La Editura Limes a apărut în 2011
un mic volum intitulat Geografii
semnificative. Spaţiul în proza scurtă a lui Mircea Nedelciu de Ionuţ Miloi
– un mic studiu care pare desprins dintr-o lucrare mai amplă, probabil o teză
de doctorat. Studiul se anunţă interesant, în ciuda dimensiunilor restrânse,
căci introduce un demers în vogă astăzi în cercetarea literară internaţională,
anume spaţiul şi reprezentările spaţiale în literatură – aplicat, în cazul de
faţă, la proza scurtă a lui Mircea Nedelciu. Mircea Nedelciu rămâne în
continuare un scriitor foarte ofertant pentru istoria şi analiza literară, şi
nu numai prin problematica abordată sau prin contextul socio-politic pe care-l
implică textele sale, dar şi prin complexitatea formală a acestora din urmă.
Aşa încât Ionuţ Miloi găseşte aici un teren propice pentru ilustrări ale reprezentărilor
spaţiale, pornind, fireşte, de la o serie de premise teoretice şi de delimitări
conceptuale (vezi capitolul omonim, „Premise teoretice”) şi rafinând analizele
concrete în cele patru capitole următoare, „Particule browniene”, „Paralelism
şi perpendicularitate”, „De la Euclid la Einstein” şi „Camera de filmat din
spatele camerei”.
În „Premise teoretice”, Ionuţ
Miloi notează că interesul studiului pe care-l întreprinde este nu numai unul filologic,
ci şi unul filozofic şi cultural de strictă contemporaneitate: „Resortul de
natură filologică al studiului nostru este dublat de unul filozofic şi cultural,
motivat de interesul pe care chestiunea spaţialităţii îl suscită în perioada
contemporană asupra unui număr tot mai mare de ştiinţe”. Începând cu Michel
Foucault, în anii ’60, şi până la un Julian Murphet, în anii 2000, trecând prin
distincţiile lui Gerard Genette privitoare la raportul dintre spaţialitate şi
limbaj – scrie autorul – se vorbeşte despre prevalenţa spaţiului, despre „epoca
spaţiului”, „epoca juxtapunerii, a apropiatului şi a depărtatului, a
alăturatului şi a dispersatului” (Foucault), despre criza istoricităţii (Julian
Murphet), care, scrie Ionuţ Miloi, „estompând siguranţa şi legitimitatea sensului
nostru istoric, duce la reafirmarea reprezentărilor despre spaţiu”. Înainte de
a trece la analiza aplicată, cercetătorul sintetizează firele teoretice
(inclusiv pistele din ştiinţele exacte): „(...) asistăm la unirea mai multor
spaţii, asemenea pieselor dintr-un puzzle, în spaţiul mai larg şi mai
cuprinzător al textului însuşi, un spaţiu în care textul şi realul se contopesc
devenind, cu un termen al lui Cărtărescu, o
texistenţă (s.a.). Această
lărgire a spaţiului textului este una necesară deoarece trebuie să găzduiască,
pe lângă suita de personaje ficţionale, noi personaje principale: autorul însuşi
şi cititorul” („texistenţă” este, cred, un termen folosit de optzecişti în
general, nu numai de Cărtărescu).
Spaţiul textual este determinat
de mişcare, dar şi de personajele puse în joc; în privinţa celor din urmă, el
se află în strânsă relaţie cu „felul de organizare a comunităţii respective,
cât şi cu sentimentul identităţii personajelor, asupra cărora acţionează ca
forţă modelatoare”.
În proza scurtă a lui Nedelciu, personajele
se mişcă foarte mult, călătoresc, fac naveta între sat şi oraş sau invers, au
un stil de viaţă nomad şi fug de ele însele, traversând mereu spaţii de
tranziţie, precum „gara, staţia de autobuz, sala de aşteptare, cafeneaua,
hotelul şi, într-un alt sens, dar păstrând ideea prezentată mai sus,
orfelinatul şi internatul şcolar”. Ionuţ Miloi inventariază, din acest motiv, obiectele
care facilitează deplasarea, şi anume: maşina, trenul, autobuzul, tramvaiul,
taxiul, avionul, fiecare având o semnificaţie antropologică aparte în anii ’80
ai comunismului românesc.
Analiza e atentă, cu observaţii
pertinente, păstrând în permanenţă un cadru teoretic de referinţă, deşi, poate,
prea didactică pe alocuri. Spaţiul nu-mi permite să intru în detaliile analizei
întreprinse de autor, însă aş vrea să închei cu două observaţii în marginea ei:
cred că, în cazul lui Nedelciu, analiza teoretică şi formală a reprezentărilor
spaţiului în proza lui trebuie să ţină neapărat seama de contextul
socio-politic, de semnalizările permanente ale textului care merg în direcţia realului
de dincolo de text – spaţiile tranzitorii şi spaţiile închise, obturate, figuri
mai ales ale urbanului, trimit necesarmente la context. De aceea, „diferenţa
dintre lumea rurală şi cea urbană”, cum spune Ionuţ Miloi, mi se pare o
chestiune mult mai complexă la Nedelciu, şi e legată tot de presiunea sufocantă
şi de ideologia manipulatoare a comunismului. Ruralul nu e numai un spaţiu „de
deschidere şi de libertate”, iar urbanul un spaţiu închis, de claustrare, ci
ambele sunt afectate, mai mult sau mai puţin, de modernitatea, de
industrializarea comunistă, aşa cum oamenii înşişi, mutaţi de la ţară la oraş, dintr-un
spaţiu în altul, suferă crize de identitate şi de dezrădăcinare. Personajul de
tip alter ego al lui Nedelciu e un tânăr născut la ţară şi transplantat la
oraş, cu studii universitare, iar relaţia lui cu urbanul e una deopotrivă de
atracţie-respingere; respingerea nu ţine însă de mentalul rural patriarhal (oraşul
– loc de mefienţă, de claustrare), ci tocmai de uniformizarea cenuşie,
traumatizantă a urbanului de către comunism.
Apărut în România literară, noiembrie 2012
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu