Interviu cu scriitorul elveţian Joël DICKER, Goncourt des Lycéens 2012

„America e o temă care a scăpat multă vreme din vedere literaturii franceze“

Interviu cu scriitorul elveţian Joël DICKER

  

Tînărul scriitor elveţian Joël Dicker (n. 1985), recompensat în 2012 cu Premiul Academiei Franceze şi cu Goncourt des Lycéens pentru romanul La Vérité sur l’Affaire Harry Quebert/ Adevărul despre cazul Harry Quebert (traducere de Ana Antonescu, Editura Trei, 2013), a fost prezent la Bucureşti săptămîna trecută, pentru lansarea traducerii româneşti a cărţii sale – ocazie cu care am stat de vorbă despre scris şi literatură.

Aţi început ca tînăr redactor-şef la Gazette des Animaux, la 10 ani (lucru care v-a şi adus un premiu, pentru „cel mai tînăr redactor-şef din Elveţia“), aţi terminat studii de Drept. Cum aţi ajuns la scris, de fapt, şi ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră? Şi vă întreb pentru că, în cartea dumneavoastră, există o serie de sfaturi literare pe care autorul mai în vîrstă, Harry Quebert (cel care va fi acuzat de crimă), le oferă tînărului scriitor, Marcus Goldman, care-i anchetează cazul şi-i scrie povestea. Harry Quebert spune că scriitorul resimte lucrurile, evenimentele mult mai puternic şi le poate comunica prin scris celorlalţi.
Am fost întotdeauna pasionat de creaţie, de muzică, de desen; s-a întîmplat să reuşesc în zona literară. Literatura a fost mereu pentru mine un mijloc mai evident şi mai practic de a comunica cu ceilalţi. Gazette des Animaux e, în fond, un exemplu în sensul acesta: am scris acolo de pe la vîrsta de nouă ani şi mă interesa, dincolo de temele în sine (natura, animalele), fabricarea unui articol de jurnal, obiectul în sine care era articolul de presă. Articolele la Gazette des Animaux m-au ajutat, în plus, pe lîngă comunicarea propriu-zisă, la crearea unei legături cu cititorii. Am trecut apoi la scrierea de texte literare, nuvele, romane. Pe de altă parte, a trebuit să mă orientez şi spre o meserie de siguranţă, şi am ales Dreptul – asta pentru că, la liceu, n-am fost deloc bun nici la matematică, nici la literatură.

Veţi continua studiile de Drept sau veţi rămîne la literatură, la scris?
Am întrerupt studiile în septembrie trecut pentru promovarea cărţii, dar e greu de spus ce voi face în viitor. Dar e limpede că voi continua să scriu cărţi.

Aţi primit pentru La Vérité sur l’Affaire Harry Quebert/ Adevărul despre cazul Harry Quebert două premii în Franţa, Premiul Academiei Franceze şi Premiul Goncourt des Lycéens. Cum le-aţi receptat, vă motivează să mergeţi mai departe?
A fost o adevărată surpriză, nu mă aşteptam. Chiar i-am spus lui Bernard de Fallois, editorul meu în Franţa, că, dacă scoatem cartea în septembrie, vom fi „zdrobiţi“ de cărţile candidate la premii. Dar iată că am obţinut aceste premii, am fost nominalizat şi la Premiul Goncourt (în finală). Ele constituie pentru mine, într-adevăr, o motivaţie de a continua, cu atît mai mult cu cît primele cinci romane scrise de mine – acesta e al şaselea – au fost refuzate de edituri. Adevărul despre cazul Harry Quebert (éditions de Fallois/ l’Age d’Homme, 2012) este al doilea roman publicat, după Les derniers jours de nos pères (la aceeaşi editură), pentru care am căutat vreo doi ani un editor. Dar premiile acestea obligă, pentru mine reprezintă o încurajare de a continua, de a demonstra că sînt demn de ele.

De ce declaraţi, pe site-ul dvs. oficial, că aţi scris un roman „american“? E vorba de un roman poliţist, dar el conţine, în egală măsură, un plan metatextual, reflecţii de­spre scris şi despre literatură (sub forma sfaturilor date de Harry Quebert confratelui său mai tînăr, Marcus Goldman). Ce înseamnă pentru dvs., cu sau fără ghilimele, un „roman american“?
E un „roman american“ mai întîi pentru că preia unele coduri ale literaturii americane. Statele Unite ale Americii reprezintă chiar un personaj al cărţii mele – e o temă care a scăpat multă vreme din vedere literaturii franceze. Pentru mine, literatura americană, ca şi literatura rusă aduc în prim-plan poveşti zguduitoare, substanţiale: deschizînd un asemenea roman, ai impresia că povestea o să-ţi explodeze în faţa ochilor, te copleşeşte.

E vorba, în cartea dvs., despre o reflecţie personală asupra Statelor Unite sau despre o reflecţie venită, să spunem, dinspre partea europeană?
Nu, e mai degrabă o privire asupra Statelor Unite, un soi de fotografie cu bune şi rele a ţării, nu o critică propriu-zisă, ci propunerea unei imagini: e un spaţiu pe care îl cunosc foarte bine, mi-am petrecut multe veri acolo şi am simţit că în zona aceea trebuie să plasez acţiunea cărţii mele. Imaginea propusă de mine pare să fie apropiată de realitate, pentru că cititorii americani care au citit cartea mi-au împărtăşit entuziasmul lor.

O întrebare legată de modele dvs. literare. Pe site-ul dvs. declaraţi că: „Philip Roth  este cel mai mare scriitor în viaţă. Philip Roth  m-a făcut să mă îndrept către literatură, modul său de gîndire m-a ghidat în scris“. Citaţi apoi alţi doi mari autori, pe John Steinbeck, cu cartea sa Şoareci şi oameni, şi pe George Orwell, cu Ferma animalelor. Aceste două cărţi, spuneţi acolo, dau seama despre ceea ce ar trebui să fie cu adevărat literatura: „forţa unei poveşti, suflul unei epopei, puterea introspecţiei şi inteligenţa unei reflecţii“. Cum v-au inspirat aceşti scriitori, în ce fel v-au fost modele?
Mă voi referi mai întîi la Steinbeck şi Orwell: cele două romane citate sînt, pentru mine, două cărţi foarte importante ale istoriei literare contemporane. Şoareci şi oameni este un roman-model al literaturii americane, cu acea poveste tulburătoare, un roman de impact, deşi nu de mari dimensiuni, un roman cu personaje puternice, caracteristice. E acolo un suflu extraordinar, o demonstraţie de forţă: dacă luaţi un roman american de acest gen, el vă va „exploda“ în faţa ochilor, în schimb, un roman francez contemporan vă va cădea din mîini... Ferma animalelor, la rîndul ei, e pentru mine un alt exemplu de roman foarte bun, pentru că propune o poveste plină de forţă şi nişte personaje vii, dar este, în acelaşi timp, şi o alegorie, o reflecţie asupra regimurilor totalitare, deci o poveste excelentă dublată de reflecţie. Iar Philip Roth, într-adevăr, este scriitorul în viaţă care îmi place şi mă impresionează cel mai mult, printr-o anumită vitalitate a scriiturii sale.

Vorbiţi despre procesul scrierii unei cărţi ca despre un adevărat scenariu, o punere în scenă dramatică (convocarea – în jurul biroului – a  personajelor, a subiectului, atmosferei ş.a.m.d.). Cum se desfăşoară, aşadar, procesul scrisului?
Scrisul se desfăşoară, pentru mine, în etape. La început, îmi figurez decorul, personajele. Urmează interacţiunea între personaje şi decor, lucrurile încep să prindă contur.

Am senzaţia că pentru dvs. primează povestea, subiectul, iar problema stilului intervine ulterior: îl lucraţi, îl şlefuiţi. Dar există şi categoria acelor scriitori pentru care stilul e totul, el înglobează povestea, personajele. Pentru dvs. ele sînt lucruri separate?
Nu mi-am pus această problemă, nu cred că separ, totuşi, lucrurile. Georges Simenon spunea, de pildă, apropo de simplitate: „E uşor să fii banal, toată lumea poate să fie banală, dar să dai dovadă de simplitate e foarte greu“. Pe mine chiar asta mă interesează, simplitatea stilistică. Mă preocupă ideea de a spune foarte multe în cuvinte puţine, iar simplitatea aceasta presupune, într-adevăr, un efort, nu e de la sine înţeleasă.

Apărut în Observator cultural nr. 675/ 31.05.2013