi
panouri confecţionate cu mîna lor şi formînd treptat o coloană de protestatari,
creştea în tine certitudinea că nu se va întîmpla nimic. Atunci nu aveai de
unde să ştii, nimeni nu ştia, că pe acoperişurile clădirilor publice de pe
Unter den Linden erau staţionate companii ale Armatei Populare dotate cu
muniţie grea. Pentru orice eventualitate. Pentru cazul în care demonstranţii
s-ar abate de la ruta stabilită şi ar încerca s-o ia spre Poarta Brandenburg,
spre graniţa cu Vestul. Ulterior ai aflat că fiul unei colege stătea întins în
uniformă acolo sus, pe unul dintre acoperişuri, în timp ce un alt fiu al ei se
afla jos, printre demonstranţi. Dar oare soldaţii chiar ar fi deschis focul?
Cîteva luni mai tîrziu, cînd graniţele erau deja deschise, atmosfera fierbinte
trecuse şi ea şi ne trezisem la o realitate care-şi făcea tot mai puternic
simţită prezenţa, tocmai te întorceai pe jos acasă, prin cartier, cu sacoşele
pline de cumpărături, cînd un tînăr s-a luat după tine şi te-a rugat stăruitor
să mergi să bei o cafea cu el şi cu alţi doi camarazi de-ai lui, toţi trei
ofiţeri în civil ai Armatei Naţionale Populare. V-aţi aşezat cu toţii la o
terasă, trebuie să fi fost primele zile călduţe din acel an, pînă la căderea
Zidului cei trei lucraseră în serviciul de grăniceri de la graniţa cu Vestul,
de unde fuseseră apoi retraşi, nemaifiind nici o nevoie de ei acolo, urmînd să
fie detaşaţi la graniţa poloneză, ceea ce nu voiau cu nici un preţ, pentru că
aveau în Berlin familii, locuinţe sau case, de fapt, toată trupa lor urma să
fie micşorată. Ce se va alege de ei, în acest caz. Asta, deşi erau şi ei
printre cei responsabili de faptul că, în noaptea de 9 noiembrie, nu s-a tras
nici un glonţ în faţa Zidului.
În timp ce masele de oameni se
îndreptau spre punctele de trecere, ei trei, un căpitan şi doi locotenenţi,
nereuşind să contacteze nici un comandant care să le dea ordine, au strîns
întreaga muniţie de la soldaţii din unitatea lor, evitînd astfel orice
incident. De ce-au făcut asta, i-ai întrebat. Au răspuns: O armată populară nu
poate trage în popor. „– Meritaţi tot respectul“, le-ai spus. „– Asta să fie
tot ce primesc, acum, în schimb?“ „– Mă tem că da“, le-ai răspuns. „– Atunci,
ţi-au spus cei trei, sînt şi ei printre cei care nu au decît de pierdut în urma
Reunificării“. Înapoi în lounge. Am fost absentă cîteva fracţiuni de secundă –
amintirea depăşeşte viteza luminii. Voi face o copie după articolul de ziar al
colegului meu, pentru a o pune în sertarul din apartament, alături de celelalte
tăieturi şi copii, un teanc ce creştea văzînd cu ochii şi pe care-l voi lua cu
mine peste Ocean, cu serviciul de transport aerian, pentru a-l pune, acasă,
peste alte teancuri asemănătoare, dar mult mai mici, teancuri bune doar să se
pună praful pe ele, dar care mi-ar putea fi de folos cîndva, venind în ajutor
unei memorii în care nu mai aveam încredere. Nu mai puteam avea încredere. În
caz că voi avea nevoie de ele. Deşi ştiam prea bine că genul de memorie pe care
mi-o ofereau ziarele nu putea avea, pentru ceea ce scriam eu, mai mult decît
valoarea unei proteze. Francesco oftă în timp ce stătea aplecat deasupra
ziarului italian. [...] Mi-a zis ce mult şi-ar fi dorit să trăiască şi el o
dată o revoluţie. Îşi imagina că sentimentele unui individ, atît de îndelung şi
de puternic marcate de existenţa cotidiană, s-ar schimba definitiv prin
intermediul unei asemenea experienţe, oricine s-ar simţi renăscînd, credea el.
Mi-am depăşit aversiunea pe care o aveam de a vorbi despre acele zile şi pe
care eu însămi n-o înţelegeam prea bine. I-am spus că da, faptul că mi-a fost
dat să trăiesc şi să particip la una dintre puţinele revoluţii pe care le-a
cunoscut istoria Germaniei mi-a anulat orice îndoială că am făcut bine să rămîn
în ţara pe care mulţi alţii au părăsit-o din motive întemeiate. Sînt chiar
bucuroasă de asta. Dar se pare că sînt înzestrată cu un anume defect care, în
timpul aşa-ziselor evenimente istorice, mă împiedică să am starea de spirit
potrivită. Atunci, de pildă, i-am spus, pe 4 noiembrie, o zi cum nu se poate
mai potrivită pentru sentimente înălţătoare, chiar în timpul discursului pe
care îl ţineam în faţa sutelor de mii de oameni din Piaţă, am simţit cum îmi
revenea bine cunoscuta tulburare de ritm cardiac, căreia medicii refuzau să-i
găsească o cauză psihică, astfel că a trebuit să fiu transportată, cu una
dintre ambulanţele care aşteptau pe margine, pînă la cea mai apropiată clinică,
unde totul era pregătit pentru tratarea unui număr mare de pacienţi. Doar că eu
am fost primul şi singurul pacient adus acolo, unde am dat peste o echipă de
medici şi asistente care mai că m-au luat drept o stafie, avînd în vedere că
tocmai mă văzuseră la televizor, vie şi nevătămată. Şi aşa mi-am petrecut
restul timpului într-un pat, la urgenţă, aşteptînd să-şi facă efectul o
injecţie. – Cam asta ar fi de spus, dragă Francesco, despre sentimente şi stări
de spirit. Am rîs amîndoi.
Traducere din limba germană de Iulia Dondorici
Apărut în Observator cultural nr. 677/ 14.06.2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu