Interviu cu Jérôme Ferrari, Premiul Goncourt 2012

„Marginalitatea este determinantă pentru modul meu de a concepe ficţiunea literară“

                   Interviu cu Jérôme Ferrari

Jérôme Ferrari (n. 1968), laureatul Premiului Goncourt în 2012, a fost prezent la Bookfest pentru lansarea romanului său, Le sermon sur la chute de Rome / Predica despre căderea Romei, apărut la Editura Pandora M, în traducerea Taniei Radu. Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre literatură, marginalitate şi importanţa premiilor literare cu un scriitor care şi-a petrecut bună parte din viaţă în Corsica (de unde e originar), cu excepţia a două perioade, cînd a locuit în Alger şi, în prezent, la Abu Dhabi (A.D.)

Aţi declarat că fraza declanşatoare a romanului Predica despre căderea Romei – care a obţinut Premiul Goncourt în 2012 – este o frază dintr-o faimoasă predică a Sfîntului Augustin: „Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare“. De aici porneşte povestea cărţii, e drept, la o altă scară, fiindcă se trece de la căderea Romei la decadenţa unei lumi mici dintr-un sat corsican (Mathieu, unul dintre personajele principale, reface în acest colţ de lume, un sat izolat pe perioada iernii şi asaltat de turişti vara, un mic spaţiu paradiziac). Spuneaţi că fraza Sfîntului Augustin are sens – aşadar ce sens daţi dumneavoastră acestei poveşti în raport cu societatea contemporană? Poate fi văzută şi ca o alegorie, e vorba de o perspectivă apocaliptică sau de ideea naşterii unei alte lumi după sfîrşitul celei anterioare?
Nu m-am gîndit nici o secundă, scriind această carte, să realizez o alegorie a societăţii contemporane. Consideraţiile societale şi de civilizaţie ale romanului privesc în principal o epocă deja apusă, e vorba de sfîrşitul Primului Război Mondial (la care face aluzie începutul cărţii) şi de imperiul colonial francez. Tot ceea ce se petrece în carte nu vorbeşte, în intenţia mea, decît despre ceea ce se întîmplă într-un sat corsican, văzut ca o lume foarte restrînsă. Sensul mai larg, alegoric poate că era undeva în mod inconştient în intenţia mea, nu-l consider lipsit de pertinenţă, însă nu l-am avut în vedere în mod conştient. Acum trebuie să recunoaştem că, cel puţin începînd cu anii 2000, literatura occidentală e foarte preocupată de ideea de sfîrşit de lume, de apocalipsă, şi cum nu neg puterea motivelor inconştiente, îmi dau seama că mă înscriu cumva în linia acestei tematici contemporane. Chiar dacă eu am abordat lucrurile dintr-un punct de vedere care e pur metafizic. Cînd vorbesc despre un bar din Corsica nu am în vedere o civilizaţie, ci un  mic univers, aşa cum sînt multe altele. Iar fraza Sfîntului Augustin nu mi-a servit la a compara un univers mic cu un întreg imperiu roman, ar fi absurd, ci pentru a arăta că tot ceea ce construiesc oamenii – mărunt sau grandios – trebuie să aibă un sfîrşit şi că tot ceea ce pare măreţ e, de fapt, efemer, mic, derizoriu – sensul demersului meu literar, ce pleacă de la fraza Sfîntului Augustin, este, aşadar, dinspre măreţ, grandios, către mic, derizoriu. Nu am avut intenţia de a pune un diagnostic, de altfel, cred că un roman nu poate fi reuşit dacă are ambiţia de a pune un diagnostic la scară mare, grandioasă. Lucrul e posibil doar în eseuri sau opere filozofice. Însă e inevitabil ca şi un roman să fie traversat de preocupări (filozofice etc.) care ţin de epoca în care trăim. Dar faptul că lumea se schimbă nu e o revelaţie bulversantă, nu reprezintă o angoasă pentru mine şi nu mă împiedică să dorm (surîde). 

De ce aţi ales acest cadru, satul corsican, pentru acţiunea romanului? Ştiu că aţi trăit multă vreme în Corsica (proveniţi de acolo) – aţi făcut asta pentru că îl cunoaşteţi foarte bine, vă e familiar sau e vorba chiar de elemente autobiografice în cartea dvs.?
Şi una, şi cealaltă. Am crescut la Paris, dar mi-am petrecut toate vacanţele în Corsica. La 20 de ani m-am întors să locuiesc în Corsica, în 1988, şi am petrecut acolo toată viaţa mea de adult, cu excepţia a două plecări în străinătate. Corsica e spaţiul pe care-l cunosc cel mai bine, e mediul meu de inspiraţie pentru textele literare, aşa a fost întotdeauna. Cred că e un mediu fecund pentru inspiraţia literară, din foarte multe motive istorice, economice, culturale. E un loc care trăieşte practic din turism, şi asta se întîmplă doar pe perioada verii, cînd se reunesc acolo oameni de toate felurile, care n-au de-a face unii cu alţii – lucrul acesta se întîmplă şi în barul din romanul meu.

Sînteţi profesor de filozofie (la liceu), şi lucrul acesta se vede în latura reflexivă a cărţii dvs. Citaţi cu deosebire două nume: pe Leibniz şi pe Sfîntul Augustin. Roma­nul se încheie cu moartea Sfîntului Augustin, care surprinde şi îndoiala, nu numai credinţa, ca şi succesiunea lumilor trecătoare: „Lumile trec, într-adevăr, una după alta, întunericul cheamă întuneric, şi poate că succesiunea lor nu înseamnă nimic. Această bănuială chinuitoare îi arde sufletul lui Augustin, care suspină zăcînd printre fraţi şi surori şi încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu, dar nu vede decît zîmbetul înlăcrimat care îi dăruise odinioară nevinovăţia unei fecioare necunoscute, ca să aducă în faţa lui dovada sfîrşitului şi a începutului, căci nu decît una“. Întrebarea mea e dublă: pe de o parte, de ce îi citaţi anume pe cei doi? Iar pe de alta, aţi avut cumva în vedere şi o semnificaţie religioasă, creştină a poveştii?
Trebuie să spun că Sfîntul Augustin nu e citat în roman în calitate de filozof, ci de preot creştin. În schimb, Leibniz e citat ca filozof, dat fiind că în carte e vorba despre o lume, despre felul în care ea se construieşte, funcţionează şi decade – nu l-aş fi putut ignora pe Leibniz. În plus, teoria lumilor posibile a lui Leibniz e foarte frumoasă, îmi place foarte mult şi din motive pur literare. Filozofic vorbind, nu sînt sigur că teoria leibniziană a lumilor posibile conţine un adevăr obiectiv, dar chiar şi în acest caz, găsesc că ea este de o pertinenţă estetică extremă. El însuşi spune, într-o scrisoare, că romanul este, şi el, o lume posibilă. Şi cred că e o foarte bună definiţie a ceea ce poate fi un roman.

Există şi teoreticieni care vorbesc despre romane ca lumi posibile, de pildă Toma Pavel, un teoretician de origine română.
Da, iar pentru a vorbi despre o lume posibilă, ea nu trebuie să fie doar imaginară, ci şi posibilă, adică elementele care o compun să aibă o anumită coerenţă logică – or, asta se întîmplă, într-adevăr, în cazul romanului. Romanul îşi impune astfel propria logică şi propria necesitate în aşa fel încît nu putem face orice cu el, aşa cum Dumnezeu, în teoria lui Leibniz, nu poate interveni oricum (poate interveni considerabil, dar nu oricum) în lumile posibile (ele trebuie să păstreze o coerenţă logică). În ce priveşte a doua parte a întrebării dvs., am fost întotdeauna sensibil la întrebările metafizice şi mistice în cărţile mele, a fost o constantă a scrisului meu, din motive pe care nu le cunosc foarte bine, pentru că n-am fost niciodată credincios, am fost un agnostic. Însă raportul oamenilor cu acel ceva transcendent – fie că e prezent sau nu – mi se pare un lucru important şi mă preocupă foarte mult. Revenind la îndoiala Sfîntului Augustin, structura predicilor sale e determinată de această logică: orice lume se naşte, creşte şi moare, iar dacă sînteţi creştini ar trebui să ştiţi acest lucru, iar ceea ce vă interesează este eternitatea. Dar cheia consolării e de a spune: tot ceea ce cunoaşteţi are un sfîrşit, dar există ceva ce nu moare. În această optică, îndoiala cea mai teribilă e de a şti că nu există un contrapunct pentru a obţine această consolare, iar ceea ce ar rămîne ar fi o succesiune haotică şi disperată. Cred că riscul acestei disperări, îndoieli face parte, de fapt, din credinţa în sine, deci nu am impresia că l-am trădat pe Sfîntul Augustin atribuindu-i această îndoială la sfîrşitul cărţii.

O întrebare legată de stilul dvs., marcat de o frazare lungă, elegantă, muzicală, destul de diferită de scriitura franceză a momentului, aş zice. E ceva programatic la dvs, e vorba despre o influenţă a formaţiei dvs. filozofice?
E, într-adevăr, o frază lucrată, dar nu e vorba despre ceva programatic, nu cred că îţi poţi fixa un program stilistic. Fiecare are un mod al său de a scrie, care poate fi lucrat, îmbunătăţit, dar nu programat. Materialul lingvistic cu care porneşte la drum e influenţat de tot parcursul formator al scriitorului (lecturi etc.), însă important e ca el să digere ceea ce a citit pentru a scoate din asta ceva singular. Cred că în compoziţia stilului intră un număr aproape nelimitat de elemente (formatoare) care dau seama, în cele din urmă, şi de ceea ce este scriitorul. În ce priveşte literatura franceză actuală, eu cred că putem vorbi de o mare varietate stilistică şi cred că mai există şi alţi scriitori francezi ai momentului care practică, deşi în mod diferit, frazarea lungă, lucrată.

Cum se vede Franţa şi literatura franceză contempoprană de la Abu Dhabi, din Alger sau de la Porto Vecchio? N-aţi fost niciodată la centru.
Este o întrebare bună: într-adevăr, m-am situat întotdeauna la periferie, deşi Abu Dhabi este, în fond, un centru, dar centrul unei alte lumi, care nu e a mea. Se poate spune că sînt de două ori un marginal (rîde). Cred că această marginalitate este determinantă pentru modul meu de a vedea lucrurile şi de a concepe ficţiunea literară. Vă spuneam că mediul meu de inspiraţie (constant) este Corsica, aici am locuit de la 20 de ani, în afara celor două plecări la Alger şi, acum, Abu Dhabi. Iar Corsica este un spaţiu marginal prin excelenţă, se simte asta mai ales iarna, cînd locurile sînt a­proape pustii, golite de turişti. Pentru mine această poziţie marginală e benefică, sînt mulţumit de ea, în felul acesta, ca scriitor, nu m-am lăsat acaparat de preocupările tipic pariziene, ca să spun aşa.

Ce înseamnă Premiul Goncourt pentru dvs. şi cum eraţi receptat înainte în Franţa, ca scriitor?
N-am crezut niciodată că voi primi Premiul Goncourt sau un premiu de acest gen, pentru că am fost receptat ca un scriitor marginal, cum vă spuneam. Primele mele două cărţi, publicate la o editură din Corsica, s-au vîndut 400-1.000 de exemplare fiecare. Următoarea (la Actes Sud) în 8.000 de exemplare iar penultima în 32.000 de exemplare, destul de bine. Predica despre căderea Romei, apărută în septembrie anul trecut, s-a vîndut neaşteptat de bine, în 90.000 de exemplare, nu-mi explic cum (asta înainte de Premiul Goncourt). N-am fost niciodată pe lista marilor premii, iar cînd am primit Premiul Goncourt l-am perceput ca pe o surpriză divină (rîde). Sînt mulţumit, deşi nu sînt convins că premiile literare spun ceva despre valoarea literară a cărţilor în sine.

Dar Premiul Goncourt v-a adus, iată, în centru, de la periferie.
Acum da, dar nu se ştie niciodată, poate cărţile mele se vor reîntoarce la periferie. Eu continuu să locuiesc la Abu-Dhabi, cu singura diferenţă că acum iau avionul mai des ca înainte.

  

Apărut în Observator cultural nr. 676/ 07.06.2013