Unul dintre invitaţii francezi de
anul acesta la Târgul de carte Gaudeamus (21-25 noiembrie) a fost Dominique
Viart, eseist, critic şi profesor de literatură franceză la Universitatea din
Lille. Dominique Viart este membru al Institut Universitaire de France şi
vicepreşedinte al Société d’étude de la littérature française du XXe siècle (Societatea
pentru studiul literaturii franceze din secolul XX). Autor al multor cărţi în
domeniu, Dominique Viart s-a impus ca un veritabil militant pentru
recunoaşterea diversităţii şi vivacităţii literaturii franceze contemporane
(mai exact din anii ’80 încoace).
Joi, 22 noiembrie, la Lectoratul de franceză al
Universităţii din Bucureşti, am avut, aşadar, ocazia să asist la o
intervenţie a universitarului francez legată de mizele literaturii franceze
contemporane. La
dezbatere au participat Lidia Cotea şi Diana Samarineanu, din cadrul Catedrei
de fanceză, eseistul Alexandru Matei, iar moderator a fost profesorul Radu Toma.
Radu Toma l-a provocat pe invitat să vorbească
despre „aventura” instituţionalizării studiului „autorilor vii”, al romanului
francez contemporan în mediul universitar, dar şi despre ipotezele „sfârşitului
literaturii”/ „la fin de la littérature”, ca şi despre deschiderile literaturii
franceze, din ultimii 30 de ani, către ştiinţele umane, ieşirea ei din
formalismul, din obsesia textului închis tipică perioadei dominate de Nouveau
Roman şi de eseurile teoretice publicate de revista Tel Quel (anii ’60-’70).
Dominique Viart a povestit, în consecinţă, că,
într-adevăr, universitatea franceză este una conservatoare, de patrimoniu, şi
că, în mod normal, un autor trebuie să fie mort, să-şi fi încheiat opera pentru
a ajunge obiect de studiu universitar, dar că demersurile sale critice îndreptate
spre autori contemporani au fost, de fapt, stimulate de cererile unor
universităţi din alte ţări. Pentru Dominique Viart a fost începutul
unei serii de cărţi şi reflecţii asupra peisajului literar contemporan.
Pornind de la dublul sens al
termenului franţuzesc „(la) fin”: pe de o parte „sfârşit”, „capăt”, incluzând
aici scandalul mediatic de acum câţiva ani privind „moartea literaturii
franceze”, iar pe de alta, „finalitate”, „proiect”, „miză”, Dominique Viart a
pledat cu argumente estetice, istorice şi socio-culturale pentru diversitatea vie
a cărţilor de literatură care se scriu astăzi în Franţa. După „les Trente
Glorieuses” (cei treizeci de ani de dezvoltare economică, de după 1945), lumea
a redevenit „inquiétante” (neliniştitoare), prinsă între cele două blocuri geostrategice,
economice şi industriale (sovietic, respectiv american). Context în care
literatura franceză iese din „carcasa” structuralistă şi devine „tranzitivă”, întorcându-se
către obiecte exterioare sieşi. Ea reîncepe să vorbească despre om, despre
real, istorie şi politică, reinventându-şi formele de expresie. O teză care
poate fi, totuşi, discutabilă a lui Dominique Viart este aceea că, dat fiind că
literatura franceză e una foarte veche, ea nu poate reveni la formele narative
primare în aceeaşi măsură în care o fac literaturile francofone ale fostelor
colonii franceze (deşi e limpede că globalizarea a făcut ca nici aceste
literaturi aflate la început să nu mai aibă vreo inocenţă, inclusiv narativă).
Închei scurta prezentare a
intervenţiei/ pledoariei sale cu clasificarea propusă de el a regimurilor de
literatură care există simultan în peisajul literar, şi care poate fi un bun
instrument de lucru pentru cercetătorii literari: primul tip de literatură e
acela care corespunde aşteptărilor comunităţii, anume la littérature consentante (genuri precum romanul poliţist, de
aventuri, SF), o literatură atemporală şi care exploatează formele consacrate
ale romanescului. E vorba de o literatură artizanală,
spune Dominique Viart, şi ca orice artizanat, ea poate fi de cea mai bună
calitate, în limitele genului.
Al doilea tip de literatură e
literatura conectată mai direct asupra prezentului, strâns legată de modă,
presă, publicitate, sex, literatura care caută sămânţa de scandal. E vorba de o
literatură mediatică, adesea
comandată de politicile editoriale şi chiar bazată pe studii de piaţă. Dominique
Viart o numeşte la littérature
concertante, o literatură „înscenată”, calată în aerul timpului, şi dă
exemple de autori precum Virginie Despentes, Amélie Nothomb şi chiar Michel
Houellebecq – deşi aici se impune clar o discuţie, probabil Viart avea în
vedere mai degrabă scandalul mediatic pe care l-a cunoscut în timp receptarea cărţilor
sale, şi mai puţin calitatea în sine a romanelor lui.
În fine, ultimul tip de
literatură, şi cel mai interesant, este la
littérature déconcertante, literatura care surprinde, deconcertează
cititorul, îl „dizlocă”. În epoca lor, au scris o astfel de literatură Balzac,
Zola, Proust, scriitori care au inovat puternic. Spre deosebire de literatura
concertantă, branşată la prezent, utilizând limbajul ca simplu instrument
(adesea un instrument trash), acest
ultim tip de literatură (câteva exemple de autori citaţi: Pierre Michon, Jean
Echenoz, Jean-Philippe Toussaint, Annie Ernaux) este unul reflexiv, care
chestionează limbajul (întrebându-se cum să-l facă să exprime lucruri noi).
Apărut pe Bookaholic
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu