Miercuri, 21 mai, a avut loc la
Institutul Francez din Bucureşti (Bd. Dacia 77), în holul Atrium, un dialog pe
tema „Michel Foucault, azi”, la care a participat Diogo Sardinha, alături de
Bogdan Ghiu (gazda evenimentului). Evenimentul face parte dintr-o o serie de
întâlniri cu filozofi contemporani, organizate de Institutul Francez din
Bucureşti (IFB), în colaborare cu Colegiul Internaţional de Filosofie (CIPh),
în scopul consolidării legăturilor dintre lumea cercetării, a universităţilor
şi cea a traducătorilor şi a editurilor.
Diogo Sardinha s-a născut la
Lisabona (Portugalia) în 1971 şi este actualul preşedinte al Colegiului
Internaţional de Filozofie din Paris (CIPh). Este membru asociat al NoSoPhi
(Norme, societăţi, filozofie) în cadrul Universităţii Paris 1 şi al Centrului
de filozofie a ştiinţelor din Lisabona. Domeniile sale de cercetare sunt legate
mai ales de filozofia politică şi socială, antropologia filozofică şi studiile
de gen, cu o puternică ancorare în tradiţia europeană, în special cea franceză
(Sartre, Bataille, Foucault, Deleuze) şi germană (Kant, Nietzsche, Heidegger).
Printre lucrările sale mai importante se află Ordre et temps dans la philosophie de Foucault/ Ordine şi timp în filozofia lui Foucault, (L’Harmattan, 2011) şi L’Émancipation de Kant à Deleuze/ Emanciparea de la Kant la Deleuze (Hermann,
2013). Diogo Sardinha a spus, de altfel, în timpul scurtei sale prelegeri de la
IFB – şi trebuie să reţinem – că, după filozofii francezi poststructuralişti
Foucault şi Deleuze (autori de mare succes şi în America), filozofia nu mai
poate fi gândită tradiţional, universalist ori pur conceptual. Filozofia
conceptuală – a spus el, polemic – este, astăzi, o filozofie falsă. Foucault –
căruia i-a consacrat o carte (vezi mai sus) – ilustrează foarte bine faptul că filozofia
ne ajută, astăzi, să înţelegem mai bine şi să intervenim în realitatea socială.
Gânditori ca Michel Foucault şi
Gilles Deleuze au încercat, aşadar, să „iasă” din filozofie – în sensul ei
tradiţional –, cel dintâi mergând înspre istorie, iar cel de-al doilea, spre
psihanaliză (în asocierea cu Félix Guattari). Foucault s-a îndreptat către
cercetarea empirică, pragmatică, interesat fiind de zonele marginalităţii
sociale (închisoare, nebunie etc.). Cu toate acestea – a spus Diogo Sardinha –,
Michel Foucault este mai mult decât un istoric şi un empirist, el e chiar un
filozof şi un iniţiator a ceea ce el a numit „gândirea insurecţională” (de
altfel, cercetătorul a declarat că se gândeşte să scrie o carte despre un
„Foucault insurecţional”). În asta constă şi actualitatea lui filozofului
dispărut în 1984, în felul în care el dinamitează continuu statu quo-ul,
ordinea stabilită, în modul în care subminează regulile jocului, fie că e vorba
de jocurile de putere, de jocurile de adevăr sau de savoir ale societăţii, la un moment dat. Filozoful, pe urmele lui
Foucault – a spus Diogo Sardinha –, trebuie să fie un protestatar, să lanseze
„cocktailuri Molotov” pe teritoriul gândirii şi, mai mult decât atât, să mute
această gândire filozofică pe terenul practicii.
Foto: Simona Necula
Întrebat de Bogdan Ghiu dacă a
scris cartea Ordre et temps dans la
philosophie de Foucault/ Ordine şi
timp în filozofia lui Foucault într-un
scop polemic, Diogo Sardinha a mărturisit că nu, scopul lui a fost unul mai
degrabă speculativ, de curiozitate intelectuală: „Voiam să-l las în urmă pe
acel Foucault empiric, interesat de închisori, de nebunie, de analizele
localizate, şi să încerc să văd dacă, dincolo de aceste analize, exista un
anumit mod de gândire”. Cercetătorul şi-a propus, aşadar, să vadă dacă, dincolo
de un gânditor al dispozitivelor şi al micilor evenimente, Foucault nu era şi
un gânditor interesant pentru filozofi.
Modul în care Foucault înţelege
istoria e unul al discontinuităţilor, la el nu există progres, nu există un
sens al istoriei – a spus Diogo Sardinha. Ceea ce l-a contrariat iniţial a fost
tocmai acest paradox: cum poate fi atât de eliberator un gânditor atât de antiprogresist,
de antimarxist? Mai târziu – a continuat el –, a constatat existenţa unor
asemănări mai profunde, a unei afinităţi de atitudine a lui Foucault cu Marx. În
ce priveşte discontinuităţile metamorfozelor istorice, Diogo Sardinha a ajuns
la concluzia că, înainte de a muri, Foucault era pe punctul de a propune o
„ontologie critică”, o „sistematicitate” a celor trei mari domenii pe care le-a
postulat: le savoir (domeniul
epistemologic), le pouvoir (domeniul
politicii), l’éthique (domeniul
eticii). La ce-i serveşte tot acest eşafodaj, toată această construcţie? – se
întreabă el. Răspunsul: scopul este unul emancipator.
Diogo Sardinha a mărturisit că de
la Foucault – de la emanciparea pe care o propune el – a pornit în elaborarea
unei alte cărţi, L’Émancipation de Kant à
Deleuze/ Emanciparea de la Kant la
Deleuze. Fiecare dintre aceşti filozofi – trecând prin Foucault – propune „strategii
critice de emancipare”, care pot fi utilizate în diverse momente ale vieţii
noastre (când vrei să fii copil, adult, poet, om politic, om de acţiune etc.),
a explicat Diogo Sardinha, căci nu există o singură cale a emancipării. Dar
toate trec printr-un efort îndreptat asupra propriului sine, printr-o riguroasă
etică de sine. O să închei aceste rânduri evocând o sintagmă foarte expresivă prin
care Diogo Sardinha l-a definit pe Michel Foucault: cel care spunea despre
Baudelaire că este un dandy, un aristocrat al spiritului este el însuşi un „un dandy al faptului comun”. Contrar
aparenţelor, dandy-ul este acela care se conduce după o etică riguroasă, cel
care se consacră unui foarte auster exerciţiu de sine şi care, înainte de orice
altceva, se consideră pe sine însuşi drept subiect de fasonat. Numai plecând de
la alegerea (fasonarea) propriului sine se poate ajunge la alegeri corecte în
celelalte planuri (epistemologic, politic). Sau altfel spus: On peut bien choisir en se choisissant
soi-même.
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu