Gaudeamus 2012: peripeţii din culise

N-aş zice că sunt superstiţioasă, deşi mai cred din când în când în energiile negative ale unuia şi altuia. Dar când e ca ghinionul să se ţină scai de tine, atunci chiar se ţine. Şi nu numai de tine, dar şi de prietena ta. Cu care ai musai de împărţit reportofonul în ziua de Gaudeamus.

Aşa se face că vineri, după o insomnie tipică (pe care speram s-o păcălesc), am renunţat la evenimentul de la ora 11.00 din agenda mea – masa rotundă despre traducerile din franceză Traduire la littérature française, enjeux et défis/ A traduce literatura franceză, mize şi provocări, organizată de Institutul Francez şi având ca invitaţi pe Magda Cârneci, Daniel Nicolescu, Doru Mareş, Svetlana Cârstean, Laure Hinckel, Faustine Vega, Lidia Bodea (moderator: Doru Mareş) – şi am hotărât să merg numai la dezbaterea de la ora 16.00, după care urma să fac un interviu cu tânărul jurnalist de la Quinzaine littéraire, Hugo Pradelle. Zis şi făcut.

La 16.00 urma să se desfăşoare o a doua masă rotundă, Les prix littéraires français, gage de succès à l’étranger?/ Premiile literare franceze, garanţie de succes în străinătate?, moderată de traducătoarea Laure Hinckel, şi la care participau invitaţii francezi de anul acesta, Dominique Viart, Hugo Pradelle, Pascal Bruckner, iar alături de ei editoarea Magdalena Mărculescu (Editura Trei) şi agentul literar Simona Kessler (Simona Kessler International Copyright Agency).

Ajung la timp – pe drum vreo două schimburi de telefoane în care Silvia mă anunţă că încearcă de la ora 11.00 să ia interviu unui venerabil profesor universitar, dar că nu reuşeşte, şi între timp omul s-a dus în camera lui să se odihnească, după prânz. Bun. Până la 17.00 ar fi trebuit să se şi trezească, să aibă şi intervenţia la conferinţă şi să acorde şi interviul. Hai la dezbatere.

Se face 17.30 şi în Sala Cupola încă nu s-a încheiat evenimentul care presupun că trebuia să fie înaintea mesei rotunde organizate de Institutul Francez. Plină de lume, cântăreţi la microfoane, muzică folk din belşug. Aplauze.

Se adună invitaţii francezi şi români, şi stăm cu toţii pe la uşă, apoi prin zonă să se încheie concertul folk – timp în care târgul vuieşte de zgomot de lume şi de lansări din toate direcţiile.

Într-un final, ies cântăreţii (îl zăresc abia atunci pe Nicu Alifantis), iese publicul. Intrăm noi, cei cu dezbaterea.

Nu voi relata aici ce s-a discutat: multe lucruri foarte utile, puncte de vedere ale traducătorilor, editorilor, agenţilor de carte, jurnalistului cultural (Hugo Pradelle), profesorului universitar (Dominique Viart). Voi spune doar ce nu s-a întâmplat. Deşi am stat ca pe ghimpi toată dezbaterea – în vreme ce luam notiţe cu atenţie, of course –, numărând minutele şi ora scursă, n-am luat interviul :(. Păi de ce? De ghinion, fireşte, ce ziceam mai sus? Silvia i-a „răpit”, până la urmă, omului preţiosul – ei – interviu, s-a urcat în autobuz şi dă-i să vină la târg să-mi dea reportofonul. Numai că... traficul a fost împotriva noastră: din pricina unui accident pe drum, n-a mai ajuns la timp cu reportofonul (e singura dată când am regretat că nu mi-am luat un telefon mai performant).

Dar de ajuns, a ajuns. La spartul târgului, evident. Ce (mai) era de făcut? Eu o stresasem suficient şi mă stresasem şi pe mine, ea venise degeaba ditamai drumul până la Romexpo. Păi simplu: hai să bem o nefiltrată, ce mai contează? Hai la berăria noastră preferată, înapoi, pe Centrul Vechi, că drumul pe partea aia nu era blocat de trafic. Dar când ghinionul se pune scai, n-ai ce face. Berăria noastră preferată era full, n-aveai loc nici la colţul barului (mda, era vineri seara, uitasem); nici măcar cu intervenţii n-am reuşit să alungăm doi oameni şi să le luăm locul :).

Şi uite aşa: am băut berea – o nefiltrată, dar nu la fel de bună – în altă parte, la o berărie nepreferată.

P.S. Aventura are şi un P.S. important. Am luat, totuşi, interviul. A doua zi, sâmbătă, după ce am vorbit la lansarea cărţii lui Alexandru Vlad („Măsline aproape gratis”, Ed. Eikon, 2012) şi după ce am stat la o cafea şi la o bere cu autorul (un om tare fain), la cafeneaua din târg.

După astea, am alergat – pe ceva tocuri – după un taxi şi m-am dus la Hotelul Novotel, după Hugo Pradelle. Apoi, cu Hugo Pradelle, am alergat la restaurantul La Mama, pe Centrul Vechi, pentru că el voia înainte să mănânce o ciorbă românească (aici, la preferinţa pentru supe, m-a cucerit, zicea că şi la Paris el îşi prepară aşa ceva, în vreme ce eu suferisem teribil de lipsa miraculoaselor supe, în vremea şederii la Paris).

Am uitat exemplarul din La Quinzaine littéraire – unicul său exemplar, necesar pentru intervenţia lui de la Sibiu – pe masa de la restaurant, dar aşa e când graba strică treaba.

Una peste alta, am stat tot drumul de vorbă: despre cum e el vecin de cartier cu regizorul Leos Carax, şi apoi despre România, despre literatura şi filmul românesc (Hugo citise Blecher, Gellu Naum, printre altele) şi despre cum nu ştim noi, românii, să ne promovăm mai bine valorile culturale. Apoi am făcut şi interviul, apoi am alergat iar – pe ceva tocuri – până la Intercontinental (taximetriştii de la Universitate erau taxaţi de poliţie) să iau înapoi taxiul, apoi am revenit la târg şi seara s-a sfârşit frumos, cum altfel?, la cafeneaua târgului, cu colegii de redacţie şi de breaslă.

P.S. 2. Interviul cu Hugo Pradelle apare în numărul de săptămâna aceasta din Observator cultural şi cred că merită citit. La Quinzaine littéraire e, practic, un model pentru revistele noastre culturale de ţinută, Observator cultural, România literară ş.a.m.d.