Poeme de maturitate

Volumul de poeme Fără titlu de Cosmin Perța, publicat anul acesta la Editura Paralela 45 (în colecția „Avanpost“), conține în dedicația de pe pagina de gardă o propoziție care luminează cumva demersul poetului, acel declanșator al actului de a scrie, dar și sensul pe care el îl caută scriind: „Aceasta nu este literatură“. Nu, dimpotrivă, este viață, notează repetat poetul, viață concretă – viață crudă, viață plină de bucurie – și mai ales moarte, altfel spus, creștere și maturizare, viață împărțită „între familie și singurătate“ (Poem), și o neîncetată căutare a unui sens, cu înfiorarea resemnată a celui care știe că: „A trecut timpul iluminării,/ a rămas doar timp de căință/ și de durere. // Nu mai știu cine sînt,/ nu știu ce mai vreau,/ nimic din mine nu mai contează./ Încerc să îmi amintesc, să mă reconstruiesc, dar// prietenii aceștia nu sînt prietenii mei,/ sînt doar răbufnirile tinereții de odinioară.// Vagi amintiri îmi tulbură mintea,/ și neputincioasă e carnea în care-am crescut,/ în care-am bolit, în care-am crescut,// în locul ei s-au întărit aripi de piatră/ și răutatea/ și nu mă pot ridica din pămînt“ (Poem despre singurătate). Cu deosebire poemele numerotate de la 1 la 11 din prima secțiune, „Șarpele însă era cel mai viclean“ (avînd un motto din Facerea biblică), dar și cele din a doua secțiune, „O, pune-mă pe inimă pecete...“ (cu un motto din Cîntarea Cîntărilor) – dar cu excepția seriei de poeme intitulate chiar Fără titlu, în număr de 13 – capătă pregnante inflexiuni biblice, de psalm, cînd de jale, de căință, de lamentație (precum înCartea lui Iov), cînd de exaltare, de bucurie, de slăvire vitală a iubirii (precum în Cîntarea Cîntărilor).

Inflexiunile acestea biblice – ale unor versuri vorbind despre creștere și maturizare, moarte și singurătate, memorie personală și imaginație – adaugă un sunet nou discursivității și minimalismului cotidian din volumele anterioare ale poetului. Textele semnalate mai sus, deși probabil scrise înaintea seriei de poeme Fără titlu, sînt și cele mai bune din carte. Spre deosebire de acestea, cele 13 poeme Fără titlu, mai terre à terre, pierzînd proximitatea transcendenței, a revelației, reintroduc eul poetic postmodern și biografist, autoironic și jucat.

Un poem tulburător, în care moartea celor apropiați – și mai ales moartea violentă a bunicului – jalonează maturizarea bruscă și dureroasă este Pieptul bunicii mele. E, prin excelență, un poem al mesajului, un poem narativ, fără interes pentru formă (Cosmin Perța scrie undeva – tot într-un poem –, mai în glumă, mai în serios, că nu știe să facă rime, că nu citește poezie). E cît mai departe de tot ceea ce înseamnă formalism în poezie, un poem cît mai aproape de viață, de acea memorie firavă și de uitarea de care vorbește poetul: „Pieptul bunicii mele/ găurit de pietre nu e un poem.// A început prin 1999/ eram un tînăr numai bun de crescut,/ pe atunci eram pur,/ pur cum poate fi apa unui izvor cu uraniu din maramureș// [...] Dar floarea dalbă și netedă a memoriei/ nu-mi dă răgaz să nu amintesc/ că în 1994, zi de vară,/ cu pămînt răscolit, l-am descoperit/ pe bunicul meu cu creștetul despărțit/ de trup. Că atunci am realizat/ că tot ce însemna mare, minunat, adevărat,/ putea dispărea dintr-odat’// De atunci moartea este prietena mea/ și o îmbrac tot mai sărac,/ mai iei pe unul, mai renunți la un voal./ Moartea mea este o cerșetoare,/ se plimbă aiurea pe aici și nu știe pe cine să ia,/ moartea mea este atît de pregnantă încît nici nu poate exista.// Moartea mea nu e a mea, dar moartea lor cu adevărat e a mea.// [...] La mormîntul bunicii mele am săpat nouă ore/ și am scos numai piatră,/ pietre mari de peste cinșpe kile./ Apoi am băgat-o în groapă și/ piatra am pus-o peste sicriu./ La un moment dat am auzit cum un bolovan mic/ a spart sicriul și i-a trecut prin piept./ S-a auzit doar un ah, așa cum scoate orice aer/ presat prin memorie“.

Printre cele mai reușite poeme se află și Poem de amintit, Poem de urlat, Poem de spus, Poem de seară, Poem despre singurătate,Poem de uitat, în care linia biografistă se împletește, estompîndu-se, cu inflexiunile biblice, dar și cu vii accente expresioniste (adesea imagini violente). „Floarea albă și netedă a memoriei“ – vulnerabilă, păstrătoare a unor amintiri dureroase care marchează copilăria și brusca maturizare a eului poetic – e de fapt copleșită de forța protectoare a imaginației. 

Acel eu poetic al primelor poeme din carte – un soi de forță a naturii, puternic și inocent, trăind alături de bunici într-o casă la marginea pădurii – vine dintr-o dată, fără menajamente, în contact cu experiența morții (moartea succesivă a bunicilor) și, deci, cu experiența reală, dureroasă a vieții mature, care-i transformă inima într-o „inimă de taur debil“. Citez din Poem de uitat: „Eu tot ce scriu îmi amintesc, cu precizie./ Cu precizia unui metronom./ Numai că memoria mea, cum spuneam,/ nu este cea mai de încredere./ Atunci, eu scriu tot ce îmi imaginez/ cu precizia unui metronom,/ numai că nimic din ce îmi imaginez nu este exact./ Atunci, eu scriu, scriu, scriu, pînă la epuizare,/ pînă cînd nimic din mine nu rămîne nescris,/ pînă cînd inima mea de taur debil se apropie de moarte.// Și atunci, de abia, viața capătă sens. Atunci mă liniștesc, beau ceai, dorm normal./ În patul meu dorm eu și dragostea mea,/ în patul meu frunzele de sicomor sînt inventate, ar putea fi niște lalele,/ pieptul meu se deschide și se închide după respirația frunzelor de sicomor.// Cîndva, peste ani, cînd sicomorul nu va mai exista,/ voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit./ Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,/ va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,/ nici despre viața mea, nu va fi despre viață,/ nici despre moarte,/ un poem despre tine,/ dar chiar și tu, prietenul meu, nu ești ferit de greșeală.// Și atunci: în patul meu dorm eu acoperit de frunze de sicomor,/ vîntul leneș mă adulmecă dintr-o parte/ și eu, cu o palmă ascunsă între genunchi,/ mă întorc“. Un poem care coboară discret, cu „precizia“ imaginației invocate, dincolo de textele biblice, către Epopeea lui Ghilgameș...

Se întrevede în contrastul acesta izbitor între viața frustă, a bărbatului tînăr și puternic, trăit la marginea pădurii, și actul – impropriu, precar – de a scrie, ca și acela de a părăsi sălbăticia pentru social, o dezvrăjire, o pierdere a inocenței, a vitalității și intrarea în zona existenței precare, neliniștite, în perspectiva morții: „Pe vremea asta aș fi putut vîna urși,/ aș fi putut lucra în mină,/ aș fi putut fi bucătar și să fac mîncare pentru zeci de persoane/ sau aș fi putut să mă joc cu fetița mea,/ dar nu, eu sînt condamnat să fiu în contradicție cu viața,/ să fiu cît mai incoerent/ și zile și zile înainte de asta mă tot frămînt și tot scriu/ și zgomotul acesta teribil care îmi umple capul/ și mîinile acestea făcute pentru orice altceva/ și șuvoiul acesta de putoare bine distilată care îmi iese pe nări/ cînd vorbesc“ (Poem despre singurătate).

Pe de altă parte, în ciuda nostalgiei după acea „vîrstă de aur“ a copilăriei, a iluminării și a vitalității, viața de acum – scrisul – este o alegere conștientă, esențială, tocmai pentru că e chinuitoare și efemeră, plină de îndoieli și contrară naturii fruste, vitale. Falia, ruptura aceasta nostalgică, nu e, în fond, altceva decît drama originară a omului biblic. Condiția poetului nu pare să fie departe de ea...

Gravitatea e tonalitatea dominantă a poemelor din volumulFără titlu, însă spre finalul cărții, așa cum spuneam, intervin accentele autoironice și biografiste, ca și referirea la scris și la condiția de poet. O mostră de biografism, de autoironie amară și de imagine expresionistă: „Pe cît de frică mi-a fost la început de viață,/ Pe atît m-am obișnuit cu ea./ Mă trezesc dimineața cu gust de sînge în gură,/ Viață! Îmi zic, satisfăcut./ Merg prin oraș, fac chestii neimportante,/ Gustul de sînge din gură se întețește,/ Viață! Îmi zic, satisfăcut“ (Fără titlu 12).

Volumul se încheie – păstrînd, totuși, notele înalte, strigătul, „urletul“ expresionist – cu o imagine simbolică a „cîmpiei albastre“, a „nemărginirii“, a frumuseții și bucuriei, un liman către care tinde sufletul zbuciumat al poetului-psalmist, al poetului biografist și expresionist – de fapt, ce importă? –, al omului trecut prin viață, pur și simplu, cu „inima de taur debil“: „Cîmpie albastră, cîmpie albastră,/ De cîte ori în mintea mea te-am văzut,/ De cîte ori te-am visat.// Cel mai trist elogiu al tău: nemărginirea,/ Cel mai exact: răutatea din inima mea./ Mă plimb pe pajiștea ta plin de speranță,/ Răcnesc pe pajiștea ta, îți urlu frumusețea albastră./ Încalec pe pajiștea ta pe măgarul nebuniei mele/ Și-ți urlu frumusețea albastră./ [...] E bine și e tîrziu pe pajiștea ta, și sînt singur/ Pe pajiștea ta, cîmpie albastră,/ Și de atîta bucurie urlu,/ Îți urlu frumusețea ta“ (Fără titlu 6). Deși întocmit cumva la repezeală și... „fără titluri“, volumul acesta reprezintă o carte de maturitate a poetului Cosmin Perța.

Sursa: Observator cultural