Canibalism amoros

Născut în 1955 la Marsilia, Régis Jauffret este un scriitor care a început tîrziu, după o serie considerabilă de romane, să aibă priză la public: în 2007, spunea – într-un interviu pe care mi l-a acordat, la Bucureşti, pentru Observator cultural – că a trebuit să aştepte ca o nouă generaţie de cititori să apară, să formeze acest public. Scriitor de extremă actualitate, mereu incomod (a avut şi două procese!), de-a dreptul provocator, Régis Jauffret este astăzi, cred, una dintre cele mai puternice voci literare franceze; un scriitor remarcabil nu numai prin temele curajoase (nebunia, relaţia de cuplu, văzută la modul crud şi chiar sadic – o reflectare, în sfera privată, a derivelor din societatea contemporană), dar şi printr-o superbă scriitură, cizelată şi rafinată, formată, orice s-ar spune, la şcoala marilor clasici francezi. Cruzimea, marcă personală a romanelor lui Jauffret, devine, în felul acesta, şi un efect de scriitură, un joc textual sofisticat, ce capătă adesea accente ironice şi de umor negru. Aşa se întîmplă în cel mai recent roman al său, Cannibales (Seuil, 2016) – ce figurează pe lista scurtă a Premiului Goncourt pe 2016 –, roman despre care va fi vorba în rîndurile de mai jos. 

Régis Jauffret este cunoscut deja publicului românesc  prin romanele Histoire d’amour/Poveste de iubire (Leda, 2007), Asiles de fous/Case de nebuni (Rao, 2007; roman distins cu Prix Fémina) şi Microfictions/Microficţiuni (Vellant, 2011) – cărţi ce tratează despre nebunie şi iubire, aceasta din urmă o temă obsesivă, recurentă la scriitorul francez. Cannibales (Canibali) o reia, fireşte, poate amestecată şi cu o doză de nebunie, în versiunea canibalismului amoros. Cannibales este o altă histoire d’amour (a se vedea micul roman omonim), dar dacă acolo exista o unică perspectivă/voce narativă, aceea a violatorului, care-şi sechestrează iubita-victimă, punînd totală stăpînire pe ea, în cazul de faţă, perspectivele se multiplică în cadrul unui schimb epistolar, iar noua versiune a canibalismului amoros e ilustrată de două protagoniste: Noémie, iubita de 24 de ani, şi Jeanne, mama octogenară a lui Geoffrey, iubitul (părăsit al) lui Noémie (el însuşi cincuagenar); sporadic, în schimbul epistolar, i se dă cuvîntul şi lui Geoffrey – care i se adresează mamei sale, mărturisindu-şi iubirea pentru Noémie şi în acelaşi timp neratînd ocazia de a-i declara mamei sale că... ar dori-o moartă. 

Dar Geoffrey este numai episodul sporadic, fiindcă adevărata comedie neagră a cărţii este asigurată de epistolarul celor două femei, care ajung, într-un soi de complicitate cvasierotică, să imagineze uciderea şi devorarea bărbatului – elementul comun al vieţilor lor. Avem de-a face, prin urmare, în cadrul unui splendid joc scriptural – omorul acesta este, înainte de toate, unul simbolic, şi un efect de scriitură – cu perspectiva femeii tinere vs perspectiva femeii în vîrstă, cu iubirea vexată a amantei vs iubirea maternă trădată, cu amorul propriu rănit în ambele versiuni (al iubitei, respectiv al mamei, dacă nu şi al lui Geoffrey, iubitul părăsit), cu iubirea dintre o tînără de 24 de ani şi un bărbat de 52 de ani, ba chiar şi cu iubirea homosexuală (vaga complicitate erotică dintre cele două femei). Sînt tot atîtea ipostaze ale iubirii – aşezate în vecinătatea urii şi a morţii – pe care Régis Jauffret le explorează cu acuitate, cruzime şi umor negru. Interesant e că tot acest ritual al cruzimii în materie de iubire (iubirea fiind, de fapt, funcţie de eu şi de social) este „turnat“ în forma deliberat învechită a scrisorilor, sosite cu poşta. Făcînd cu ochiul în direcţia vechilor convenţii literare, Jauffret imaginează un melancolic „courrier postal“ în locul unui „courrier numérique“, dînd, aşadar, forme vechi unor teme de cea mai strictă actualitate. Iar în materie de retorică şi stil, autorul e inegalabil – mai mult decît în alte cărţi ale sale (Cannibales e un roman scris în cinci ani!) –, reuşind ca tonalităţile de bază ale textului său – ironie, cinism, cruzime – să atingă nici mai mult, nici mai puţin decît coarda poeticului. Cannibales este, în fond, un „sălbatic roman de dragoste“ – cum e scris pe site-ul editurii Seuil –, dar de fapt, simplu, un roman de dragoste: adică ce (mai) rămîne din dragoste astăzi, într-o epocă a dezvrăjirilor şi a cruzimii făţişe, a „canibalismului“ nu numai sentimental, al relaţiilor de cuplu, dar şi social (Sloterdijk vorbeşte despre „fiinţe canibale“ şi „canibalism generalizat“ şi declară că „viitorul va aparţine canibalismului“).

Culmea cinismului, cea care are ultimul cuvînt de spus în această carte este octogenara Jeanne (aflată şi ea „à tombeau ouvert“), care le supravieţuieşte celor doi (ca într-o lovitură de teatru), adresînd lui Noémie o scrisoare de final, o scrisoare vană, ce va fi aruncată pe fereastră şi va pluti în aerul torid, în aşteptarea furtunii anunţate de meteo – ca un adaggio de vanitas vanitatum. Jauffret captează aici într-o impresionantă formă poetică angoasele lumii noastre contemporane – cu o predilecţie mărturisită pentru psihologia feminină. De cele mai multe ori, aceste angoase (transpuse în cruzimi faţă de celălalt) arată, la Régis Jauffret, modul în care individul, cu viaţa lui privată – zona lui de manifestare cea mai autentică, spune autorul – răspunde presiunilor socialului. 

Ce (mai) rămîne, aşadar, din iubire în epoca acestui „canibalism generalizat“ (Sloterdijk)? Cannibales de Régis Jauffret e un roman (epistolar) splendid, în care poezia salvează cruzimea, şi în genere literatura salvează tot ce e de salvat, transformînd totul în metaforă şi joc scriptural. Cartea e traversată de aluzii culturale şi politice: de la ironiile punctuale la adresa unui Freud sau Putin (soţul defunct, şi neiubit, al lui Jeanne, se numea... Poutine), la figura tutelară a lui Proust, la malul mării, la Cabourg, unde s-a retras Jeanne, şi pe unde a trecut altădată însuşi Proust. Dacă Jeanne e o octogenară aisée, Noémie pare a fi o pictoriţă ratată, pe care cea dintîi n-o scuteşte de ironiile sale. Dacă, la rîndul ei, tînăra Noémie este o „colecţionară de poveşti de iubire“, Jeanne pare să fi cunoscut, pe vremuri, iubirea adevărată, în persoana unui alt Geoffrey (al cărui nume îl poartă, spre amintire, fiul ei). Iubirea ca „rempart“ al umanului – iubirea la care Noémie aspiră perpetuu, dar de care se şi teme, pentru că o poate devora, îi poate confisca propria individualitate, sau iubirea pierdută la care Jeanne visează, întorcîndu-se proustian în trecut, ori iubirea „canibalică“, devoratoare şi răzbunătoare, a ambelor femei pentru Geoffrey – e examinată, magistral, de scriitor în acest roman rafinat, plin de cruzime şi de poezie. Mi-aş dori ca romanul lui Jauffret să cîştige, anul acesta, un meritat Goncourt şi să-l citim în traducere românească.

Régis Jauffret, Cannibales, Éditions du Seuil, Paris, 192 p.

 Apărut în Observator cultural din 21.10.2016