Poezia, „între mărturisire şi tăcere“

 

Dispărut prematur în 1994, poetul George Almosnino a debutat în anii ’70 cu volumul Laguna (1971), urmat de Nisipuri mişcătoare (1979), Omul de la fereastră (1982) şi Poeme din fotoliul verde (1984 – toate la Cartea Românească). Ultimul volum, cu un titlu premonitor, Marea linişte, îi apare postum, la Editura Litera, în 1995. Poet de maximă discreţie şi retractilitate – atît în poezie, cît şi în propria-i viaţă – George Almosnino a intrat, cum era de aşteptat, într-un con de umbră după 2000. În acest context, Editura Paralela 45 face un gest de recuperare care trebuia de mult făcut, publicînd o antologie de autor, Fotoliul verde(antologie de poezie, 1971-1995), ediţie îngrijită de Nora Iuga (soţia poetului), care semnează şi un tulburător text evocator (Nino), la finalul cărţii. Antologia are o prefaţă pertinentă semnată de Eugen Negrici („Strania voluptate a subestimării“, text ce face parte din volumul în pregătire Literatura română sub comunism II), o postfaţă de Gheorghe Grigurcu şi un mic text semnat de Constanţa Buzea (Către Nino, datat 24 noiembrie 1999).

Venit după generaţia „glamour” a anilor ’60 – a poeziei metafizice, oraculare – care a ocupat prim-planul peisajului literar al epocii, poetul George Almosnino – coleg de generaţie şi prieten cu Constantin Abăluţă şi Virgil Mazilescu –, se dovedeşte astăzi, la (re)lectură, de o modernitate mai vie şi mai reală decît şaizeciştii (folosesc aici departajările generaţioniste la modul strict operaţional). Aşa cum bine observă Eugen Negrici în „Cuvînt-înainte”, George Almosnino practică o poezie „de stare”, iar nu „de sens”, o poezie care mizează pe ritm şi sintaxă, pe anumite repetiţii de imagini şi de structuri sintactice, iar nu pe noţional, metaforă, sens: „(Criticii de întîmpinare, n.m.) nu şi-au dat seama sau pur şi simplu pe atunci nu ştiau că poate fiinţa o specie de limbaj poetic care comunică o stare, nu un sens şi că ea mai fusese încercată la noi de «ultimul» Bacovia”. Bacovian – într-adevăr – şi beckettian – aş adăuga eu –, George Almosnino scrie o poezie de interior, monotonă şi (adesea) maladivă, în care se manifestă toate formele regresiei, pînă la aneantizarea de sine (în consecinţă, a eului poetic): „Noaptea urc în uterul mamei/ şi mă cocoloşesc acolo/ mic cît amintirea unui vierme” (dăinuie noapte joc al contrariilor, din volumul Poeme din fotoliul verde)).

„dedesubtul acestui punct/ mai încape doar un rînd alb// (...) ce negru e acest punct/ ce linişte în jurul lui se întîmplă” – notează, de pildă, poetul în punct, din volumul Nisipuri mişcătoare. De altfel, în primul poem din acest volum apare deja imaginea bacoviană a plumbului: „dimineaţa/ pentru că trebuie să te scoli/ seara/ pentru că trebuie să adormi/ cineva îţi descrie drumul/ orelor de peste zi/ uneori speriindu-te/ şi astfel treci/ dimineaţa şi seara/ un fir de plumb prin dreptul oglinzii” (fir de plumb). Avem de-a face cu un tip de recuzită (decor şi gesturi) bacoviană, redusă şi monotonă – putînd vorbi pe alocuri de o poezie a obiectelor, dar şi a stărilor elementare, maladive. „frumuseţea unui vers gol/ liniştea mea// sunt un om/ contemplînd descreşterea diafană într-un apartament oarecare/ asemănător unei serii de numere depărtîndu-se în abstract/ cînd luminile au aerul că au căzut şi aşteaptă” – scrie George Almosnino în Viaţa de toate zilele, poemul care deschide volumul din 1982, cu titlu simptomatic, Omul de la fereastră.

Peste zece ani, în ultimul volum (postum) de poeme, aproape nimic nu s-a schimbat: aceeaşi „linişte” a încăperii, aceleaşi gesturi minime (deplasări către fereastră sau către pat) şi anodine, aceeaşi stagnare (sub forma contemplaţiei sau a exasperării), aceeaşi tristeţe şi dezolare. În niciodată nu am ştiut, modul negativ (pronume, adverbe, verbe) este copleşitor: „serile acestea lungi cînd nimic nu se întîmplă/ sub tăcutul plafon sub fixitatea la fel de tăcută a orizontului/ serile acestea senzoriale închise şi triste de parcă stau/ într-o cutie una din acele mari cutii de carton din camera mea/ serile acestea statice triviale monotone şi dezolante/ niciodată nu am ştiut de unde apar de unde pot veni/ serile acestea înşelătoare niciodată desluşite aproape eterne”.

Aş vrea să remarc, totuşi, că melancolia aceasta – surprinsă în ritmuri mai ample, ca mai sus, ori sincopate (ca în poemul citat anterior şi în genere în poemele din primele sale volume) – atinge uneori note acute, angoasante, existenţialiste: „pe ochiul păunului seara se lasă/ ştiu că poate acum un vapor se scufundă/ înnebunit de marea linişte a mării/ cum omul se culcă speriat/ de marea linişte a zilelor lui// nu vreau să-mi amintesc” (cum omul se culcă speriat, din volumul Nisipuri mişcătoare). Minimalismul, modul minor, „cameral”, se îmbină, în felul acesta, cu regresia ca stare existenţială, respectiv „tăcerea”, „(marea) linişte”, gradul zero al existenţei şi al limbajului: „anonimatul/ îndîrjita/ tăcere/ a nemărginirii” – am citat din Arhiva actelor uitate (III), din volumul Marea linişte. Există, la George Almosnino – semn de evidentă modernitate – o notă beckettiană în această mişcare regresivă, liminară, către un infim „punct“ dincolo de care nu mai încape decît un „rînd alb“. „Strania voluptate a subestimării“, de care vorbeşte Eugen Negrici (titlul prefeţei sale) cred că trebuie, de aceea, văzută nu dintr-o perspectivă morală, ci dintr-una existenţială, o reducere a propriului eu la stadiul de „obiect“.

Retractilitatea şi letargia, pe de altă parte, se acumulează pînă la exasperare, explodînd, din cînd în cînd, în imagini violente: „arma/ poetului/ din/ somnul/ său/ se/ încarcă“ (Arhiva actelor uitate (III)). Monotonia dominantă, bacoviană, a versurilor este spartă – contrapunctic – de imaginea fauve, violentă, aşa cum se întîmplă în sînge pe zăpadă (din volumul Marea linişte): „înfrigurat în cîrciuma asta de la marginea oraşului/ şi dealurile albe şi gura ei în zare/ o cerneală roşie vărsată pe faţa de masă/ un trotuar pe care sîngele se usucă/ sînt un obiect/ înfăşurat în pergamente groase/ singur şi plicticos ca un cîine“. De altfel, roşul (sîngele) este o pată de culoare recurentă în poemele lui George Almosnino, aşa cum era violetul, de pildă, la Bacovia.

Cu o trimitere cît se poate de explicită – marcînd în acelaşi timp filiaţia şi diferenţa –, poetul vorbeşte, în siestă în cartierul după-amiezelor liniştite (din volumul Marea linişte), chiar de „plumb roşu“: e vorba de un poem care conţine ingredientele sale specifice – tendinţa către anonimat, către gesturile elementare, regresia, poezia obiectelor, dar şi explozia imagistică pe post de contrapunct („un măgar cu o lalea în gură“), intertextul bacovian: „las lucrurile să plutească/ nimeni nu mă cunoaşte stau şi mănînc dropsuri/ mi se scurge saliva la marginea buzelor/ aleea este goală apare o bicicletă/ pe ea un măgar cu o lalea în gură/ se îndepărtează din ce în ce mai rarefiat/ mă întind pe bancă sînt un plumb roşu/ mic şi neînsemnat ca soarele/ apare şi o pisică ce-mi contemplă fericirea/ zărindu-mă acolo o nimica toată“.

Interesant este că, aşa cum mişcarea monoton-regresivă îşi găseşte, din vreme în vreme, o contrapondere în imaginea violentă, în reacţia de revoltă, în acelaşi fel poemul concentrat, minimalist îşi găseşte un pandant în poemul amplu, discursiv şi – nota bene – senzorial. În acesta din urmă proliferează un imagism inedit (poate o influenţă a grupului onirist, pe care l-a frecventat, alături de Nora Iuga), lucru care arată că George Almosnino este şi un excelent imagist. De la tipul de poem haiku, „icoană pe sticlă“, „stampă pe un evantai“, „arhiva actelor uitate“ (sintagme care sînt chiar titluri de poeme) etc., George Almosnino trece – în ultimul său volum de poeme – la textele lungi, care poartă titluri precum şi totuşi noaptea o imensă germinaţie, şi zidul timpului întocmai ca o femeie frumoasă, numărătoarea inversă sau o lume cu susul în jos. Redau aici un pasaj din şi totuşi noaptea o imensă germinaţie – versuri splendide, încărcate de senzorialitate şi senzualitate orientală, de elegante imagini vizuale: „fereastra uşile închise pisica/ micşorată în colţul îndepărtat/ zidurile tăiate de tăcere  gîndurile aburite/ în căldura blîndă a bolţilor/ forme vagi mişcătoare orga senzuală/ şahul jaluzeaua busuiocul tăciunii/ totul/ a început într-o seară/ vîntul intra şi ieşea repetînd instinctiv/ ţările nordice ramuri dese frunze nesupuse/ muşcau botul animalelor moraliste/ mase de aer dărîmau spaţiul/ ea se apropia cu obrazul umezit de ceaţă/ negustorul îi striga preţul/ acest vas acoperit de pînze jilave/ poate să apară gol/ la prima retragere a mării/ apoi urmează răcoarea corăbiei apoi dragostea/ ţinută în mînă ca o funie veche“.

Poet egal cu sine de la un volum la altul, oscilînd, aşa cum singur spune, „între mărturisire şi tăcere“ (titlul poemului omonim din ultimul volum), între gradul zero al existenţei şi al limbajului, pe de o parte, şi explozia imagistic-senzorială, pe de alta, George Almosnino se dovedeşte, la (re)lectură, un poet excelent şi un poet de o pronunţată modernitate, pe care antologia apărută de curînd la Editura Paralela 45 sper să-l repună în circuitul public.

George Almosnino, Fotoliul verde (antologie de poezie, 1971-1995), ediţie îngrijită de Nora Iuga, Cuvînt-înainte de Eugen Negrici, postfaţă de Gheorghe Grigurcu şi de Nora Iuga, Editura Paralela 45, Colecţia „Biblioteca românească“, Piteşti, 2013, 328 p.

Apărut în Observator cultural nr. 692/ 27.09. 2013