Jean Améry (pseudonimul filozofului austriac Hanns Chaim Mayer, sinucis în 1978) a scris în anii ’70 o
carte despre sinucidere ca „moarte liber aleasă”, Despre sinucidere. Discurs asupra morţii liber alese, apărută în
limba română anul trecut la Editura Art (traducere din germană de Corina Bernic).
Interesant e că perspectiva din care autorul abordează această problemă cât se
poate de delicată este nu una psihologică sau sociologică, ci mai degrabă una
„fenomenologică”, o perspectivă care încearcă să se plaseze în „forul interior”
al suicidarilor sau suicidanţilor, cum îi numeşte el: „Textul de faţă se
situează dincolo de psihologie şi sociologie. El începe acolo unde suicidologia
ştiinţifică se opreşte. Am încercat să nu privesc moartea liber aleasă din
afară, dinspre lumea vieţuitorilor sau a supravieţuitorilor, ci din forul
interior al celor pe care eu îi numesc suicidari
sau suicidanţi (s.a.). Deci, o «fenomenologie
a morţii liber alese»? Ar fi prea pretenţios” – notează Jean Améry în „Cuvântul
înainte” al cărţii. Aşadar, autorul refuză să pornească de la literatura
consacrată subiectului (fie ea de ficţiune sau cercetare de specialitate),
preferând să apeleze la experienţa personală şi a prietenilor: „O viaţă oarecum
îndelungată, lăuntric petrecută în apropierea morţii în general, a morţii liber
alese în particular, discuţii cu prieteni erudiţi, experienţe decisive ale
vieţii personale mi-au oferit acea autolegitimare care se constituie ca însăşi
condiţie a scrisului”.
(...) Todesarten, Variaţiunile
morţii – scrie Jean Améry – nu era oare titlul pe care Ingeborg Bachmann
dorea să îl dea ultimului ei ciclu de romane? Bărbatul care îşi secţionează
traheea cu briciul. Poetul şi războinicul japonez Mishima îşi împlântă vârful
sabiei în vintre, după cum îi dictează ritualul. Un deţinut îşi confecţionează
din cămaşa sfâşiată o funie pe care o leagă în jurul gâtului şi se spânzură de
gratiile celulei. Variaţiuni atroce ale morţii: în mod real, propria-ţi mână joacă
un rol decisiv. În ce mod? Este îndreptată asupra unui corp care pentru
suicidant este parte componentă a sinelui”. Pornind de aici, autorul reflectează
asupra relaţiei dintre corp şi sine, vazută ca fiind cel mai misterios complex
al existenţei noastre, al „subiectivităţii noastre sau al
faptului-de-a-fi-pentru-sine”. În altă parte, el precizase că sinele reprezintă
„un fenomen psihic şi mental, iar, după părerea mea, doar o «sumă de
senzaţii»”; pentru acest sine, corpul – rinichii, stomacul, inima etc. – ţine,
cel mai adesea, de exterioritate, de lumea exterioară sau, cu termenii lui Sartre
– unul dintre filosofii cei mai citaţi de Améry – „le néglijé”, „le passé sous
silence”. Sinele şi corpul marchează o relaţie interior-exterior aflată în
permanentă mişcare: ele „se întrepătrund adesea, ca apoi să se delimiteze din
nou, în alt moment devenindu-şi atât de străine ca şi cum nu s-ar fi cunoscut
niciodată”. De cele mai multe ori, sinele nu ia act de corp decât în caz de
durere ori de boală, atunci când corpul devine o „povară”.
Or, în cazul sinuciderii,
propriul corp/ propriul sine acţionează – la modul agresiv, autodistructiv –
asupra lui însuşi: „când ne aflăm în faţa morţii liber alese, când ridicăm
propria mână împotriva noastră înşine, atunci e vorba de corpul în totalitate (s.a.), cel care a fost figura şi purtătorul
sinelui, străin şi propriu în acelaşi timp, cel trecut sub tăcere, « le passé
sous silence», despre care nu doar că noi nu vom mai putea vorbi (nemaifiind în
lume), dar care va fi mai degrabă el însuşi redus la tăcere întrucât nu va mai
exista nimeni capabil să îi mai audă vocea”.
Lumea există exclusiv prin
„realitatea umană”, afirmă Sartre. Or, în cazul suicidarului – în clipa de
dinaintea comiterii suicidului –, această „realitate umană”, „încă existentă”,
a renunţat la lume şi e „centrată doar asupra ei însăşi”, aşa încât Jean Améry se
întreabă, de fapt, în ce măsură se mai poate vorbi, în această situaţie, de o „realitate
umană”: „Ea este (s.a.) realitate
umană, în sensul că trupul încă se mai resimte în sine, fie în furie (înainte
de secţionarea traheii), fie în durerea despărţirii, atunci când este preferat
blândul somn letal pe care ni-l facilitează industria chimică. Ea nu mai este
realitate umană atât timp cât lumea este scrutată cu o ultimă privire, o lume
spre care conştiinţa noastră ar trebui încă să se îndrepte, dar este aruncată
ca o haină ponosită în chiar clipa următoare; atât lumea, cât şi sinele care a
reclamat lumea şi a receptat-o în sine, la fel ca şi sinele care a fost
receptat de lume, se regăsesc în acea limită finală care le era prescrisă ca o
legitate de la bun început”.
Omul nu îndrăzneşte niciodată să
se apropie prea mult de moarte prin intermediul discursului, spune Jean Améry,
cel care şi-a ales tocmai acest obiect al discursului său. Un discurs foarte
riscant, cu atât mai mult cu cât este unul de tip fenomenologic, o încercare de
a reflecta din interiorul conştiinţei asupra stărilor pe care le traversează
cel aflat în apropierea abisului.
Pe de altă parte, autorul
vorbeşte şi despre conştiinţa morţii ca fapt general-uman, căci ea defineşte
însăşi condiţia umană; viaţa însăşi are loc întotdeauna în perspectiva morţii:
„Trebuie să ţinem seama de faptul că toţi suntem muritori; fie că am perceput
sau nu baterea funestă din aripi deasupra creştetului nostru, ştim că moartea
există. Conştiinţa morţii, opinează psihologii, se instalează la om încă din al
şaselea sau al şaptelea an de viaţă, după ce subiectul îşi constituie nucleul
conştiinţei de sine. Această conştiinţă devine mai intensă odată cu trecerea
anilor, ca şi cum ar prinde rădăcini. Prin urmare, dincolo de abuzul de
cuvinte, la care apelează ca metodă de apărare, omul trăieşte sub imperiul unei
conştiinţe tot mai intense a morţii”.
Stăpânit de vanitas vanitatum, de sentimentul deşertăciunii vieţii, Jean Améry
pledează pentru „opţiunea subiectului” – inclusiv în cazul sinuciderii –,
pentru lipsa de condamnare a unui asemenea gest, ba dimpotrivă, pentru
respectul unei asemenea opţiuni: „Ar trebui să nu le refuzăm (suicidarilor,
n.m.) respectul faţă de împlinirile sau neîmplinirile lor, să nu le refuzăm
compasiunea, îndeosebi că nici noi înşine nu suntem figuri care să stârnească
admiraţia”.
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu