Locuri şi stări de spirit. Cîte ceva despre o stare numită „America” sau „marea bucurie”

      

       „ America a venit după mine aici, peste drum de cimitir. Cu autostradă cu tot. Chiar dacă soarele nu scobeşte mici reliefuri pe un perete alb, chiar dacă nu e iarnă şi nu plouă şi nu mai sînt la etajul cinci şi sînt la etajul opt, ea e cu mine şi o să-şi scoată capul pînă la urmă.

        În ziua aceea de vară de la paisprezece ani, cînd eram singură în curte şi-mi lipisem spatele de peretele fierbinte şi zgrunţuros al casei, ştiu sigur că-mi doream mai mult ca oricînd marea bucurie. După ani de zile, imaginea aceea a început să se lege în mintea mea de cuvîntul «America». Într-o seară, poate tot la paisprezece ani, stăteam în vîrful patului din dormitorul părinţilor şi mă uitam la televizor. Din întîmplare am întors capul spre dreapta, unde era oglinda. N-am fost niciodată mai frumoasă. Acum cîteva luni priveam pe fereastra de la etajul cinci cum ploua iarna şi totul încăpea în pătratul gri din faţa mea. Şi cuvîntul care mi-a venit în minte, şi atunci şi acum, este «America».

        Aici, acasă, nu am oglindă. Mă văd seara doar, în geam. Fiindcă nu am nici perdea.”

       Adela Greceanu, Mireasa cu şosete roşii, Editura Polirom, 2008