„Numai fantomele ţin acoperişul”

Poeta şi traducătoarea Nora Iuga (n. 1931) „se bucură de o notorietate cu totul neobişnuită pentru vârsta pe care o are şi pentru vremurile în care trăim”, scrie, pe coperta a doua, poetul Nichita Danilov. Cred că e vorba, de fapt, de o vitalitate singulară a spiritului, care întreţine creativitatea poetică: după volumul Petrecere la Montrouge, publicat în 2012, Nora Iuga revine în 2013 cu un alt volum de poeme, câinele ud e o salcie, ambele apărute la Cartea Românească.

Mai bun şi mai închegat decât Petrecere la Montrouge – deşi cu texte inegale –, câinele ud e o salcie (al cărui titlu, după un poem omonim, nu este cel mai fericit ales, totuşi) conţine texte scrise la Viena, în 2012 – cum precizează indicaţia de pe pagina de gardă. El merge, ca şi volumul anterior, în direcţia aceluiaşi tip de poem construit pe bază de asociaţii libere, în siaj suprarealist (de unde şi titlul poemului care dă titlul cărţii – o asociaţie de imagini dintre cele mai puţin reuşite, totuşi, ale cărţii). Cu toate acestea, există o diferenţă importantă faţă de asocierile de imagini suprarealiste: în ciuda aparenţelor, la Nora Iuga – mai ales în ultimele sale poeme –, imaginile poetice se ordonează nu după aşa-numitul „hazard obiectiv”, ci în funcţie de memorie. Deşi disparate, haotice (cu un termen folosit chiar de poetă), imaginile evocate de aceste versuri provin din memoria personală, a vârstelor succesive, sunt secvenţe din copilărie, din vise, accidente, întâmplări, tot felul de „fantome” – peste care se aşază cuvintele (la care poeta face ea însăşi referinţă, frecvent, autoreflexiv).

De altfel, dacă ar fi să aleg un titlu cu adevărat potrivit pentru aceste volum, el ar fi acela al unui alt poem, şi anume numai fantomele ţin acoperişul. Acolo apar rândurile acestea, lămuritoare, oferind ele însele o limpede cheie de lectură: „(...) mi-a zis şi redactorul/ că orice vers e haotic şi că numai fantomele/ ţin acoperişul pe palme”.

Transcriu mai jos întregul poem – unul dintre cele mai bune din carte – şi în care găsim destule din ingredientele-cheie: flashback-uri din copilărie, nostalgie, senectute (moarte), regretul după un „tu” dispărut, imagini „haotice”, tema scrisului: „vreau să mai văd umbra fetiţei pe bârnă/ vreau să mai aud râsul tău printre cruci/ şi-o tablă a căzut fâlfâind din aripi/ parc-a înfipt un copil briceagul/ în carnea mesteacănului// abia se născuse copacul/ şi fetiţa-i turna lapte la rădăcină/ zilnic un castronaş ţinea ochii închişi/ ea credea că-i pisoi mi-a zis şi redactorul/ că orice vers e haotic şi că numai fantomele/ ţin acoperişul pe palme acum înţelegi/ de ce trebuie să întoarcem acul pământului// eu plec peste-o lună în sahara/ departe de crima asta perfectă/ o nuntă de-argint şi dincolo de gard/ argilă nisip degete/ scriu”.

Întâlnim, cum spuneam, peste tot în volum asemenea ingrediente poetice: amintirile din copilărie, secvenţele din vis (dincolo de pânză), provocarea şi teatralitatea, simţul spectacolului („n-am nevoie de plasă la saltul mortal/ doar de-un ochi de cortină/ să-mi văd spectatorul” – am stat la intersecţia curentului), frica („frica mamaie frica” – şi pompa claxonează uneori), senzualitatea puternică (întreg poemul, foarte pasional, ţi-am băut sarea din ochi).

Din categoria asocierilor de imagini, aş reţine câteva dintre ele, de o frumuseţe inedită: „mi-a spus chelnerul de la malheur/ că somnu-i o orgă/ şi-am ajuns pe câmpiile elizee/ unde tata tăia cu arcuşul/ un doi trei patru chiparoşi” (capacul mare albastru); „uneori amintirea se încreţeşte pe mine/ ca stofa drapată pe un manechin” (instantaneu cu trenci lung); „colete macabre cu nuferi/ pe dunăre-n jos” (taci că se-aude); „femei în toate culorile stingeau ţigări în scrumieră” – la fraţii milostivi); „mereu e un joc nupţial între o mână şi o mănuşă” – în nerăbdare tremură un vierme); „veneau pisicile noaptea/ cu labe de fosfor” – ciocanul fără stăpân).

Există, însă, în volumul de faţă o anumită dezarticulare – lingvistică („cine ştie ce face un cuvânt/ noaptea în somn”), dar şi fizică („tot am rămas eu ultima/ cu căluşul în gură/ trebuie să-mi găsesc acul de patefon” – am citat din poemul am rămas ultima) – ce marchează declinul senectuţii („indice de seducţie: în curbă descendentă” – autoportret), melancolia retrospectivă, invazia memoriei („îţi atârni memoria de perete şi/ te priveşti în ea sunt frumuşică spui” – sunt frumuşică), dar şi – strecurată discret, în ultimul vers al cărţii – ideea propriei morţi: „eu ce-aş mai avea de spus/ despre moartea mea” (părerea lui rosetti m-ar interesa).

Conţinând o poezie puternic vizuală (în siaj suprarealist), vitală, deşi traversată – fireşte – de melancolia crepusculară, câinele ud e o salcie este un volum închegat, aşa cum bine spune autoarea în scurtul „cuvânt către cititor” în versuri de pe coperta a treia: „«cartea asta sunt eu!»/ nu mă citiţi pe sărite/ citiţi-mă de la cap la coadă/ nu-mi plac coletele macabre”. 

Apărut în România literară, septembrie 2013