Între 3 şi 6 mai 2012 a avut loc
Colocviul romanului românesc (Călimăneşti – Alba Iulia), un proiect al USR, la
care au participat 16 scriitori din generaţii diferite, şi anume (în ordine
alfabetică): Radu Aldulescu, George Bălăiţă, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu,
Nichita Danilov, Horia Gârbea, Radu Pavel Gheo, Ioan Groşan, Radu Mareş, Marta
Petreu, D.R. Popescu, Doina Ruşti, Dan Stanca, un cristian, Alexandru Vlad şi
Varujan Vosganian. Textele romancierilor – în care ei îşi deconspiră, în
diverse grade, intimitatea scrisului, mergând de la confesiune la „didactica
romanului”, vorba lui Alexandru Vlad – au fost publicate, tot anul trecut,
într-un volum apărut la Cartea Românească, cu titlul Cum se scrie un roman?.
Departe de a fi un volum teoretic
sau măcar didactic, cartea se citeşte mai degrabă cu acea curiozitate de a pătrunde
în „atelierul”, în spaţiul de lucru – concret sau mental – al romancierului, o
curiozitate de voyeur, în cele din
urmă.
Remarcând redusa apetenţă a
„marilor scriitori interbelici” pentru a formula idei teoretice legate de
scrierea romanului (Dana Dumitriu avusese ideea de a antologa opiniile despre
roman ale acelora, dar renunţase din lipsa unui material consistent, profesionist),
Nicolae Manolescu îi provoacă, totuşi, pe romancierii de diverse vârste şi
generaţii să mai răspundă o dată la întrebarea cu pricina: „Cum se scrie un
roman?”. În chip de răspuns propriu la întrebare, criticul neispitit niciodată
de ideea scrierii unui roman reia o declaraţie pe care o făcuse într-un eseu
din 1985, De ce nu scriu roman: „Acum
cred că pot să răspund eu însumi la întrebarea de ce nu scriu roman: fiindcă
îmi închipui lumea ca pe o carte, nu, aşa cum şi-o închipui mulţi romancieri, ca
pe o lume”. În contrapunct cu afirmaţia criticului, iată şi o declaraţie de
romancier: „Scrierea unui roman înseamnă refacerea lumii pe cale verbală”
(Gabriel Chifu, Singurătatea autorului de
romane).
În ce-i priveşte pe romancieri,
ei răspund mai genuin – cu bucăţi de proză propriu-zisă ca o amplă metaforă a
scrierii romanului, precum Doina Ruşti (Ca
să scrii un roman, mai întâi trebuie să speli covorul) – sau făcând apel la
teoreticieni ai genului ori la idei despre roman elaborate de mari scriitori ai
lumii, printre care strecoară propriile lor experienţe ale scrisului.
Radu Pavel Gheo (în Romanul şi nuvela extinsă), de pildă, îşi
începe consideraţiile despre roman citându-l pe R.-M. Albérès care pune
accentul pe povestire, pe trama epică în roman, iar nu pe celelalte aspecte
formale, experimentale etc. ale acestui gen proteic. Până şi Mihail Bahtin, formalistul
rus, adaugă Radu Pavel Gheo, are în vedere naraţiunea în clasificarea romanului
(în trei tipuri) propusă în Formele timpului
şi ale cronotopului în roman. Mai departe, romancierul român încearcă să
diferenţieze romanul de povestire sau nuvelă, sau chiar de o „nuvelă extinsă”,
ultimele conţinând, la rândul lor, o fabulă, o intrigă (diferenţa constă, până
la urmă, în complexitatea „de cazuri”, de lume ficţională a celui dintâi faţă
de liniaritatea celor din urmă).
Radu Aldulescu e refractar la
formula postmodernă sau experimentală a romanului (practicată, în speţă, de
optzecişti), optând pentru romanul de tip realist (al romancierilor şaizecişti
şi şaptezecişti), cu „acţiune şi personaje verosimile (...), anvergură epică şi
tensiune dramatică”. Un optzecist – dar marginal, nu din nucleul bucureştean –
precum Petru Cimpoeşu, bine afirmat după ’90, vorbeşte (în „Privirea îndrăgostitului”),
pornind de la Despre dragoste de
Stendhal, de „privirea îndrăgostită”, de „îndrăgostirea” celui care porneşte în
aventura scrierii unui roman: „iluzia” (cu termenul lui Flaubert) romanescă vine
„din privirea asupra vieţii, din intensitatea şi calitatea ei. Rămâne doar să
aflăm în ce fel îşi va găsi calea către cuvinte, în ce fel îşi va întâlni în
ele adevăratul chip. Mai departe, la fel ca în dragoste, jocurile hazardului
îşi vor face treaba”.
În „Didactica romanului”,
Alexandru Vlad, un alt optzecist atipic, autorul remarcabilului roman Ploile amare (2011), consideră romanul
„o curiozitate sofisticată” şi o specie extrem de longevivă pentru că e
„deschisă”, şi oferă, dar fără morgă, un minitratat didactic de reguli practice
desprinse din „bucătăria” romanului (construcţie, personaje, descriere, dialog,
incipit, „perceperea mizei” etc.). Viaţa şi textul sunt intricate, scrierea
romanului antrenează, în fond, viaţa concretă, de dincolo de pagină, a
scriitorului: „Când scrii un roman mai lung, toată existenţa ta se subordonează
de la sine acestei întreprinderi”.
Închei cu „Decalogul” Martei
Petreu, textul care mi s-a părut cel mai pătrunzător, mai acut şi mai aproape
de „miezul lucrurilor” romaneşti, şi care ar merita citat în întregime: „Coboară
adânc, la izvorul lucrurilor despre care vrei să scrii. Tot ce aduni în viaţă e
o pregătire pentru coborârea acolo. (...) Acolo, substanţa lumii, adică
substanţa umană plus substanţa lucrurilor, vorbeşte şi scheaună în tine cu
vocea ei reală”.
* * * Cum se scrie un roman?
(coordonator: Nicolae Manolescu), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012,
144 p.
Apărut în România literară, ianuarie 2013
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu