Despre „amorţirea trupului şi a minţii“

Autor al romanelor Ce se ştie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) şi al volumului de povestiri Lampa cu căciulă (2009), scriitorul (şi scenaristul) ieşean Florin Lăzărescu a publicat recent un nou roman, Amorţire (Polirom, 2013). Desprins din, să-i spunem, „şcoala“ tinerilor prozatori ieşeni a prozei cotidianului (Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu) – cu diverse ramificaţii, de la caz la caz, către absurd, derizoriu, anecdotic etc. –, Florin Lăzărescu, care a excelat în proza anecdotică, umoristică, cu poantă (în volumul de povestiri Lampa cu căciulă), încearcă aici un roman de o mai mare anvergură, mutînd anecdoticul într-o zonă mai gravă, transformîndu-l de fapt într-o poveste (alegorică) despre sensul (lipsa de sens) a existenţei, despre zădărnicia (cu trimiteri biblice, la Ecleziast), lipsa de „noimă“ (cu un termen recurent în carte) a oamenilor şi lucrurilor. Ideea e avenită, demersul în sine este justificat – el marchează o evoluţie narativă care era de aşteptat la un scriitor interesat de romanul de anvergură, cu miză existenţială –, însă trebuie spus, din capul locului, că – în ce mă priveşte – realizarea stilistică a cărţii lasă mult de dorit. Tonalitatea nu-şi găseşte sunetul firesc, potrivit – şi asta se simte de la primele pagini –, iar frazele şchioapătă adesea, stîngace, cu o sintaxă defectuoasă (multe greşeli de construcţie sintactică şi multe scăpări de literă se pot imputa, la rigoare, şi redactorului de carte). Deşi cu personaje care se anunţă interesante şi cu un joc al simbolurilor destul de lucrat – începînd chiar cu acela care dă titlul cărţii, „amorţire“, care indică simultan letargia existenţială a protagonistului, Evghenie, un marginal, fost anticar şi scriitor în pană de inspiraţie, dar şi boala incipientă a gazdei sale, Valeria, care suferă de maladia Alzheimer –, romanul nu-i iese lui Florin Lăzărescu.

Cred că vina nu e atît a construcţiei şi a personajelor, ci, aşa cum spuneam, e una legată de scriitură: frazele, dialogurile nu curg firesc, iar consideraţiile legate de scris, de literatură, de sensul existenţei – în mod voit ironice, cinice ori punînd în evidenţă caracterul lor derizoriu – nu reuşesc totuşi să depăşească tonul pur anecdotic. Şi aş mai avea o rezervă, legată de numele celor două personaje cu care debutează romanul, cei doi prieteni într-ale literaturii, Evghenie şi Cazimir. Numele lor par a semnala introducerea unui plan alegoric, ei par două personaje à la Ştefan Agopian, iar nu eroi ai unui cotidian tipic prozei realiste. Or, Florin Lăzărescu nu renunţă, de fapt, nici la proza cotidianistă – toate celelalte personaje au nume cît se poate de frecvente, de tipice, Valeria, Mădălina (fiica ei, iubita lui Evghenie), Zaharia ş.a.m.d. –, context în care ezitarea între proza alegorică şi cea realistă derutează o dată în plus.

Evghenie e, aşadar, un marginal – mutatis mutandis, un fel de Zacharias Lichter – care sfidează, în felul său (prin letargie, „amorţire“) regulile sociale (carieră, familie, casă, job – „fentează“ existenţa, cum spune naratorul), dar şi un scriitor aflat în pană de inspiraţie, traversat de impulsul de a scrie un roman, blocat însă în faţa paginii albe, a temei propriu-zise. Cu toate acestea, Evghenie e un anxios, nu un frondeur social, el suferă frecvent de atacuri de panică şi acuză tot felul de simptome care nu corespund nici unei boli anume, ci sînt mai degrabă reacţii somatice ale spaimei şi lipsei de sens pe care le resimte în interior. Iată, în acest sens, unul dintre cele mai plastice – dar şi simbolice – pasaje ale cărţii: „După controlul medical amănunţit, nici măcar nu reuşise să afle de la doctori un nume precis al bolii de care suferea. Doar lucruri vagi – distonie neurovegetativă, agorafobie, ipohondrie, depresie, anxietate – cu care nu se identifica niciodată pînă la capăt. Citise zeci de cărţi despre fiecare în parte, sute de forumuri cu mărturisiri apropiate suferinţelor sale, dar niciodată nu se putuse identifica pînă la capăt cu simptomatologia descrisă. Şi cum nu suporta ca suferinţa sa să nu aibă un nume, la un moment dat i-a găsit el unul: amorţire. Ştia că la atît se reduc problemele sale de sănătate. Nimic grav, nimic concret, nimic care să te omoare. Doar o amorţire a trupului şi a minţii. Însă acest «atît» îl afecta şi [sic!] mai mult decît orice boală concretă“.
 

Pe de altă parte, de „amorţire“ suferă şi Valeria, deşi într-un sens diferit: ea acuză progresiv, deşi iniţial nu vrea să accepte evidenţa, simptomele maladiei Alzheimer, iar „amorţirea“ simbolică a conştiinţei, în cazul lui Evghenie, îşi găseşte un pandant – la Valeria – în pierderea propriu-zisă a memoriei şi a conştiinţei din pricina bolii: „Nici sirenele tuturor salvărilor de pe lume par că nu o mai pot deştepta pe Valeria din amorţire“, notează naratorul către sfîrşitul romanului. Iar chiar la final apare un pasaj simptomatic, în care „spaima“ existenţială a lui Evghenie se transferă din nou Valeriei: spaima, scrie naratorul, e indestructibilă, dincolo de memorie sau conştiinţă, te naşti cu ea, ţine de condiţia umană, deşi e, probabil, un atavism, o reminiscenţă animalică: „Iar dacă crezi că nu mai există nimic, că toate ţi-au fost definitiv şterse de pe creier, izbăvindu-te totodată de bucurie şi de chin, mereu rămîne frica. Aceasta vine oricum de la sine, pe timp de pace sau de război, din secunda în care te naşti, dacă nu cumva o ai încă din burta mamei tale. E singurul lucru de care nu te poţi descotorosi nici măcar prin uitare, orice ai face, chiar şi să fii cu totul lipsit de memorie, pentru că spaima e prezentă în tine, în fiecare celulă, tot timpul.
[...] Valeriei nu i-au mai rămas decît lipsa de noimă a ceea ce vede în jur şi frica pură, animalică, din care nu mai poate pricepe nimic“. Florin Lăzărescu mizează aşadar – în construcţia în pandant a celor două personaje – pe acest joc literal vs simbolic, pe sensul literal, respectiv figurat al amorţirii şi spaimei.

Evghenie este, în felul acesta, nu numai un marginal şi un reflexiv, dar şi un personaj de tip aşa-zicînd existenţialist, marcat de angoasă, dar şi – la nivel de conştiinţă, nu de simptomatologie – de „lipsa de noimă a ceea ce vede în jur“ (seamănă întrucîtva cu protagonistul din Circul nostru vă prezintă:, romanul cu tentă existenţialistă al lui Lucian Dan Teodorovici).
Personajul lui Evghenie permite şi introducerea unor consideraţii teoretice privitoare la scris, citit, literatură sau la raportul dintre cuvînt şi imagine. Sînt notaţii ironice sau eseistice, dar din păcate, ele nu reuşesc să depăşească acel nivel anecdotic de care vorbeam mai sus, sînt deseori previzibile, dacă nu chiar nişte truisme. Cazimir, confratele său într-ale literaturii – un personaj care apare doar la începutul şi la finalul cărţii, într-un soi de ramă a textului – îi declară astfel: „Mare parte din critici sînt nimic mai mult decît nişte autori rataţi care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înşişi să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul”. Editorii sînt, continuă el, „alţi rataţi care ciugulesc din resturile de mălai rămase după ce adevăraţii afacerişti au neglijat să măture locul“. În fine, ca un punct culminant, literatura contemporană îi apare aceluiaşi Cazimir în lumina unei metafore... rurale: „[...] literatura contemporană e, i-a mai mărturisit Cazimir, o căruţă la care trag foarte mulţi boi, în toate direcţiile, fără să le pese vreodată cu adevărat de încărcătură. Pentru cine să scrii, chiar şi dacă ai avea ceva autentic de spus? La ce bun o carte în plus?“.

Evghenie, însă, are chef să scrie un roman – chiar dacă nu are nici o idee despre subiect –, se apropie de patruzeci de ani şi simte că „e vremea să publice o carte“. Cititorul e puţin derutat pentru că nu ştie exact în ce măsură Florin Lăzărescu îşi ironizează personajul şi în ce măsură îl ia în serios. După ce renunţă la mica lui afacere cu un anticariat (cărţile, depozitate în pivniţa Valeriei, sînt inundate de apă de la o ţeavă spartă, îngheaţă şi sînt aruncate la gunoi), Evghenie vrea să se apuce de scris – o dorinţă vagă, fără nici un subiect în minte –, dar pînă la sfîrşitul cărţii nu reuşeşte să treacă de cîteva pagini, drept urmare, cartea promisă (lui Cazimir, Valeriei) va fi o ediţie încropită din 17 poeme mai vechi, însoţite de fotografii, intitulată 17 X 17 poeme & fotografii. Episodul e caricatural – aşa cum este şi un altul, în care Evghenie se întîlneşte cu un influent personaj local pentru a-i cere sprijin de publicare, atunci cînd va termina cartea: în cele din urmă, „publicarea“ cărţii echivalează cu fotocopierea ei alb-negru în vreo douăzeci şi cinci de exemplare, cu costurile cele mai reduse cu putinţă, iar „editura“ – căci promite şi ISBN, şi un număr de şapte exemplare ca „depozit legal pentru Biblioteca Naţională“ – se confundă de fapt cu „cel mai mare centru de copiere din oraş“. Întreprinderea e un fiasco, Cazimir e dezamăgit de volumul xeroxat ce recondiţionează poeme mai vechi, un exemplar e dăruit vagabondului Zen (care pare ceva mai încîntat), iar Valeria – care îi oferise, pe vremea cînd boala Alzheimer era abia la început, o sumă de bani pentru publicarea romanului – îl întîmpină acum complet amnezică şi cu accese de violenţă. 

Florin Lăzărescu ezită astfel între registrul caricatural şi cel grav,provocînd o anumită derută la lectură şi nereuşind cu adevărat să depăşească anecdoticul înspre angoasa existenţială (cu excepţia cîtorva pasaje, citate mai sus). Inclusiv istoria vieţii Valeriei – prezentată de ea succint – ezită să se fixeze într-unul din cele două registre: cel grav (Evghenie descoperă pasiunea fostului ei soţ, Darie, pentru fotografie – o pasiune comună – şi se inspiră din fotografiile aceluia) sau cel anecdotic (Valeria află de pe Google că Darie, soţul dispărut subit într-o zi de acasă şi ajuns călugăr la Athos, o minţise în tinereţe zicîndu-i că Beatles-ii concertaseră la... Oneşti).
Amorţire – în ciuda simbolisticii şi a deschiderii prozei anecdotice către proza de anvergură, cu implicaţii existenţiale – nu reuşeşte să convingă cititorul, iar deficienţa principală e, încă o dată, una stilistică, de scriitură, de frazare, dar şi de balans indecis între registrele stilistice.

Apărut în Observator cultural nr. 678

Evocare Alexandru Muşina, în grupajul din "Observator cultural"

 

 Un spirit care părea să învingă boala

Înainte de a-l cunoaşte mai de aproape, Alexandru Muşina a fost pentru mine un personaj, un eseist şi un memorialist incomod, cu al său Epistolar de la Olăneşti – un scriitor care a incomodat prin stilul său fără menajamente, frizînd uneori aluzia directă, personală (dar ironia pe care o manifesta faţă de ceilalţi şi-o aplica, în mod echitabil, şi lui însuşi).

Anul trecut, într-un iulie fierbinte, am participat la colocviul „Gheorghe Crăciun“ (ediţia a doua), şi am întîlnit acolo un Alexandru Muşina plin de vitalitate, de prezenţă, de inteligenţă mobilă, în ciuda bolii de care suferea şi care-l marcase fizic în mod vizibil. Am stat alături seara, la terasă, după încheierea sesiunii de comunicări, şi din nou l-am văzut povestind plin de vervă, cu sclipiri ironice,în stilu-i caracteristic. A fost neobosit în ziua aceea memorabilă, cu remarci inteligente după fiecare comunicare şi cu anecdote pline de vervă în pauza de masă şi la berea de la terasă, de după colocviu. Un spirit care părea să învingă boala. La distanţă de cîţiva ani, Alexandru Muşina a urmat, şi el, din păcate, exact acelaşi drum ca prietenul său, Gheorghe Crăciun...

L-am preţuit foarte mult pe Alexandru Muşina – deşi nu l-am cunoscut îndeaproape –, şi nu numai pentru calităţile intelectuale de excepţie şi pentru marele său talent poetic – dar şi pentru calităţile umane pe care i le-am perceput/intuit şi, mai mult decît atît, pentru ceva ce ţine, cred, de „afinităţi elective“ (afinităţi, peste timp şi generaţie, cu spiritul „optzecist“).

Debutat ca poet – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul, editorul (a înfiinţat propria lui editură, Editura Aula), dar şi romancierul Alexandru Muşina (în 2012 a publicat romanul Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012) a fost, în mod particular, un fin cunoscător şi teoretician al poeziei, în anii ’80, dar şi în deceniile postdecembriste. Născut la Sibiu şi absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –, stabilit ulterior la Braşov, unde a predat literatură comparată şi folclor la Universitatea Transilvania, Alexandru Muşina a avut şi calităţi de mentor, formînd o întreagă serie de tineri discipoli – poeţi şi prozatori (printre ei se numără, de pildă, Marius Daniel Popescu, prozatorul afirmat de cîţiva ani în Elveţia). În articolele sale teoretice din anii ’80 – adunate, alături de altele mai recente, în volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări (Editura Aula, 2008) –, Alexandru Muşina avansa deja ipoteza cursurilor de creative writing, pe care chiar le-a ţinut ani la rînd, în postdecembrism, cu talent şi profesionalism, la Braşov.

Spirit coroziv în eseu, de o inteligenţă acută şi mobilă, care şi-a asumat, conştient de stilul său fără menajamente, o anume marginalitate, publicînd la propria sa editură, unul dintre poeţii optzecişti de vîrf – nume inconturnabil în istoria literară românească, prin poemele sale (a se vedea legendarul Budila-Express, cu care debutează în volumul colectiv Cinci), dar şi prin consideraţiile teoretice în domeniu, perfect valabile şi astăzi (Alexandru Muşina este, alături de Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni de poezie de la noi, din toate epocile) –, Alexandru Muşina reprezintă o mare pierdere, neverosimilă – la nici 59 de ani – a literelor noastre.

În vara trecută, Alexandru Muşina avea, în ciuda bolii, aceeaşi vivacitate, acelaşi umor, aceeaşi vitalitate de spirit dintotdeauna. E ultima dată cînd l-am văzut – şi de aproape – (mai venise, în primăvară, la lansarea cărţii mele despre Mircea Nedelciu, la Librăria „Şt.O. Iosif“ din Braşov) şi este ipostaza în care îmi va apărea, de acum, în amintire. După Mircea Nedelciu, după Gheorghe Crăciun, colegii şi prietenii săi de generaţie – optzecişti de vîrf, la rîndul lor –, a plecat şi el, pe un drum pe care încă îmi vine greu să-l numesc destin. 

Apărut în Observator cultural nr. 679/ 28.06.2013

Despre viciile lumii postmoderne

Apărut în 2011 la Editura Tracus Arte, volumul Viciile lumii postmoderne de Gheorghe Crăciun adună o serie de texte (unsprezece) publicate de scriitor, pe măsura scrierii lor, în revista Observator cultural, între 12 octombrie-21 decembrie 2006 (ultimul text, „Singurătatea utilizatorului de telefon mobil” a rămas neterminat), alături de câteva pagini de jurnal inedite – paginile din „caietul bordo”, cum scrie Carmen Muşat în prefaţa cărţii –, acestea din urmă datând din perioada 16 iulie 2006-15 ianuarie 2007 (la 30 ianuarie 2007, scriitorul se stingea din viaţă). În prefaţa ediţiei, Carmen Muşat consideră – şi pe bună dreptate – volumul, în ansamblul său, drept un „«jurnal de idei» conectat la realitatea imediată”: „A consemnat (Gh. Crăciun, n.m.) intenţia sa de a scrie «o carte de idei» într-o agendă cu coperte bordo unde, începând din 16 iulie, a schiţat minuţios proiectul volumului despre «viciile lumii postmoderne». «Caietul bordo» l-a însoţit în timpul spitalizării din ianuarie 2007 (de altfel, ultima însemnare datează din 15 ianuarie 2007). Un „«jurnal de idei» conectat la realitatea imediată, trăgându-şi, de altfel, substanţa din concretul lumii înconjurătoare, o lume filtrată permanent printr-o conştiinţă teoretică acută, atentă în egală măsură la dimensiunea senzual-senzorială a lumii şi la cea semnificativă” („Vidul de fundamente şi deriva postmodernităţii”).

Pe urmele lui Baudrillard, citat de altfel în carte, eseistul Gheorghe Crăciun întreprinde – la jumătatea drumului dintre eseu personal şi eseu filozofic, dintre proza de idei abstractă şi exemplul concret – o critică a societăţii de consum capitaliste şi, mai larg, a postmodernităţii, văzute – aceasta din urmă – ca o epocă a contingenţei, a diseminării, a suprafeţelor sau a „simulacrelor” (cu termenul lui Baudrillard), pe scurt o epocă lipsită de transcendenţă, de preocuparea metafizică. Or, „viaţa umană în afara iluziei metafizice e imposibilă” – scrie Gheorghe Crăciun, vechiul promotor optzecist al postmodernismului (ca formulă de frondă, de impunere teoretică şi generaţionistă, în anii ’80).

Aşa cum notează în primul eseu, „Pe un peron de metrou”, Gh. Crăciun îşi doreşte să scrie „o carte vie, fără repere bibliografice”, în care „conceptualizarea” – adesea în siajul unor filozofi francezi poststructuralişti (Deleuze, Derrida, Baudrillard) – să nu confişte „tensiunile umanului”, ci dimpotrivă, să dea seamă de drama individuală, recte personală din spatele strategiilor de seducţie ale consumismului: „Cartea pe care aş fi vrut s-o încep chiar acolo, pe peronul staţiei de metrou, ar fi trebuit să fie un repertoar de concepte vicioase ale lumii de azi, un fel de dicţionar de concepte viciate de însuşi modul de funcţionare al acestei lumi. Şi cum funcţionează ea? Reticular, rizomatic, disipativ, prinsă într-o vastă reţea de încrengături, capilare, dendrite, conexiuni, comuniuni, simbioze. Mă gândeam că ar trebui să scriu nu doar despre diversitate, ci şi despre diferenţă şi unicitate. N-aveam cum să scap din vedere o «semanaliză» a prezenţei, un posibil discurs despre spectacol constituit în afara artelor spectacolului. Apoi ar fi urmat, la rând, repetiţia, multiplicitatea, virtualitatea, alteritatea, comunicarea instantanee, atingerea, fantasma, surogatul, corpul, absenţa, voyeurismul, diseminarea, indeterminarea, interfaţa (şi eu eram acolo o prezenţă de interfaţă de care nimeni nu era conştient)”. Despre toate acestea scrie pertinent eseistul, pornind de la realitatea socială în care trăieşte – una de trecere bruscă de la cotidianul cenuşiu, uniform şi resemnat din comunism la lumea hipercolorată a consumului obsesiv din capitalism, adică o „lume de mărci şi branduri, etichete şi termene de garanţie” – un prezentism (cu termenul istoricului François Hartog) marcat de o nouă dictatură, a pieţei (una economică, nu politică).

„Viciul e o trebuinţă împinsă la exces”, notează Crăciun, şi chiar cu asta se ocupă, în fond, societatea de consum. „Trebuinţele – continuă el – pot fi formale sau fundamentale, stilistice sau substanţialiste, spectaculare sau ontologice”. Or: „Viciile lumii de azi privesc fondul nu forma. Nu de forme ar trebui să ne temem, ci de capacitatea lor de ocultare”. Ele ocultează de fapt metafizicul, ceea ce este dincolo de prezent, ceea ce dă sens existenţelor individuale, valorile perpetuate de tradiţie („subiectivizate”, asumate individual), punând în loc un hedonism frenetic, consumerist şi fantasmatic: „Dumnezeu, lumea de dincolo, cultul strămoşilor, frica de moarte sunt valori care ar trebui să se afle în subiectivitatea noastră cea mai intimă. (...) Viteza, diversitatea, produsul, consumul, cu toată cohorta lor de idealisme, sunt fantasme care ocupă acest loc lăsat liber, dar îl ocupă prin presiune, prin miraj, prin control şi direcţionare subliminală”. Trebuie să recunoaştem că eseurile din volum, deşi realizează o critică deja „clasică” a postmodernităţii şi a societăţii de consum, sunt la fel de actuale şi astăzi, în 2012, căci „referentul” e, practic, neschimbat, iar epoca în discuţie nu e una încheiată. 

Apărut în România literară nr. 25-26/ 21 iunie 2013

Tribulaţiile melancolice ale unui „turist al toamnei”

Prozatorul şi publicistul timişorean Mircea Pora a publicat anul trecut, la Editura Paralela 45, un nou volum de proză scurtă, intitulat Tour Eiffel, turiştii toamnei. Titlul sintetizează, de fapt, foarte bine liniile de forţă ale volumului: el invocă, pe de o parte, prima proză, Epistolar, textul cel mai amplu şi cel mai bun al cărţii – care prezintă, sub forma unui epistolar între narator şi prietenul său,  aventura emigrării la Paris în 1989 şi revenirea în ţară patru ani mai târziu –, iar pe de alta, cea de-a doua proză, Însemnările unui turist, în care un personaj-narator este, aproape singur, „turist în luna lui noiembrie” într-o staţiune autohtonă. Aici apare şi sintagma „turiştii toamnei”, şi ea aduce cu sine o întreagă atmosferă învăluitoare şi melancolică: „O anumită melancolie, asemeni unei delicate emanaţii de aburi, se simţea peste tot. Dimineaţa, rotocoalele de ceaţă pluteau aproape magic peste râu. Cele mai înalte stânci se învăluiau temporar în somptuoase mantii de nori. Turiştii toamnei erau oarecum diferiţi de cei ai lunilor de vară fierbinţi”. De fapt, scriitura poetică, metaforică (cu unele accente fantastice), notele meteorologic-peisagiste şi o anumită melancolie de fond (a emigrantului, a turistului, a toamnei), având ca laitmotiv trecerea timpului reprezintă sunetul specific al prozei lui Mircea Pora.

În siajul unui Radu Petrescu şi, mai recent, al lui Alexandru Vlad (scriitor din aceeaşi generaţie, optzecistă, autorul romanului Ploile amare), scriitorul timişorean este un fin aşa-zicând peisagist, atent la mişcările meteorolgice şi de natură, care condiţionează, la rândul lor, stările sufleteşti. Ar fi interesant de notat şi faptul că atenţia subtilă îndreptată către elementele de natură, însoţită şi de fineţe stilistică, se opreşte întrucâtva la aceşti scriitori aparţinând deja unei generaţii mai vechi, cu mai multă răbdare în privinţa observaţiei (exteriorului), a detaliului în comparaţie cu prozatorii de după 2000. Şi fiindcă a venit vorba de meteorologie, l-aş invoca aici nu numai pe Radu Petrescu, dar şi pe optzecistul Mircea Nedelciu (cel din Tratament fabulatoriu, de pildă), cu care Mircea Pora are şi alte lucruri în comun: dialogismul prozelor, „micile transmisii” (cu vorba lui Mircea Pora, sau „transmisiunile”, cu termenul lui Nedelciu), formele jurnalistice reluate parodic-literar (ca la Caragiale), de genul „epistolar de bloc”, „întrebări şi răspunsuri”, „anunţuri gratuite”, „mărturisire ministerială” ş.a.m.d. (sintagmele citate sunt chiar titluri de proze scurte). Spre deosebire, însă, de nervozitatea ironică nedelciană, Mircea Pora, un scriitor mai melancolic, dă dovadă, aşa cum spuneam, de o scriitură poetică şi de fineţe descriptivă.

Din volumul de proze scurte şi foarte scurte – ce surprind realităţi sociale din comunismul târziu, dar şi din postdecembrism –, Epistolar se detaşează clar: un text amplu (80 de pagini), redactat sub forma unei serii de scrisori trimise de personajul-narator prietenului său, ce povestesc experienţele pe care le traversează cel dintâi în ultimul an al comunismului ceauşist în încercarea de a obţine viza de emigrare la Paris pentru familia sa, urmată apoi de dificultăţile acomodării în străinătate şi întoarcerea (postdecembristă) în ţară.

Ele prilejuiesc derulări de secvenţe cu tentă socială în comunism, imagini, însă, deloc clişeistice sau obositoare, ci dimpotrivă, interiorizate şi tulburătoare.

Mentalităţi şi fizionomii comuniste, scene de stradă – eternele cozi, în sezonul cald sau în sezonul rece, când spectacolul devine grotesc, prilejuind „grupări demne de penelurile lui Bosch, Goya, Dali sau simboluri ale istoriei noastre care s-a scurs prin secole umilă, cu paşi mărunţi, dornici de a trece neobservaţi” –, alături de notaţii ale propriilor stări de spirit, dominate de declinul regimului şi iminenţa emigraţiei sunt înfăţişate într-o gamă de tonalităţi ce variază de la subtilitate şi ironia calmă, lipsită de nervozitate, la poezia amară, melancolie şi depresie. Nu lipseşte nici spaima ca sentiment tipic în comunism, surdă sau paroxistică, în lumina căreia lucrurile apar supradimensionate, „Congresul” (comunist) ori „paşaportul” devenind, de pildă, un soi de fiinţe fantastice, în formulări de genul: „Congresul umblă prin ţară” ori paşaportul „resimţit aproape ca un personaj în carne şi oase”. În schimb, secvenţele pariziene – după emigrare şi instalarea la Paris, însumând tribulaţiile joburilor mărunte şi dezvrăjirea în faţa marelui oraş – pierd din tensiune, din relevanţă, sunt mai diluate, surprinse cumva la întâmplare.

Una peste alta, e de spus că, alături de un Livius Ciocârlie şi Cornel Ungureanu, de (optzeciştii) Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Mircea Pora reprezintă un prozator, un gazetar şi un intelectual de seamă al zonei bănăţene şi al Timişoarei. 

Apărut în România literară, iunie 2013

Alexandru Muşina (1 iulie 1954-19 iunie 2013)

L-am preţuit foarte mult pe Alexandru Muşina - unul dintre poeţii optzecişti de vârf şi, deopotrivă, un foarte bun teoretician al poeziei, printre puţinii de la noi. A fost unul dintre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, dar şi un eseist cum rar se întâlneşte în spaţiul românesc, adică incomod, nonconformist, provocator şi de o inteligenţă ieşită din comun. E o mare pierdere, neverosimilă, fiindcă avea o vitalitate de spirit care părea să învingă boala... 

Reiau mai jos cronica la volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări (Editura Aula, 2008) (de pe site-ul Bookaholic):

Reflecţiile despre poezie ale lui Alexandru Muşina

Debutat – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul şi – mai nou (prin romanul Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012) – prozatorul optzecist Alexandru Muşina şi-a adunat în 2008 textele sale teoretice despre poezie în volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări, publicat la propria-i editură, Editura Aula. Absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –, stabilit ulterior la Braşov (unde este profesor universitar), Alexandru Muşina este unul dintre poeţii optzecişti de prim-plan şi un bun cunoscător de poezie şi teoretician al ei.

Volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări adună laolaltă texte mai vechi şi mai noi despre poezie, articole din anii ’80, dar şi din anii 2000, într-un soi de carte-şantier, plină de sugestii pentru cei interesaţi de poezie, dar chiar şi pentru poeţii à venir, căci eseurile sunt mereu orientate către viitor, aşa cum ţine să arate autorul. Poezia e un teritoriu fragil, niciodată foarte popular şi necesitând mai întotdeauna o anume iniţiere, o anume cultură în domeniu, dacă nu şi o sensibilitate aparte. Cu toate acestea, ea este indispensabilă lumii umane şi sociale, ba chiar mai mult – scrie Alexandru Muşina în secvenţe convingătoare – ea îi este esenţială:

„Niciodată poetul nu a fost necesar. El a devenit necesar. Nici acum (pare că) nu e necesar; poate deveni necesar. Încerc să-mi imaginez o lume fără poeţi, fără poezie: ar fi o lume încremenită. Progresul (cu sau fără ghilimele) are un impuls, o energie motrice de natură fantasmatică. Dar aceasta se epuizează, se sleieşte fără sursa ei: acea tensiune, acea plasmă din care se naşte şi poezia. Întotdeauna, chiar cînd – la suprafaţă şi violent – e dispreţuită, acuzată, alungată din cetate, poezia e, simultan, resimţită ca esenţială. Nu neapărat centrală, cât esenţială” (Poezia lucrurilor de care ne pasă (un studiu diagonal)).

Încercând – pe urmele multora – să definească poezia, Alexandru Muşina nu invocă limbajul literar – diferit, conform poeticii clasice, de limbajul cotidian – sau aglomerarea de tropi (figuri de stil) din textele poetice (limbajul cotidian, comun este el însuşi un limbaj ce conţine tropi, metafore, metonimii etc.), ci vorbeşte despre  o tensiune specifică poeziei, despre un „joc al forţelor sufleteşti” aparte, despre „intensitatea trăirii fantasmatice” proprie poeziei, ca şi despre o anumită solidificare, coagulare – de unde caracterul artificial – a ceea ce numim obiectul poetic, desprins din continuumul vieţii:

„Poezia nu e materială, ci plasmatică, nu e atât un obiect, cât un câmp de tensiune. Care devine «materie», «obiect» în şi prin actul lecturii: «materie sentimentală», fantasmatică, «obiect» cultural sau cum vreţi să-i zicem.

Dincolo de meşteşug, ceea ce dă calitate unei poezii este tensiunea din ea, jocul forţelor sufleteşti care nasc şi susţin «plasma» ei”. Şi ceva mai departe, în acelaşi excelent eseu introductiv, din care am citat mai sus (Poezia lucrurilor de care ne pasă (un studiu diagonal):

„La o adică, am putea spune că poezia e acea zonă a comunicării (continue, cotidiene), acel fluid care la un moment dat «cristalizează», se solidifică, devine obiect «plasmatic» (inclusiv obiect de Muzeu). Un obiect paradoxal: inexistent, dar emoţionant, care ne obsedează.

Că poezia e un concentrat, un accelerator de emoţie, de trăire. Un simulator de emoţii şi de trăiri (uneori extreme). Caracterul artificial (de artefact) al poeziei de aici provine. Poezia (obiectul poetic) e limitată şi repetabilă, nu e un continuum care se consumă pe măsură ce se produce, ca trăirea «vieţii», ca reportajul. Poezia e impersonală (şi repetabilă), reportajul (trăirea vieţii) e personal (şi ireversibil)”.

                                                   Sandu Muşina şi Mircea Nedelciu, în anii '80

Pe lângă textele cu portanţă teoretică (dintre cele mai substanţiale texte despre poezie scrise la noi în postdecembrism, alături de cartea lui Gheorghe Crăciun, de pildă, Aisbergul poeziei moderne), volumul conţine şi articole polemice: cele mai vechi sunt luările de poziţie din anii ’80 în favoarea unui nou tip de poezie, „poezia cotidianului” sau aceea a unui „nou antropocentrism”; cele mai noi, de după ’90, iau atitudine împotriva mult invocatului postmodernism românesc, promovat, încă din anii ’80, de chiar colegii săi de generaţie optzecistă (Muşina vorbeşte polemic, după ’90, despre un „postmodernism socialist” sau despre un „postmodernism la Porţile Orientului”).

În anii ’80, poezia propusă – şi practicată – de Muşina & co, altfel spus poezia optzecistă citită la Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, e o poezie polemică la adresa celei scrise de generaţiile în vogă, ’60 şi ’70, relativ integrate în sistem şi adesea conformiste ideologic. E o poezie directă, axată pe evenimentele cotidianului şi pe eul biografic, dar în acelaşi timp impregnată de trimiteri livreşti, fiindcă are, în fond, un model cultural american, poezia beatnicilor din anii ’50-’60 – primă manifestare a ceea ce s-a numit ulterior postmodernism în literatură, importat de tinerii optzecişti români, peste mări şi ţări, ca un mod de delimitare polemică literară, dar şi politic-ideologică, în anii ’80 ai comunismului.

Închei cu un citat din articolul Noul antropocentrism (1982), un text teoretic important atât pentru poezia optzecistă, cât şi pentru evoluţia poeziei româneşti postbelice şi contemporane în genere:

„Într-adevăr, poezia postbelică, eliberată de academisme şi reţineri de tot felul (inclusiv lexicale), în urma nesfârşitelor «revoluţii poetice» ale începutului de secol, cu o nouă conştiinţă de sine, cu o «perfectă» stăpânire a limbajului, a expresiei, se reapropie de viaţa noastră cea de toate zilele. Poeţii redescoperă valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor «nemediate», a «privirii directe». Resurecţia obiectivismului american după 1950 e mai mult decât semnificativă. Privirea trebuie să fie «obiectivă», în sensul că între ea şi realitate nu trebuie să se interpună lentilele diverselor teorii, ideologii, mitologii, clişee culturale etc. (...)

Această poezie, post-modernistă, aş îndrăzni să o numesc poezia noului antropocentrism. Trăsăturile ei esenţiale mi se par a fi – simplificând mult, şi sub beneficiul de concluzie provizorie: centrarea pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de acum şi o anumită «claritate a privirii»”. 

 via Bookaholic

                                                             

  

Cei care m-au iubit au murit inainte de vreme,

Cei care m-au inteles
Au fost loviti pe la spate si inmormantati in graba, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au innebunit
Si-si plimba in soarele amiezii
Privirea tumefiata, creierul mirosind a cloroform.
Dupa o iarna lunga a venit vara calda,
Fructele noastre nu au avut timp sa se trezeasca,
Fructele celorlalti se vand la suprapret.
Dimineata
Ne primeste totusi cu bratele deschise, totusi lumina
Mai bate in epiderma fanata, totusi vantul
Ne mai aeriseste orbitele duhnind de amintiri.
Am pierdut totul.
Portarii hotelurilor
Ne-au uitat, femeile fragede si aristocrate
Ne-au uitat, hamalii din gari ne-au uitat si liftierii,
Vanzatoarele de flori si negustorii de nestemate,
Ne-au uitat strazile, ne-au uitat casele albe
Pe care urca iedera ruginie a vechii „la bella estate".
Am pierdut totul.
in paradis, in clipa cea repede, in metalul inchipuirii
Nimic din noi n-a ramas.
Un avort
Rapid, aseptic, elegant.
Totusi dimineata mai intinde
Bratele ei transparente, de caracatita, spre trupul
invinetit de somn si de vise, totusi aerul
Mai face troc cu celulele spongioase, totusi moaca roscata
A servietei mele ranjeste, tampa, fericita.

Interviu cu Florence NOIVILLE, jurnalist şi critic literar la "Le Monde"

  

„Ar fi cazul să recitim «Lolita», dar dintr-o perspectivă feminină, nu una masculină“

Interviu cu Florence NOIVILLE, jurnalist şi critic literar la Le Monde

Florence Noiville este, din 1994, jurnalist şi critic literar la Le Monde, unde se ocupă de cartea străină. Între 2007-2010 a realizat emisiunea de televiziune Le Monde des livres; a început prin a scrie cărţi pentru copii şi o biografie a scriitorului laureat Nobel Isaac Bashevis Singer, iar în prezent e autoare de romane (cu tentă biografică): La donation, 2007, şi L’attachement, 2012. Florence Noiville a fost prezentă la Bucureşti la Bookfest (29 mai-2 iunie), iar vineri, 31 mai, la Librăria franceză Kyralina, am putut sta de vorbă cu ea – alături de Laurent Couderc, redactor-şef al revistei francofone Regard –  în cadrul unei întîlniri cu cititorii. Înainte de discuţia propriu-zisă, Florence Noiville a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări despre parcursul său de jurnalist şi scriitor. (A.D.)

Aţi absolvit HEC (Hautes Études Commerciales), după care aţi ajuns la literatură, la cronica de carte (sînteţi responsabilă cu secţiunea de literatură străină la Le Monde) şi apoi la roman (sînteţi autoarea a două romane, La donation, 2007, şi L’atta­chement, 2012, ambele apărute la Stock). Aţi mai publicat o carte J’ai fait HEC et je m’en excuse (2009) în care criticaţi spiritul „hipercapitalist” în care sînt educaţi absolvenţii de Finanţe şi Marketing. Cum aţi ajuns de fapt la literatură – un parcurs deloc tipic în zona culturală?
După patru ani în care am lucrat în finanţe, într-o companie, mi-am spus că este suficient: e ca şi cum, dacă mergi cu bicicleta o vreme, n-o să faci asta toată viaţa. Am văzut atunci un anunţ publicitar prin care un grup de presă căuta un analist financiar. Mi-am spus că dacă intru în acest grup de presă o să mă aproprii mai mult de jurnalism, de scris, de cultură – zona care mă interesa pe mine. Aşa s-a întîmplat. Am încheiat un contract cu ei ca, după cei doi ani în care urma să fac ceea ce-mi cereau, să pot lucra într-o redacţie şi să devin jurnalist. După cei doi ani, într-adevăr, am coborît la un nivel mai jos al scării profesionale, salariul mi s-a redus la jumătate, dar am devenit jurnalist. Şi în Franţa e dificil să treci de la un domeniu la altul, dar am fost foarte motivată, fiindcă nu voiam să-mi petrec toată viaţa străduindu-mă să măresc profiturile companiilor.

Cum e viaţa în redacţia de la Le Monde, într-o redacţie de jurnal?
Merg la redacţie luni, marţi şi miercuri. Joia şi vinerea fie mă deplasez cu sarcini de serviciu, fie lucrez de acasă – scriu şi citesc. Avem, desigur, şedinţele de sumar; miercurea ziarul e predat la tipografie, iar joia şi vinerea se lucrează deja pentru numărul următor. 

Spuneţi în romanul L’attachement că aţi vrut să rescrieţi povestea Lolitei dintr-o perspectivă feminină: ce anume leagă o fată de 17 ani de un bărbat mult mai în vîrstă decît ea (49 de ani)? Nu există, totuşi, în roman un răspuns la această întrebare: cartea e scrisă în principal din perspectiva fiicei acestei fete (e de fapt o alternanţă permanentă între două voci feminine, Maria şi Anna), care încearcă să înţeleagăataşamentul mamei sale (la vîrsta pe care o are ea acum) pentru un bărbat mult mai în vîrstă, profesorul de literatură din liceu. Care credeţi că este, în cele din urmă, răspunsul la întrebare?
Sigur că nu există un răspuns la întrebarea legată de cum se naşte pasiunea amoroasă. Dar mi-a plăcut să jonglez cu diverse perspective şi să tratez subiectul din mai multe unghiuri: dinspre literatură, filozofie şi chiar dintr-un unghi ştiinţific.

Fiica acelei Lolita este studentă la Me­dicină.
Într-adevăr. Şi apoi, în 2012 e dificil să tratezi literar despre o poveste de dragoste fără să ai în vedere şi planul ştiinţific (perspectiva medicală, a neurobiologiei). M-a amuzat să văd cum neurobiologii, specialiştii în funcţionarea creierului explicau chimia emoţiilor şi modul în care se produce dragostea la prima vedere (le coup de foudre). Am amestecat apoi toate aceste perspective pentru a obţine mai multe niveluri de text şi perspective. Diversitatea perspectivelor e dată şi de faptul că această naratoare porneşte pe urmele istoriei amoroase a mamei ei, întîlneşte mai mulţi oameni şi cunoaşte mai multe versiuni ale poveştii. Mama, la rîndul ei, îşi scrie povestea – avem, în felul acesta, o serie de poveşti diverse care-l fac pe cititor să se întrebe cum se scrie, în fond, o poveste şi cum funcţionează memoria. Există un pasaj în text la care ţin şi în care ea spune că ne reinventăm amintirile, lucru valabil atît pentru literatură, cît şi pentru neuroştiinţe: „Memoria e un act de imaginaţie“. Asta înseamnă că orice povestire e ea însăşi o ficţiune. Poate că această poveste de dragoste nici n-a existat ca atare.

Poate că această istorie amoroasă e doar o poveste şi atît, un text, o punere în text. Mizaţi pe un simbol în romanul dvs., „miopia“, care înseamnă „a amesteca realul cu ima­ginarul“, a nu reţine din real decît datele esenţiale şi a proiecta imaginar alături de datele realului. În felul acesta, introduceţi o notă de vag, de incert în povestea de dragoste. Nu e deloc o poveste romantică, ba dimpotrivă, una postmodernă.
E şi romantică, şi postmodernă, aş zice. Vedeţi, de pildă, scena în care cei doi citesc din Molière.

Scena se va relua la final, între vechiul iubit – care şi-a pierdut memoria – şi fata, de data aceasta, a Lolitei de atunci. Perspec­tiva se schimbă, devine mai sumbră, dezvrăjită.
Aveţi dreptate, m-a interesat să acopăr toate aceste registre, de la tonalităţile clasice la cele postmoderne. De aceea am şi ales formula notaţiilor fragmentare.

Scriitura aceasta mi-a amintit de Nathalie Sarraute.
E o scriitoare pe care o iubesc foarte mult. În fond, realitatea ni se prezintă chiar în felul acesta, fragmentar, în secvenţe disparate, care nu se leagă unele de altele şi nu au o coerenţă evidentă, imediată.

Scriitura aceasta corespunde, de fapt, acelui „je en miettes“ de care vorbiţi, acel „eu” feminin fărîmiţat care se face simţit în carte (în cazul ambelor voci feminine, mama şi fiica). Dar aş vrea să îmi răspundeţi la o altă întrebare. De ce acest citat din Roland Barthes drept motto: „Tout ce qui est anachronique est obscène“ (Fragments d’un discours amoureux)? E drept, Roland Barthes e adesea citat în roman, fiindcă povestea amoroasă devine, aşa cum am spus, un „discurs amoros“.
E vorba de cei doi iubiţi: ei sînt anacronici unul pentru celălalt, nu aparţin aceluiaşi timp, în fond. Cînd romanul a fost publicat, în mod ciudat, în Anglia a făcut vîlvă un fapt divers asemănător: o elevă îndrăgostită de profesorul său. Eleva ajunsese cu vaporul din Anglia la Pas de Calais, poliţia fusese alertată. Incidentul n-are nici o legătură cu romanul meu; eu am pornit de la o poveste personală, care mi-a revenit în memorie în mod curios într-o zi cînd una din cele trei fete ale mele mi-a relatat o întîmplare asemănătoare petrecută în liceul ei. Şi atunci mi-am spus că ar fi cazul să recitim Lolita dar dintr-o perspectivă feminină, nu una masculină. E o perspectivă care mă interesa cînd am pornit la scrierea romanului.

Vi se pare potrivită eticheta de autoficţiune pentru romanul dvs.?
Da, poate fi considerat şi autoficţiune. Dar cred că ştiţi că am scris şi o biografie a laureatului Nobel (1978) Isaac Bashevis Singer, iar el declara că: „nu cunosc nici un scriitor serios care să nu se pună în scenă în cărţile sale“. Şi tot el zicea că cu cît vorbeşti mai mult despre particular şi singular, cu atît atingi, în fond, mai mult faptul universal. E ceea ce m-a interesat şi pe mine, atît în L’attachement, cît şi în celălalt roman, La donation, să ating teme generale plecînd de la două poveşti în parte personale (în La donation e vorba de bipolaritate, de sindromul maniaco-depresiv, de care a suferit şi mama mea). Mulţi cititori se recunosc în poveştile spuse de mine: şi textul e reuşit, cred eu, atunci cînd faptul particular relatat de el se întîlneşte cu cel general. 

Apărut în Observator cultural nr. 677/ 14.06.2013

De weekend: Spirit of Disco

Via Classic Copenhagen

"Oraşul îngerilor" de Christa Wolf (Univers, 2013). America văzută prin ochii unei scriitoare est-germane imediat după căderea Cortinei de Fier

Oraşul îngerilor

Fragment din romanul Christei Wolf, publicat la Editura Univers (2013)

Oraşul îngerilor (2010) este ultimul roman al Christei Wolf (1929-2011), una dintre cele mai însemnate scriitoare germane contemporane. Romanul documentează şi prelucrează experienţa americană a scriitoarei, care, în 1992-1993, a petrecut nouă luni în Los Angeles, la invitaţia Centrului literar Getty. În acest context, cititorul este martor al felului cum apar societatea şi modul de viaţă american privite prin ochii unei scriitoare est-germane imediat după căderea Cortinei de Fier. Prezentul american al povestirii este înţesat cu amintiri şi reflecţii despre un trecut personal controversat, Christa Wolf aflîndu-se, nu de puţine ori, în mijlocul unor evenimente importante ale istoriei germane recente. (Iulia Dondorici) 

Nici un scriitor nu poate reda adevărata consistenţă a vieţii trăite.

E.L. Doctorow 

Cădere liberă de la mare înălţime acestea sînt cuvintele care mi-au venit în minte în timpul aterizării în L.A., pe cînd pasagerii jetului aplaudau în semn de recunoştinţă faţă de pilotul ce condusese avionul peste ocean, luînd-o, dinspre mare, în direcţia lumii noi, apoi se învîrtise în zbor, o vreme, deasupra luminilor uriaşei metropole, ca, în final, să coboare la sol, folosesc aceste cuvinte mai tîrziu, cînd voi scrie despre aterizare şi despre perioada petrecută pe coasta aceasta străină, care mi se întindea în faţa ochilor – adică acum. Nu bănuiam atunci că vor trece atîţia ani în încercări stăruitoare de a mă apropia aşa cum simt că trebuie de propoziţiile care urmează acestor prime cuvinte. Îmi propuneam să-mi întipăresc în minte tot, fiecare detaliu, pentru mai tîrziu. Paşaportul meu albastru a atras atenţia unui officer sîrguincios, un bărbat cu tenul blond-roşcat, care controla cu acribie şi severitate documentele călătorilor şi care l-a răsfoit conştiincios, studiind fiecare viză în parte, apoi a cercetat cu privirea, de mai multe ori, scrisoarea de invitaţie a CENTRULUI sub oblăduirea căruia mă voi afla în lunile următoare, pentru ca, într-un final, să mă fixeze cu privirea ochilor lui de un albastru rece: „Germany? – Yes. East Germany“.

Mi-ar fi venit greu, inclusiv din cauza limbii, să-i ofer informaţii mai detaliate, dar funcţionarul s-a informat singur, la telefon. Pentru mine, scena aceasta nu era nouă, cunoşteam prea bine senzaţia de încordare, la fel şi uşurarea pe care am simţit-o cînd el, după ce, de bună seamă, primise un răspuns mulţumitor la întrebările lui, mi-a pus, în sfîrşit, ştampila cu viza şi mi-a înmînat paşaportul, întinzînd spre mine o mînă plină de pistrui: „Are you sure this country does exist?“ „I am“, i-am replicat scurt, îmi amintesc bine asta, deşi răspunsul corect ar fi fost „no“, şi eu însămi mă întrebam, în timp ce aşteptam să sosească bagajele, dacă, într-adevăr, meritase să călătoresc în SUA cu un paşaport, ce-i drept încă valabil, al unei ţări care nu mai exista, doar pentru a trezi iritarea unui tînăr grănicer cu părul roşcat. Era una dintre reacţiile acelea sfidătoare de care, pe atunci, încă mai eram în stare, şi care, după cum îmi dau seama acum, devin tot mai rare odată cu vîrsta. Cuvîntul e deja scris pe hîrtie, parcă în trecere, aşa cum îi stă bine, deşi umbra lui abia se întindea pînă la mine, atunci, în urmă cu mai bine de un deceniu şi jumătate, umbră care, între timp, este atît de deasă, încît mi-e teamă să nu devină de nepătruns, înainte de a-mi putea îndeplini datoria de scriitoare. Adică înainte de a apuca să descriu cum mi-am ridicat bagajul de pe banda de transport, l-am încărcat într-unul dintre uriaşele cărucioare de bagaje şi, prin mijlocul unei mulţimi pestriţe care mă ameţea, m-am îndreptat spre ieşire, EXIT. Abia ce am pus piciorul în holul de la ieşire şi s-a şi întîmplat ceea ce, dacă mă luam după avertismentele insistente ale călătorilor cu experienţă, n-ar fi trebuit să se întîmple, un uriaş bărbat negru a venit spre mine: „Want a car, Madam?“, la care eu, din reflex şi lipsită de experienţă cum eram, am dat din cap, în loc să refuz cu hotărîre, cum mi se pusese în vedere. Între timp, bărbatul apucase deja căruciorul şi o luase înainte, adio bagaje, îmi dădu de ştire sistemul meu interior de alarmă. L-am urmat cît am putut de repede şi, într-adevăr, iată-l afară, pe marginea străzii pe care taxiurile, cu farurile de poziţie aprinse, înaintau bară la bară. Încasă dolarul ce i se cuvenea şi mă dădu în primire unui coleg, şi el negru, care se îndeletnicea cu chemarea taxiurilor pentru doritori. Acesta îşi făcu pe deplin datoria, opri următorul taxi, ajută la încărcarea bagajelor, primi şi el un dolar şi mă lăsă în seama unui taximetrist scund şi uscăţiv, dar foarte abil, un portorican care vorbea într-o engleză de neînţeles pentru mine, dar care asculta binevoitor ce-i spuneam în engleza mea şi care, după ce studie hîrtia cu viitoarea mea adresă, îmi lăsă impresia că ştia unde trebuia să mă ducă.

Îmi aduc bine aminte că abia atunci, după ce pornise taxiul, am simţit aerul călduţ al nopţii, adierea sudului, pe care o cunoşteam de pe o cu totul altă coastă, unde m-a întîmpinat pentru prima dată în viaţă ca un abur dens şi cald – pe aeroportul din Varna. Marea Neagră, cu întunericul ei catifelat şi miresmele dulci, grele, ale grădinilor ei.  

[...] 

Mi-am turnat ceaiul şi am citit ceea ce, cu trei-patru zile în urmă, făcuse obiectul ştirilor în Germania. Un coleg, obligat să-şi părăsească ţara cu cîţiva ani înainte de prăbuşirea ei, dar care îmi fusese un fel de tovarăş de idei, se arăta acum un critic dur al tuturor acelora care rămăseseră în RDG, în loc s-o părăsească şi ei, la fel de scîrbiţi ca el. Reproşa „revoluţiei“ din toamna lui 1989 că nu fusese una sîngeroasă. Ar fi trebuit să cadă capete, afirma el, reproşîndu-ne că am fost prea ezitanţi şi prea laşi. Aşa ceva nu poate scrie decît cineva al cărui cap nu ar fi fost defel în pericol, m-am gîndit eu şi m-am surprins începînd deja o discuţie imaginară cu respectivul coleg. Îmi aminteam – şi-mi mai amintesc şi acum – uşurarea pe care ai simţit-o cînd, în dimineaţa de 4 noiembrie 1989, în Alexander­platz, într-o dispoziţie de zile mari, ai zărit insignele cu eşarfe portocalii pe care scria FĂRĂ VIOLENŢĂ! În noaptea precedentă, în timpul unei adunări la care luaseşi şi tu parte, se răspîndise zvonul conform căruia ar fi pornit spre capitală trenuri pline cu oameni ai Stasi îmbrăcaţi în muncitori, pentru a-i provoca pe demonstranţii paşnici, oferind astfel un pretext de intervenţie forţelor armate. Te-a cuprins atunci ca un fel de panică şi ai sunat-o pe fiica ta, spunîndu-i să nu-i aducă pe copii în Alexanderplatz, însă aceştia pictaseră deja pancarte cu lozincile VREM O ŞCOALĂ INTERESANTĂ! şi GORBI, AJUTĂ-NE! şi era prea tîrziu să-i mai oprească cineva. Ţi-ai citit încă o dată discursul, cuvînt cu cuvînt. Nimeni nu vorbea despre asta, dar cu toţii vă gîndeaţi la masacrul din Piaţa Tienanmen, Piaţa Păcii Cereşti, din Beijing. Te apăsa gîndul că poate aţi fost suficient de naivi şi de nechibzuiţi pentru a cădea direct în capcana întinsă de ei, dar, pe măsură ce tot mai mulţi demonstranţi soseau în piaţă dinspre staţiile de metrou, înălţînd pancarte şi panouri confecţionate cu mîna lor şi formînd treptat o coloană de protestatari, creştea în tine certitudinea că nu se va întîmpla nimic. Atunci nu aveai de unde să ştii, nimeni nu ştia, că pe acoperişurile clădirilor publice de pe Unter den Linden erau staţionate companii ale Armatei Populare dotate cu muniţie grea. Pentru orice eventualitate. Pentru cazul în care demonstranţii s-ar abate de la ruta stabilită şi ar încerca s-o ia spre Poarta Brandenburg, spre graniţa cu Vestul. Ulterior ai aflat că fiul unei colege stătea întins în uniformă acolo sus, pe unul dintre acoperişuri, în timp ce un alt fiu al ei se afla jos, printre demonstranţi. Dar oare soldaţii chiar ar fi deschis focul? Cîteva luni mai tîrziu, cînd graniţele erau deja deschise, atmosfera fierbinte trecuse şi ea şi ne trezisem la o realitate care-şi făcea tot mai puternic simţită prezenţa, tocmai te întorceai pe jos acasă, prin cartier, cu sacoşele pline de cumpărături, cînd un tînăr s-a luat după tine şi te-a rugat stăruitor să mergi să bei o cafea cu el şi cu alţi doi camarazi de-ai lui, toţi trei ofiţeri în civil ai Armatei Naţionale Populare. V-aţi aşezat cu toţii la o terasă, trebuie să fi fost primele zile călduţe din acel an, pînă la căderea Zidului cei trei lucraseră în serviciul de grăniceri de la graniţa cu Vestul, de unde fuseseră apoi retraşi, nemaifiind nici o nevoie de ei acolo, urmînd să fie detaşaţi la graniţa poloneză, ceea ce nu voiau cu nici un preţ, pentru că aveau în Berlin familii, locuinţe sau case, de fapt, toată trupa lor urma să fie micşorată. Ce se va alege de ei, în acest caz. Asta, deşi erau şi ei printre cei responsabili de faptul că, în noaptea de 9 noiembrie, nu s-a tras nici un glonţ în faţa Zidului.

În timp ce masele de oameni se îndreptau spre punctele de trecere, ei trei, un căpitan şi doi locotenenţi, nereuşind să contacteze nici un comandant care să le dea ordine, au strîns întreaga muniţie de la soldaţii din unitatea lor, evitînd astfel orice incident. De ce-au făcut asta, i-ai întrebat. Au răspuns: O armată populară nu poate trage în popor. „– Meritaţi tot respectul“, le-ai spus. „– Asta să fie tot ce primesc, acum, în schimb?“ „– Mă tem că da“, le-ai răspuns. „– Atunci, ţi-au spus cei trei, sînt şi ei printre cei care nu au decît de pierdut în urma Reunificării“. Înapoi în lounge. Am fost absentă cîteva fracţiuni de secundă – amintirea depăşeşte viteza luminii. Voi face o copie după articolul de ziar al colegului meu, pentru a o pune în sertarul din apartament, alături de celelalte tăieturi şi copii, un teanc ce creştea văzînd cu ochii şi pe care-l voi lua cu mine peste Ocean, cu serviciul de transport aerian, pentru a-l pune, acasă, peste alte teancuri asemănătoare, dar mult mai mici, teancuri bune doar să se pună praful pe ele, dar care mi-ar putea fi de folos cîndva, venind în ajutor unei memorii în care nu mai aveam încredere. Nu mai puteam avea încredere. În caz că voi avea nevoie de ele. Deşi ştiam prea bine că genul de memorie pe care mi-o ofereau ziarele nu putea avea, pentru ceea ce scriam eu, mai mult decît valoarea unei proteze. Francesco oftă în timp ce stătea aplecat deasupra ziarului italian. [...] Mi-a zis ce mult şi-ar fi dorit să trăiască şi el o dată o revoluţie. Îşi imagina că sentimentele unui individ, atît de îndelung şi de puternic marcate de existenţa cotidiană, s-ar schimba definitiv prin intermediul unei asemenea experienţe, oricine s-ar simţi renăscînd, credea el. Mi-am depăşit aversiunea pe care o aveam de a vorbi despre acele zile şi pe care eu însămi n-o înţelegeam prea bine. I-am spus că da, faptul că mi-a fost dat să trăiesc şi să particip la una dintre puţinele revoluţii pe care le-a cunoscut istoria Germaniei mi-a anulat orice îndoială că am făcut bine să rămîn în ţara pe care mulţi alţii au părăsit-o din motive întemeiate. Sînt chiar bucuroasă de asta. Dar se pare că sînt înzestrată cu un anume defect care, în timpul aşa-ziselor evenimente istorice, mă împiedică să am starea de spirit potrivită. Atunci, de pildă, i-am spus, pe 4 noiembrie, o zi cum nu se poate mai potrivită pentru sentimente înălţătoare, chiar în timpul discursului pe care îl ţineam în faţa sutelor de mii de oameni din Piaţă, am simţit cum îmi revenea bine cunoscuta tulburare de ritm cardiac, căreia medicii refuzau să-i găsească o cauză psihică, astfel că a trebuit să fiu transportată, cu una dintre ambulanţele care aşteptau pe margine, pînă la cea mai apropiată clinică, unde totul era pregătit pentru tratarea unui număr mare de pacienţi. Doar că eu am fost primul şi singurul pacient adus acolo, unde am dat peste o echipă de medici şi asistente care mai că m-au luat drept o stafie, avînd în vedere că tocmai mă văzuseră la televizor, vie şi nevătămată. Şi aşa mi-am petrecut restul timpului într-un pat, la urgenţă, aşteptînd să-şi facă efectul o injecţie. – Cam asta ar fi de spus, dragă Francesco, despre sentimente şi stări de spirit. Am rîs amîndoi. 

Traducere din limba germană de Iulia Dondorici  

Apărut în Observator cultural nr. 677/ 14.06.2013

Fragment şi cronici despre "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii" pe LiterNet

Un fragment din Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii pe LiterNet, la secţiunea "Fragmentarium", şi două cronici la carte, la secţiunea "Cronici de atelier":

http://www.liternet.ro/

http://atelier.liternet.ro/articol/13257/Adina-Dinitoiu/Proza-lui-Mircea-Nedelciu.html

http://atelier.liternet.ro/articol/13256/Raul-Popescu-Iulia-Dondorici-Adina-Dinitoiu/Provocari-optzeciste-Proza-lui-Mircea-Nedelciu-Un-amplu-studiu-monografic-al-prozei-lui-Mircea-Nedelciu.html

Interviu cu Jérôme Ferrari, Premiul Goncourt 2012

„Marginalitatea este determinantă pentru modul meu de a concepe ficţiunea literară“

                   Interviu cu Jérôme Ferrari

Jérôme Ferrari (n. 1968), laureatul Premiului Goncourt în 2012, a fost prezent la Bookfest pentru lansarea romanului său, Le sermon sur la chute de Rome / Predica despre căderea Romei, apărut la Editura Pandora M, în traducerea Taniei Radu. Am profitat de ocazie pentru a sta de vorbă despre literatură, marginalitate şi importanţa premiilor literare cu un scriitor care şi-a petrecut bună parte din viaţă în Corsica (de unde e originar), cu excepţia a două perioade, cînd a locuit în Alger şi, în prezent, la Abu Dhabi (A.D.)

Aţi declarat că fraza declanşatoare a romanului Predica despre căderea Romei – care a obţinut Premiul Goncourt în 2012 – este o frază dintr-o faimoasă predică a Sfîntului Augustin: „Lumea este ca omul: se naşte, creşte, apoi moare“. De aici porneşte povestea cărţii, e drept, la o altă scară, fiindcă se trece de la căderea Romei la decadenţa unei lumi mici dintr-un sat corsican (Mathieu, unul dintre personajele principale, reface în acest colţ de lume, un sat izolat pe perioada iernii şi asaltat de turişti vara, un mic spaţiu paradiziac). Spuneaţi că fraza Sfîntului Augustin are sens – aşadar ce sens daţi dumneavoastră acestei poveşti în raport cu societatea contemporană? Poate fi văzută şi ca o alegorie, e vorba de o perspectivă apocaliptică sau de ideea naşterii unei alte lumi după sfîrşitul celei anterioare?
Nu m-am gîndit nici o secundă, scriind această carte, să realizez o alegorie a societăţii contemporane. Consideraţiile societale şi de civilizaţie ale romanului privesc în principal o epocă deja apusă, e vorba de sfîrşitul Primului Război Mondial (la care face aluzie începutul cărţii) şi de imperiul colonial francez. Tot ceea ce se petrece în carte nu vorbeşte, în intenţia mea, decît despre ceea ce se întîmplă într-un sat corsican, văzut ca o lume foarte restrînsă. Sensul mai larg, alegoric poate că era undeva în mod inconştient în intenţia mea, nu-l consider lipsit de pertinenţă, însă nu l-am avut în vedere în mod conştient. Acum trebuie să recunoaştem că, cel puţin începînd cu anii 2000, literatura occidentală e foarte preocupată de ideea de sfîrşit de lume, de apocalipsă, şi cum nu neg puterea motivelor inconştiente, îmi dau seama că mă înscriu cumva în linia acestei tematici contemporane. Chiar dacă eu am abordat lucrurile dintr-un punct de vedere care e pur metafizic. Cînd vorbesc despre un bar din Corsica nu am în vedere o civilizaţie, ci un  mic univers, aşa cum sînt multe altele. Iar fraza Sfîntului Augustin nu mi-a servit la a compara un univers mic cu un întreg imperiu roman, ar fi absurd, ci pentru a arăta că tot ceea ce construiesc oamenii – mărunt sau grandios – trebuie să aibă un sfîrşit şi că tot ceea ce pare măreţ e, de fapt, efemer, mic, derizoriu – sensul demersului meu literar, ce pleacă de la fraza Sfîntului Augustin, este, aşadar, dinspre măreţ, grandios, către mic, derizoriu. Nu am avut intenţia de a pune un diagnostic, de altfel, cred că un roman nu poate fi reuşit dacă are ambiţia de a pune un diagnostic la scară mare, grandioasă. Lucrul e posibil doar în eseuri sau opere filozofice. Însă e inevitabil ca şi un roman să fie traversat de preocupări (filozofice etc.) care ţin de epoca în care trăim. Dar faptul că lumea se schimbă nu e o revelaţie bulversantă, nu reprezintă o angoasă pentru mine şi nu mă împiedică să dorm (surîde). 

De ce aţi ales acest cadru, satul corsican, pentru acţiunea romanului? Ştiu că aţi trăit multă vreme în Corsica (proveniţi de acolo) – aţi făcut asta pentru că îl cunoaşteţi foarte bine, vă e familiar sau e vorba chiar de elemente autobiografice în cartea dvs.?
Şi una, şi cealaltă. Am crescut la Paris, dar mi-am petrecut toate vacanţele în Corsica. La 20 de ani m-am întors să locuiesc în Corsica, în 1988, şi am petrecut acolo toată viaţa mea de adult, cu excepţia a două plecări în străinătate. Corsica e spaţiul pe care-l cunosc cel mai bine, e mediul meu de inspiraţie pentru textele literare, aşa a fost întotdeauna. Cred că e un mediu fecund pentru inspiraţia literară, din foarte multe motive istorice, economice, culturale. E un loc care trăieşte practic din turism, şi asta se întîmplă doar pe perioada verii, cînd se reunesc acolo oameni de toate felurile, care n-au de-a face unii cu alţii – lucrul acesta se întîmplă şi în barul din romanul meu.

Sînteţi profesor de filozofie (la liceu), şi lucrul acesta se vede în latura reflexivă a cărţii dvs. Citaţi cu deosebire două nume: pe Leibniz şi pe Sfîntul Augustin. Roma­nul se încheie cu moartea Sfîntului Augustin, care surprinde şi îndoiala, nu numai credinţa, ca şi succesiunea lumilor trecătoare: „Lumile trec, într-adevăr, una după alta, întunericul cheamă întuneric, şi poate că succesiunea lor nu înseamnă nimic. Această bănuială chinuitoare îi arde sufletul lui Augustin, care suspină zăcînd printre fraţi şi surori şi încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu, dar nu vede decît zîmbetul înlăcrimat care îi dăruise odinioară nevinovăţia unei fecioare necunoscute, ca să aducă în faţa lui dovada sfîrşitului şi a începutului, căci nu decît una“. Întrebarea mea e dublă: pe de o parte, de ce îi citaţi anume pe cei doi? Iar pe de alta, aţi avut cumva în vedere şi o semnificaţie religioasă, creştină a poveştii?
Trebuie să spun că Sfîntul Augustin nu e citat în roman în calitate de filozof, ci de preot creştin. În schimb, Leibniz e citat ca filozof, dat fiind că în carte e vorba despre o lume, despre felul în care ea se construieşte, funcţionează şi decade – nu l-aş fi putut ignora pe Leibniz. În plus, teoria lumilor posibile a lui Leibniz e foarte frumoasă, îmi place foarte mult şi din motive pur literare. Filozofic vorbind, nu sînt sigur că teoria leibniziană a lumilor posibile conţine un adevăr obiectiv, dar chiar şi în acest caz, găsesc că ea este de o pertinenţă estetică extremă. El însuşi spune, într-o scrisoare, că romanul este, şi el, o lume posibilă. Şi cred că e o foarte bună definiţie a ceea ce poate fi un roman.

Există şi teoreticieni care vorbesc despre romane ca lumi posibile, de pildă Toma Pavel, un teoretician de origine română.
Da, iar pentru a vorbi despre o lume posibilă, ea nu trebuie să fie doar imaginară, ci şi posibilă, adică elementele care o compun să aibă o anumită coerenţă logică – or, asta se întîmplă, într-adevăr, în cazul romanului. Romanul îşi impune astfel propria logică şi propria necesitate în aşa fel încît nu putem face orice cu el, aşa cum Dumnezeu, în teoria lui Leibniz, nu poate interveni oricum (poate interveni considerabil, dar nu oricum) în lumile posibile (ele trebuie să păstreze o coerenţă logică). În ce priveşte a doua parte a întrebării dvs., am fost întotdeauna sensibil la întrebările metafizice şi mistice în cărţile mele, a fost o constantă a scrisului meu, din motive pe care nu le cunosc foarte bine, pentru că n-am fost niciodată credincios, am fost un agnostic. Însă raportul oamenilor cu acel ceva transcendent – fie că e prezent sau nu – mi se pare un lucru important şi mă preocupă foarte mult. Revenind la îndoiala Sfîntului Augustin, structura predicilor sale e determinată de această logică: orice lume se naşte, creşte şi moare, iar dacă sînteţi creştini ar trebui să ştiţi acest lucru, iar ceea ce vă interesează este eternitatea. Dar cheia consolării e de a spune: tot ceea ce cunoaşteţi are un sfîrşit, dar există ceva ce nu moare. În această optică, îndoiala cea mai teribilă e de a şti că nu există un contrapunct pentru a obţine această consolare, iar ceea ce ar rămîne ar fi o succesiune haotică şi disperată. Cred că riscul acestei disperări, îndoieli face parte, de fapt, din credinţa în sine, deci nu am impresia că l-am trădat pe Sfîntul Augustin atribuindu-i această îndoială la sfîrşitul cărţii.

O întrebare legată de stilul dvs., marcat de o frazare lungă, elegantă, muzicală, destul de diferită de scriitura franceză a momentului, aş zice. E ceva programatic la dvs, e vorba despre o influenţă a formaţiei dvs. filozofice?
E, într-adevăr, o frază lucrată, dar nu e vorba despre ceva programatic, nu cred că îţi poţi fixa un program stilistic. Fiecare are un mod al său de a scrie, care poate fi lucrat, îmbunătăţit, dar nu programat. Materialul lingvistic cu care porneşte la drum e influenţat de tot parcursul formator al scriitorului (lecturi etc.), însă important e ca el să digere ceea ce a citit pentru a scoate din asta ceva singular. Cred că în compoziţia stilului intră un număr aproape nelimitat de elemente (formatoare) care dau seama, în cele din urmă, şi de ceea ce este scriitorul. În ce priveşte literatura franceză actuală, eu cred că putem vorbi de o mare varietate stilistică şi cred că mai există şi alţi scriitori francezi ai momentului care practică, deşi în mod diferit, frazarea lungă, lucrată.

Cum se vede Franţa şi literatura franceză contempoprană de la Abu Dhabi, din Alger sau de la Porto Vecchio? N-aţi fost niciodată la centru.
Este o întrebare bună: într-adevăr, m-am situat întotdeauna la periferie, deşi Abu Dhabi este, în fond, un centru, dar centrul unei alte lumi, care nu e a mea. Se poate spune că sînt de două ori un marginal (rîde). Cred că această marginalitate este determinantă pentru modul meu de a vedea lucrurile şi de a concepe ficţiunea literară. Vă spuneam că mediul meu de inspiraţie (constant) este Corsica, aici am locuit de la 20 de ani, în afara celor două plecări la Alger şi, acum, Abu Dhabi. Iar Corsica este un spaţiu marginal prin excelenţă, se simte asta mai ales iarna, cînd locurile sînt a­proape pustii, golite de turişti. Pentru mine această poziţie marginală e benefică, sînt mulţumit de ea, în felul acesta, ca scriitor, nu m-am lăsat acaparat de preocupările tipic pariziene, ca să spun aşa.

Ce înseamnă Premiul Goncourt pentru dvs. şi cum eraţi receptat înainte în Franţa, ca scriitor?
N-am crezut niciodată că voi primi Premiul Goncourt sau un premiu de acest gen, pentru că am fost receptat ca un scriitor marginal, cum vă spuneam. Primele mele două cărţi, publicate la o editură din Corsica, s-au vîndut 400-1.000 de exemplare fiecare. Următoarea (la Actes Sud) în 8.000 de exemplare iar penultima în 32.000 de exemplare, destul de bine. Predica despre căderea Romei, apărută în septembrie anul trecut, s-a vîndut neaşteptat de bine, în 90.000 de exemplare, nu-mi explic cum (asta înainte de Premiul Goncourt). N-am fost niciodată pe lista marilor premii, iar cînd am primit Premiul Goncourt l-am perceput ca pe o surpriză divină (rîde). Sînt mulţumit, deşi nu sînt convins că premiile literare spun ceva despre valoarea literară a cărţilor în sine.

Dar Premiul Goncourt v-a adus, iată, în centru, de la periferie.
Acum da, dar nu se ştie niciodată, poate cărţile mele se vor reîntoarce la periferie. Eu continuu să locuiesc la Abu-Dhabi, cu singura diferenţă că acum iau avionul mai des ca înainte.

  

Apărut în Observator cultural nr. 676/ 07.06.2013