Prozatorul şi publicistul
timişorean Mircea Pora a publicat anul trecut, la Editura Paralela 45, un nou
volum de proză scurtă, intitulat Tour
Eiffel, turiştii toamnei. Titlul sintetizează, de fapt, foarte bine liniile
de forţă ale volumului: el invocă, pe de o parte, prima proză, Epistolar, textul cel mai amplu şi cel
mai bun al cărţii – care prezintă, sub forma unui epistolar între narator şi
prietenul său, aventura emigrării la
Paris în 1989 şi revenirea în ţară patru ani mai târziu –, iar pe de alta, cea
de-a doua proză, Însemnările unui turist,
în care un personaj-narator este, aproape singur, „turist în luna lui
noiembrie” într-o staţiune autohtonă. Aici apare şi sintagma „turiştii toamnei”,
şi ea aduce cu sine o întreagă atmosferă învăluitoare şi melancolică: „O
anumită melancolie, asemeni unei delicate emanaţii de aburi, se simţea peste
tot. Dimineaţa, rotocoalele de ceaţă pluteau aproape magic peste râu. Cele mai
înalte stânci se învăluiau temporar în somptuoase mantii de nori. Turiştii
toamnei erau oarecum diferiţi de cei ai lunilor de vară fierbinţi”. De fapt,
scriitura poetică, metaforică (cu unele accente fantastice), notele
meteorologic-peisagiste şi o anumită melancolie de fond (a emigrantului, a
turistului, a toamnei), având ca laitmotiv trecerea timpului reprezintă sunetul
specific al prozei lui Mircea Pora.
În siajul unui Radu Petrescu şi,
mai recent, al lui Alexandru Vlad (scriitor din aceeaşi generaţie, optzecistă,
autorul romanului Ploile amare),
scriitorul timişorean este un fin aşa-zicând peisagist, atent la mişcările
meteorolgice şi de natură, care condiţionează, la rândul lor, stările
sufleteşti. Ar fi interesant de notat şi faptul că atenţia subtilă îndreptată
către elementele de natură, însoţită şi de fineţe stilistică, se opreşte
întrucâtva la aceşti scriitori aparţinând deja unei generaţii mai vechi, cu mai
multă răbdare în privinţa observaţiei (exteriorului), a detaliului în
comparaţie cu prozatorii de după 2000. Şi fiindcă a venit vorba de
meteorologie, l-aş invoca aici nu numai pe Radu Petrescu, dar şi pe optzecistul
Mircea Nedelciu (cel din Tratament
fabulatoriu, de pildă), cu care Mircea Pora are şi alte lucruri în comun: dialogismul
prozelor, „micile transmisii” (cu vorba lui Mircea Pora, sau „transmisiunile”,
cu termenul lui Nedelciu), formele jurnalistice reluate parodic-literar (ca la
Caragiale), de genul „epistolar de bloc”, „întrebări şi răspunsuri”, „anunţuri
gratuite”, „mărturisire ministerială” ş.a.m.d. (sintagmele citate sunt chiar
titluri de proze scurte). Spre deosebire, însă, de nervozitatea ironică
nedelciană, Mircea Pora, un scriitor mai melancolic, dă dovadă, aşa cum
spuneam, de o scriitură poetică şi de fineţe descriptivă.
Din volumul de proze scurte şi
foarte scurte – ce surprind realităţi sociale din comunismul târziu, dar şi din
postdecembrism –, Epistolar se
detaşează clar: un text amplu (80 de pagini), redactat sub forma unei serii de
scrisori trimise de personajul-narator prietenului său, ce povestesc
experienţele pe care le traversează cel dintâi în ultimul an al comunismului
ceauşist în încercarea de a obţine viza de emigrare la Paris pentru familia sa,
urmată apoi de dificultăţile acomodării în străinătate şi întoarcerea
(postdecembristă) în ţară.
Ele prilejuiesc derulări de
secvenţe cu tentă socială în comunism, imagini, însă, deloc clişeistice sau obositoare,
ci dimpotrivă, interiorizate şi tulburătoare.
Mentalităţi şi fizionomii comuniste,
scene de stradă – eternele cozi, în sezonul cald sau în sezonul rece, când
spectacolul devine grotesc, prilejuind „grupări demne de penelurile lui Bosch,
Goya, Dali sau simboluri ale istoriei noastre care s-a scurs prin secole umilă,
cu paşi mărunţi, dornici de a trece neobservaţi” –, alături de notaţii ale
propriilor stări de spirit, dominate de declinul regimului şi iminenţa
emigraţiei sunt înfăţişate într-o gamă de tonalităţi ce variază de la
subtilitate şi ironia calmă, lipsită de nervozitate, la poezia amară,
melancolie şi depresie. Nu lipseşte nici spaima ca sentiment tipic în comunism,
surdă sau paroxistică, în lumina căreia lucrurile apar supradimensionate,
„Congresul” (comunist) ori „paşaportul” devenind, de pildă, un soi de fiinţe
fantastice, în formulări de genul: „Congresul umblă prin ţară” ori paşaportul „resimţit
aproape ca un personaj în carne şi oase”. În schimb, secvenţele pariziene –
după emigrare şi instalarea la Paris, însumând tribulaţiile joburilor mărunte
şi dezvrăjirea în faţa marelui oraş – pierd din tensiune, din relevanţă, sunt
mai diluate, surprinse cumva la întâmplare.
Una peste alta, e de spus că, alături
de un Livius Ciocârlie şi Cornel Ungureanu, de (optzeciştii) Viorel Marineasa
şi Daniel Vighi, Mircea Pora reprezintă un prozator, un gazetar şi un
intelectual de seamă al zonei bănăţene şi al Timişoarei.
Apărut în România literară, iunie 2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu