Poveste cu oameni şi păsări

Filip Florian, Toate bufniţele (Polirom, 2012), un roman splendid

Ajuns la cel de-al patrulea roman, după Degete mici (2005), Băiuţeii (2006, împreună cu fratele său, Matei Florian) şi Zilele regelui (2008), Filip Florian, a publicat la finele lui 2012, Toate bufniţele, un roman, o spun din capul locului, extraordinar, care tinde să ridice, prin calitate, „recolta“ de proză mai săracă a anului trecut. Declarat bestseller al Editurii Polirom la Tîrgul de Carte Gaudeamus, mă bucur că o carte de o calitate excepţională a întrunit, în acest caz, şi gusturile unui public mai larg.

Cunoscut drept un scriitor artizan, un scriitor estet, tacticos şi migălos, care-şi cizelează frazele cu grijă şi cu efort, Filip Florian atinge, chiar prin aceste calităţi, atît meritul, cît şi riscul meseriei sale, faţa şi reversul medaliei: pe de o parte, e un profesionist desăvîrşit, dedicat scrisului, din mîinile căruia nu ies cărţi făcute la repezeală şi ale cărui fraze sînt întotdeauna fără cusur, dar pe de altă parte, estetismul, finisajul artizanal riscă, la limită, să piardă drama, substanţa şi să se blocheze în decorativ.

Or, în Toate bufniţele, roman estetizant, atent lucrat, ca toate cărţile lui Filip Florian, lucrul acesta nu se întîmplă nici o secundă. Balanţa e atent echilibrată în aşa fel încît, fără să renunţe la o scriitură care îi este, în fond, specifică, Filip Florian trece dincolo de orice risc şi, de sub lucrătura atentă a frazelor, face să răzbată în permanenţă vibraţia vieţii, drama, alături de o serie de personaje greu de uitat.

În prim-plan se situează cuplul de personaje Lucian (Luci) – Emil, copilul de 11-12 ani, respectiv bărbatul trecut de 60 de ani, pensionarul cardiac, plecat din Bucureşti şi retras în orăşelul de munte, personaje a căror întîlnire reprezintă, în fond, nucleul dur al cărţii. E o întîlnire formatoare pentru cel dintîi – o iniţiere în viaţă magică, blîndă, fără constrîngeri – şi una compensatoare pentru cel de-al doilea, fost inginer constructor prin toată ţara în comunism, acum singur şi cu nostalgia unei familii de care meseria l-a îndepărtat (soţia, medic, moare într-un accident de maşină, alături de amant, un dentist; unica fiică, stabilită la Paris, nu i-a fost niciodată apropiată, şi nici nepotul, Daniel).

În schimb, legătura care se înfiripă între copil şi misteriosul Emil – apărut brusc ca chiriaş în vila doamnei Rugea şi salvatorul lui Luci din mîinile mecanicului de teleferic Ene Tirilici, în munte, pe cînd încerca, cu gaşca de prieteni, să facă rost de bani pentru prăjituri, cerînd taxă de trecere turiştilor – este una rară, cea care dă tonul şi tensiunea cărţii de faţă.
Filip Florian urmăreşte cu măiestrie afecţiunea înconjurată de magie, de cunoaştere, de iniţiere, care se înfiripă între un copil zvăpăiat, dar cuprins de demonul curiozităţii – calitatea decisivă pentru maestrul său de a-l alege – şi bătrînul domn însingurat, bolnav de inimă şi aflat la capătul unei vieţi pline de drame şi de nostalgii familiale.

În mod simbolic, cunoaşterea supremă pe care Emil (preocupat de ornitologie) i-o transferă discipolului său, şi care ţine în acelaşi timp de ştiinţă şi de magie, este limbajul bufniţelor: bufniţele – păsările înţelepciunii, păsările care „ştiau tot ce era de ştiut“ – sînt aici un simbol pentru sensul ultim, miraculos, paradoxal al lucrurilor. Secvenţa primei ascensiuni către poiana montană, unde Emil imită ţipătul bufniţei, făcînd-o să apară, şi comunică cu ea, este splendidă: „A dus din nou degetul la buze, cu cealaltă mînă a tăiat aerul sec, ca să fie limpede că trebuie să fiu mut, şi-a dres glasul încet, fără să tuşească, apoi a scos un ţipăt ciudat, pe mai multe tonuri, lung şi scurt în egală măsură, puternic, cu jale, dar şi cu întcîntare, un ţipăt care m-a amuţit de-a dreptul, dincolo de tot ce-i promisesem şi de ce s-ar fi cuvenit să fac. Dintr-un amestec de mirare şi spaimă, am fost gata să cad şi să mă rostogolesc în iarbă. [...] În tihna din jur, a reluat ţipătul din vreme în vreme, pînă cînd, din depărtare, din inima pădurii şi din aburul serii, a căpătat o replică identică, un soi de chiot cîntat, cu frînturi de sfîşiere, cu bucăţele de duioşie, cu iz de singurătate şi semne de bucurie, iar peste sunete şi stări, cu o voce care părea din afara hotarelor lumii. Cel puţin asta am simţit eu, atunci, cînd sosisem pe lume de doisprezece ani şi şase zile“.

Emil este, de altfel, un maestru priceput, care ştie să-l lase pe băiat să descopere pe cont propriu „grozăviile lumii“, fără să exercite constrîngeri sau să-i impună reguli, dar exercitînd, în acelaşi timp, un control discret al iniţierii: „În timp, Emil nu m-a ferit de grozăviile lumii, ci m-a lăsat să gust din ele, să aflu singur ce e acru, dulce sau amar. Se poate totuşi să fi avut o strecurătoare ascunsă în coşul pieptului, una mică, ca de ceai, doar bea atîtea ceaiuri, o sită care dădea şi nu dădea voie lucrurilor să ajungă la mine“.

De la acest cuplu de personaje inedit pleacă, de fapt, şi convenţia formulei romaneşti, devoalate complet la finalul cărţii: e vorba de o carte scrisă de Lucian, ajuns acum (romanul ajunge pînă în „primăvara lui 2011“, urmărind amuzat şi evoluţia adolescentină a lui Lucian şi a prietenilor săi) un tînăr de 23 de ani ce lucrează la staţia meteo din munţi, perioadă în care înţelegem că aşterne pe hîrtie, din propriile amintiri, pe de o parte, şi din însemnările lui Emil, pe de alta, textul pe care-l avem sub ochi şi pe care-l intitulează Toate bufniţele.

Emil e scos discret de autor din poveste, la sfîrşit, după o ultimă vizită pe care i-o face lui Lucian de ziua lui, după care dispare, lăsîndu-i „darul“ lui (despre care se pomeneşte, totuşi, şi la începutul cărţii, şi cumva contradictoriu, fiindcă acolo se vorbeşte de copierea „cuvînt cu cuvînt“ a poveştii): „Fără să foşnesc, am rupt hîrtia lucioasă şi am descoperit două caiete galbene, identice, învelite în pînză. Unul era plin pe sute de pagini cu rînduri mărunte, ordonate, în cerneală neagră, altul era neatins. E vorba de caietul ăsta, în care, de un an şi ceva, am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti, în care am spus doar ce mi s-a năzărit şi în care am copiat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, chiar acum, cu litere de tipar, Toate bufniţele“. Iată cum această frază finală a cărţii reia, postmodern, o convenţie romanescă veche (a manuscrisului găsit, prelucrat), dar şi una mai nouă, des utilizată la noi de optzecişti (pe filieră franceză), şi anume autoreferenţialitatea, referirea la momentul scrisului chiar în timpul scrisului.

În felul acesta, romanul se construieşte din şapte capitole, în cadrul cărora alternează secvenţele celor două planuri, ale celor două poveşti, povestea lui Luci/Lucian, respectiv povestea lui Emil. În privinţa vocii narative, e de spus că, în planul poveştii lui Lucian, naratorul – Lucian cel de la 23 de ani, cum aflăm la sfîrşit – îmbină perspectiva copilului cu o doză de autoironie, dar şi de tandreţe nostalgică a tînărului, producînd un text irezistibil. De altfel, ştim deja din romanul Băiuţeii că Filip Florian – ca şi Matei Florian – excelează atunci cînd vine vorba despre literatura cu personaje copii. Aşa se întîmplă şi în Toate bufniţele, în care isprăvile copilului şi găştii lui de prieteni – relatate din perspectiva aceea mixată, de magie infantilă şi autoironie tandră – sînt cuceritoare; transpare acolo toată pasiunea copilului pentru animale şi păsări, pentru vieţuitoarele muntelui (inclusiv pentru căţelul lui, Zuri), pentru pădure (cu potecile, ciupercile şi ghebele ei de nenumărate feluri, cu întîlnirile cu urşi etc.), iar apoi pentru alpinism: „Bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare şi în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsînd la fiecare pas, răspîndesc în jur bucuria. Altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, cînd coada unei vulpi luceşte arămiu, cînd coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, cînd caprele negre se preling pe brîne şi stînci, cînd puii de mistreţ aleargă în şir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. Ţipetele bufniţelor nu intră aici, la capitolul ăsta, ele sînt o vrajă aparte, de neînchipuit. Ca să cobori în adîncurile lor, în abisul acela senin, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi şi, din cînd în cînd, să te laşi purtat de curenţi, plutind. Iar dacă ţi se taie respiraţia, nu e vina lor, a bufniţelor“.

Mai evoc aici secvenţa, dinspre început, a aruncării în cascadă, în care unul dintre prietenii de gaşcă, Gabi, îi cere lui Lucian să execute o săritură riscantă în cascada de munte, ca dovadă că cel din urmă a rămas prietenul lor fidel, iar nu ucenicul vrăjit al chiriaşului doamnei Rugea.

Celălalt plan, cealaltă poveste – a lui Emil – contrabalansează umorul, tandru sau ironic, al poveştii lui Lucian, aducînd note acute de suferinţă, de dramă. Din galeria de personaje ale familiei lui Emil – tatăl, mama, bunicul, bunica, străbunicul, mătuşa Marieta – se detaşează, fără îndoială, bunicul bijutier, un personaj (de rang doi) de neuitat: întors din închisoarea comunistă, ale cărei traume ne sînt şi ele evocate în secvenţe convingătoare (mai apare aici un personaj de detenţie, misteriosul N.), bunicul îşi trăieşte cu frenezie – o frenezie a vorbelor, după tăcerea închisorii, şi o frenezie a muncii sale artizanale – ultimii ani, măcinat de boala de plămîni, dar creînd cu pasiune bijuterii şi povestind istorii la infinit nepotului – printre ele şi pe aceea a frumuseţii inegalabile a „sînilor şi coapselor de femeie“.

Bunicul bijutier şi pasiunea ferventă cu care meştereşte bijuteriile reprezintă, pentru mine, şi un fel de mise en abîme a artei scriitoriceşti, artizanale, a lui Filip Florian. Există, de altfel, şi un pasaj revelator, care poate justifica această aluzie metatextuală: e vorba de convertirea la literatură, în închisoare, a bunicului (prin N.), marcată prin cartea de sonete (scrise de N. în închisoare şi copiate de bunic) pe care bunicul o încrustează, ulterior, ca pe o bijuterie, cu argint şi pietre de rubin, safir şi jad, în semn că „cuvintele strălucesc ca aurul, poezia întrece splendoarea unei bijuterii“.

Tatăl lui Emil, la rîndul său, e marcat de traumele închisorii comuniste (familia lui Emil fiind una burgheză, cu proprietăţi, case şi magazin de bijuterii pe Calea Victoriei), evocate şi ele în carte. Întreg acest plan introduce, contrapunctic – în raport cu copilăria postdecembristă a lui Lucian –, un cadru de istorie post­belică şi comunistă, cu poveşti crude din închisori, iar ulterior, cu poveşti din comunismul anilor ’70-’80, care acoperă, în fond, viaţa conjugală a lui Emil, inginerul constructor purtat pe „toate şantierele patriei“ – căsnicie începută cu o lună de miere pasională, în perioada facultăţii, continuată cu iubirea lui disperată pentru Lia şi destrămată apoi prin trădarea şi moartea într-un accident a Liei. Dramele comuniste se topesc însă întotdeauna firesc în destinul şi în relieful de prim-plan al personajelor.

Toate bufniţele e un roman splendid (dacă ar fi să-i reproşez ceva ar fi, probabil, micul artificiu de construcţie), cu tonalităţi complexe (de la umor la dramă, de la magie infantilă la traumă a închisorii comuniste), care atinge marile teme ale literaturii: timpul şi memoria (în consemnările lui Emil), iniţierea şi relaţia formatoare maestru-discipol. Cu simbolul său central şi total, bufniţele (toate bufniţele) – păsările care ştiu tot ce e de ştiut, pasiune comună ce-i leagă pe Emil şi pe Lucian –, acest roman are sunetul unei poveşti iniţiatice şi vrăjite, adică sunetul marii arte.

Apărut în Observator cultural nr. 658/ 25.01.2013