O privire de voyeur în atelierul romancierului

Între 3 şi 6 mai 2012 a avut loc Colocviul romanului românesc (Călimăneşti – Alba Iulia), un proiect al USR, la care au participat 16 scriitori din generaţii diferite, şi anume (în ordine alfabetică): Radu Aldulescu, George Bălăiţă, Gabriel Chifu, Petru Cimpoeşu, Nichita Danilov, Horia Gârbea, Radu Pavel Gheo, Ioan Groşan, Radu Mareş, Marta Petreu, D.R. Popescu, Doina Ruşti, Dan Stanca, un cristian, Alexandru Vlad şi Varujan Vosganian. Textele romancierilor – în care ei îşi deconspiră, în diverse grade, intimitatea scrisului, mergând de la confesiune la „didactica romanului”, vorba lui Alexandru Vlad – au fost publicate, tot anul trecut, într-un volum apărut la Cartea Românească, cu titlul Cum se scrie un roman?.

Departe de a fi un volum teoretic sau măcar didactic, cartea se citeşte mai degrabă cu acea curiozitate de a pătrunde în „atelierul”, în spaţiul de lucru – concret sau mental – al romancierului, o curiozitate de voyeur, în cele din urmă.

Remarcând redusa apetenţă a „marilor scriitori interbelici” pentru a formula idei teoretice legate de scrierea romanului (Dana Dumitriu avusese ideea de a antologa opiniile despre roman ale acelora, dar renunţase din lipsa unui material consistent, profesionist), Nicolae Manolescu îi provoacă, totuşi, pe romancierii de diverse vârste şi generaţii să mai răspundă o dată la întrebarea cu pricina: „Cum se scrie un roman?”. În chip de răspuns propriu la întrebare, criticul neispitit niciodată de ideea scrierii unui roman reia o declaraţie pe care o făcuse într-un eseu din 1985, De ce nu scriu roman: „Acum cred că pot să răspund eu însumi la întrebarea de ce nu scriu roman: fiindcă îmi închipui lumea ca pe o carte, nu, aşa cum şi-o închipui mulţi romancieri, ca pe o lume”. În contrapunct cu afirmaţia criticului, iată şi o declaraţie de romancier: „Scrierea unui roman înseamnă refacerea lumii pe cale verbală” (Gabriel Chifu, Singurătatea autorului de romane).

În ce-i priveşte pe romancieri, ei răspund mai genuin – cu bucăţi de proză propriu-zisă ca o amplă metaforă a scrierii romanului, precum Doina Ruşti (Ca să scrii un roman, mai întâi trebuie să speli covorul) – sau făcând apel la teoreticieni ai genului ori la idei despre roman elaborate de mari scriitori ai lumii, printre care strecoară propriile lor experienţe ale scrisului.

Radu Pavel Gheo (în Romanul şi nuvela extinsă), de pildă, îşi începe consideraţiile despre roman citându-l pe R.-M. Albérès care pune accentul pe povestire, pe trama epică în roman, iar nu pe celelalte aspecte formale, experimentale etc. ale acestui gen proteic. Până şi Mihail Bahtin, formalistul rus, adaugă Radu Pavel Gheo, are în vedere naraţiunea în clasificarea romanului (în trei tipuri) propusă în Formele timpului şi ale cronotopului în roman. Mai departe, romancierul român încearcă să diferenţieze romanul de povestire sau nuvelă, sau chiar de o „nuvelă extinsă”, ultimele conţinând, la rândul lor, o fabulă, o intrigă (diferenţa constă, până la urmă, în complexitatea „de cazuri”, de lume ficţională a celui dintâi faţă de liniaritatea celor din urmă).

Radu Aldulescu e refractar la formula postmodernă sau experimentală a romanului (practicată, în speţă, de optzecişti), optând pentru romanul de tip realist (al romancierilor şaizecişti şi şaptezecişti), cu „acţiune şi personaje verosimile (...), anvergură epică şi tensiune dramatică”. Un optzecist – dar marginal, nu din nucleul bucureştean – precum Petru Cimpoeşu, bine afirmat după ’90, vorbeşte (în „Privirea îndrăgostitului”), pornind de la Despre dragoste de Stendhal, de „privirea îndrăgostită”, de „îndrăgostirea” celui care porneşte în aventura scrierii unui roman: „iluzia” (cu termenul lui Flaubert) romanescă vine „din privirea asupra vieţii, din intensitatea şi calitatea ei. Rămâne doar să aflăm în ce fel îşi va găsi calea către cuvinte, în ce fel îşi va întâlni în ele adevăratul chip. Mai departe, la fel ca în dragoste, jocurile hazardului îşi vor face treaba”.

În „Didactica romanului”, Alexandru Vlad, un alt optzecist atipic, autorul remarcabilului roman Ploile amare (2011), consideră romanul „o curiozitate sofisticată” şi o specie extrem de longevivă pentru că e „deschisă”, şi oferă, dar fără morgă, un minitratat didactic de reguli practice desprinse din „bucătăria” romanului (construcţie, personaje, descriere, dialog, incipit, „perceperea mizei” etc.). Viaţa şi textul sunt intricate, scrierea romanului antrenează, în fond, viaţa concretă, de dincolo de pagină, a scriitorului: „Când scrii un roman mai lung, toată existenţa ta se subordonează de la sine acestei întreprinderi”.

Închei cu „Decalogul” Martei Petreu, textul care mi s-a părut cel mai pătrunzător, mai acut şi mai aproape de „miezul lucrurilor” romaneşti, şi care ar merita citat în întregime: „Coboară adânc, la izvorul lucrurilor despre care vrei să scrii. Tot ce aduni în viaţă e o pregătire pentru coborârea acolo. (...) Acolo, substanţa lumii, adică substanţa umană plus substanţa lucrurilor, vorbeşte şi scheaună în tine cu vocea ei reală”. 

* * *   Cum se scrie un roman? (coordonator: Nicolae Manolescu), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 144 p.

Apărut în România literară, ianuarie 2013