Experiment literar şi postmodernism în proza postbelică

Redactor la revista Echinox între 1991 şi 1994, Liliana Truţă este în prezent lector univ. dr. la Universitatea Creştină Partium din Oradea, unde predă cursuri de istoria literaturii române. Cartea sa, Experimentalism şi antropocentrism în proza postmodernă românească, apărută la Editura Paralela 45 în 2010, reprezintă la origine teza sa de doctorat. Scrisă conform rigorilor impuse de mediul academic, cartea reprezintă o cercetare serioasă şi aplicată, care porneşte de la accepţiile conceptelor de lucru, enunţate deja în titlu – experimentalism, antropocentrism, postmodernism – pentru a ajunge la studiile de caz concrete, şi anume câţiva scriitori bine aleşi din proza românească postbelică considerată de autoare „postmodernă”: Dumitru Ţepeneag („Scena literaturii, lumea simulacrelor şi minciuna salvatoare”), Mircea Horia Simionescu („Apocalipsa veselă şi cosmogoniile mărunte”), Costache Olăreanu („De la mitul autorului la profeţiile povestaşului”), Mircea Nedelciu („«Textualism» cu povestitori”) şi Gheorghe Crăciun („Utopia androginiei textuale”). Pe urmele optzeciştilor care se revendică de la scriitorii Şcolii de la Târgovişte (văzuţi ca nişte postmoderni avant la lettre pe melagurile româneşti), Liliana Truţă plasează, aşadar, „experimentalismul” postmodern pe o perioadă destul de întinsă, începând cu anii ’60 – pe când Dumitru Ţepeneag scria textele sale teoretice despre „onirism”, iar scriitorii târgovişteni îşi scriau textele lor de sertar (dintre ei e eliminat, cu argumente, Radu Petrescu, văzut ca autor care nu depăşeşte „poetica modernistă”) –, aducându-l apoi până în anii ’80 (odată cu teoreticienii şi practicanţii „textualismului”, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun), dar şi în postdecembrism (în capitolul de „Concluzii”).

În „Introducere”, autoarea fixează accepţiile conceptelor cu care lucrează: punctul de plecare este distincţia dintre avangardă şi experimentalism făcută de criticul şi teoreticianul Marin Mincu într-o carte din 1986 („Avangardă şi experimentalism”, în Eseu despre textul poetic, vol. II, Cartea Românească, 1986): „Criticul accentuează aici că în a doua jumătate a secolului nu se mai poate discuta în nici un caz de o resuscitare a avangardei, căci condiţiile care au generat apariţia avangardismului nu mai există, aşa cum nu mai este reperabilă nici starea de spirit specifică avangardei. «Nihilismul violent» este înlocuit cu o atitudine «recuperatorie» (s.a.), prin care literatura experimentului îşi caută noi continente necartografiate şi noi posibilităţi expresive”. Studiul lui Marin Mincu, scrie Liliana Truţă, apare într-un moment în care „literatura română, datorită apariţiei generaţiei optzeciste, are deja un larg repertoriu de opere experimentale acumulate începând cu deceniul şapte”; cât priveşte termenul de „textualism”, autoarea consideră, pe bună dreptate, că e teoretizat de şi se aplică exclusiv optzeciştilor şi el nu este decât „vârful «aisbergului» unui proces experimental care a început mult mai devreme, la Ţepeneag şi reprezentanţi ai «Şcolii de la Târgovişte», dar şi la căutători solitari”.

O primă cercetare importantă a experimentului literar românesc este reprezentată de volumul colectiv (Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun) Experimentul literar românesc postbelic (Paralela 45), publicat în 1998. Pornind de la aceste surse, autoarea îşi propune să realizeze nu o „abordare exhaustivă”, ci „o cercetare analitică, amănunţită a unei «felii» din acest fenomen”.

Corpusul de texte şi autori este ales, în felul acesta, în funcţie de cel puţin două criterii: pe de o parte, „tatonarea unei noi paradigme, trecerea de la estetica modernistă la cea postmodernistă”, iar pe de alta, criteriul estetic (cărţile discutate, spune autoarea, sunt cărţi valoroase estetic, printre cele mai importante ale experimentalismului românesc postbelic). În funcţie de primul criteriu, Liliana Truţă identifică şi propune trei tipuri de experiment în proza postbelică – concepte cu care lucrează apoi în analiza aplicată a textelor: „experimentul agonic, având ca obiectiv epuizarea, prin experiment, a ultimelor resurse ale modernismului, experimentul profetic, tipic pentru forţarea trecerii de la o paradigmă la alta, caracteristic pentru un postmodernism timpuriu, şi experimentul integrat, care marchează deja intrarea decisă în raza integratoare a postmodernismului, după ce experimentul profetic a avut un caracter radical”.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea concept din titlul volumului, „antropocentrismul” – în epoca postmodernităţii, a „morţii lui Dumnezeu”, pe filieră nietzscheană –, un concept vehiculat, de altfel, la noi şi de Alexandru Muşina (dar într-o accepţie diferită, polemică în raport cu conceptul de postmodernism) sau, pe urmele lui, de Simona Popescu, Liliana Truţă subliniază, într-o primă fază, faptul că, în ciuda aparenţelor, proza experimentală, de-narativizată nu exclude umanismul (aşa cum se spusese, de pildă, despre Nouveau Roman la francezi), iar ulterior îşi propune să analizeze „acele poziţii de centralitate prin care prozele experimentale urmăresc să umple golul lăsat de dispariţia transcendenţei din spaţiul postavangardist”.

Cartea Lilianei Truţă este un studiu atent şi minuţios în analizele propriu-zise, un foarte util instrument de lucru pentru cercetarea literaturii experimentale postbelice; e de spus, totuşi, că demersul său e unul să-i spunem „ideologizat”, care postulează existenţa postmodernismului în literatura română şi-i demonstrează pas cu pas instalarea în textele literare experimentale, prin anumite strategii specifice, în cele trei tipuri de experiment propuse. 

Apărut (cu titlul "Tatonarea paradigmei") în România literară nr. 34/ 23 august 2013