„Dacă adaugi ideologiei pe
Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea“
Interviu cu scriitorul şi
etnopsihiatrul Tobie Nathan
Pe 28 şi 29 octombrie, Tobie
Nathan, laureatul de anul trecut al Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain,
cu romanul Ce pays qui te ressemble/Ţara aceasta care-ţi seamănă (IBU
Publishing, 2016, traducere de Adina Diniţoiu şi Jianca Ştefan), a fost prezent
la Bucureşti pentru a lua parte la ediţia de anul acesta a evenimentului,
ocazie cu care Institutul Francez din Bucureşti a organizat o întîlnire a
scriitorului cu publicul francofon (la Librăria Kyralina), dar şi o lansare a
cărţii în traducere românească şi o discuţie pe tema etnopsihiatriei, în care
Tobie Nathan e specialist (la IFB). Am participat la cele două întîlniri, în
calitate de traducătoare a lui Tobie Nathan (şi de „marraine“ a ediţiei 2016 a
Premiului Goncourt românesc), şi am stat de vorbă cu autorul – pentru Observator cultural – despre roman, despre
biografia lui neobişnuită (născut în 1948 în Egipt, a fost expulzat împreună cu
familia în 1956, odată cu toţii evreii), despre fascinaţia pentru Egipt şi
islamul radical de astăzi, văzut ca un „fenomen mondial“.
Aţi predat psihologie la
universitate, sînteţi şi clinician, aveţi pacienţi în tratament. Cum aţi ajuns
la literatură, plecînd de la etnopsihiatrie şi psihologie?
Am predat psihologie la universitate – la Universitatea Paris VIII, o
universitate critică, fondată în 1969, după mişcările lui mai ’68 (dar înainte,
şi în alte universităţi) – vreme de patruzeci de ani; acum m-am pensionat, însă
continui să am o activitate clinică, să primesc pacienţi, dar numai pacienţi
străini. Etnopsihiatria presupune, de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani de
cînd se practică, consultaţii în care
încercăm să ţinem seama de cultura de origine, de limba de expresie şi de obiceiurile
pacienţilor, de tradiţiile şi religia lor. După toată această activitate
clinică şi de învăţămînt – am scris, de asemenea, cărţi în domeniul meu de
specialitate –, am simţit nevoia să trec la literatură, pentru a putea recupera
în alt fel experienţele umane (pacienţi, indivizi concreţi, istorii de familie
complicate) cu care vin în contact. Primul meu roman, publicat în 1993, era un
roman poliţist, care punea în scenă familii precum cele pe care le tratez,
familii de imigranţi africani, de pildă, din Saint-Denis sau din alte banlieue pariziene. Scriu, aşadar, romane
pentru a restitui complexitatea funcţionării familiale şi psihologice.
Protagonistul cărţii, Zohar,
este martorul istoriei tumultuoase a Egiptului între anii 1920-1950. Romanul
dvs. este unul biografic, e un roman documentat, e o mărturie culturală şi
politică a Egiptului acelei perioade, cînd evreii sînt expulzaţi în totalitate
din Egipt? Care sînt resorturile care v-au condus la scrierea cărţii?
Mai întîi, cartea implică documentaţie istorică: ce s-a întîmplat în Egipt
în perioada 1920-1950. În două generaţii, Egiptul s-a schimbat complet, a
devenit o cu totul altă ţară. Egiptul pe care l-au cunoscut părinţii mei e
acela al anilor ’20, descris în roman, poliglot, multicultural, multicomunitar
– se vorbeau în jur de 20 de limbi, franceză, italiană, greacă, engleză etc. Şi,
evident, araba, care era limba noastră maternă. Un Egipt compozit care, în
decurs de numai două generaţii, urma să devină exclusiv musulman, iar toţi
străinii urmau să fie expulzaţi. Acesta este backgroundul istoric al cărţii:
m-am întrebat ce anume s-a putut întîmpla astfel încît Egiptul să se
metamorfozeze radical în două generaţii. Peste această muncă de documentare se
suprapun amintirile şi experienţa mea personală. Îmi aduc aminte, de pildă, de
regele Farouk, pe care nu l-am cunoscut personal, dar l-am văzut trecînd pe
străzi (se plimba mult pe străzile din Cairo); şi am stat pe o stradă care se
numea strada Farouk. Personajele cărţii sînt, toate, ficţionale, însă în
construcţia lor, am asimilat lucruri care sînt foarte apropiate de realităţile
mele familiale. De pildă, Zohar avea o soră de lapte – şi eu am avut o soră de
lapte (siriană); cînd e vorba de un băiat şi de o fată, o cutumă locală spune
că e interzisă orice relaţie erotică şi sexuală între ei – situaţia se
regăseşte în romanul meu. În scrierea romanului intră, aşadar, şi elementele
familiale, amintirile. Dar şi cutumele, obiceiurile comunităţii evreieşti în copilăria
mea: comunitatea evreiască din Egipt era o comunitate foarte restrînsă, 60.000
de persoane, însă o comunitate milenară, cum spun în carte: evreii sînt în
Egipt de pe vremea faraonilor, din Antichitate! Dar în momentul în care Egiptul
devine un stat, de prin 1925 – lucru pe care îl descriu în roman –, evreii nu
au dreptul de a deveni egipteni, ei sînt „apatrizi“. Evreii îşi cumpărau
naţionalitatea: italiană, de pildă, pentru că paşaportul italian era cel mai
ieftin ş.a.m.d.
Aveţi în care o anecdotă în
care se povesteşte cum s-au ales evreii de pe străduţă cu paşapoarte italiene.
E adevărată: italienii aveau nevoie, la consulat, de oameni care să-i
aclameze pe fascişti, şi mergeau, pentru asta, să recruteze, de pe stradă,
oameni săraci, cum a fost cazul evreilor, cărora le-au fabricat pe loc
paşapoarte italiene false. În orice caz, în epocă, evreii cumpărau paşapoarte:
părinţii mei şi-au cumpărat paşaport italian, alţii îşi cumpărau paşaport
francez sau englez; paşaportul englez era cel mai scump. Toate aceste lucruri – în parte aflate în urma
documentării, în parte provenite din amintiri personale – vorbesc despre cutumele
comunităţii milenare a evreilor egipteni: cutume specifice, dar şi unele comune
cu ale celorlalţi.
În calitate de traducătoare, am
fost surprinsă de mulţimea de cuvinte arabe din text.
Într-adevăr, evreii egipteni vorbeau araba; eu încă o vorbesc şi astăzi. Părinţii
mei, care scăpaseră de sărăcie, erau puţin mai snobi şi vorbeau în franceză
acasă. Adevărata limbă care se vorbea în comunitatea evreiască era araba, deşi
evreii erau poligloţi, vorbeau şi franceză, engleză, italiană etc. Aş putea
spune că eu am două limbi materne: limba arabă, vorbită în comunitate, şi limba
franceză, vorbită acasă. Tonalitatea cărţii e, aşadar, personală, subiectivă,
însă faptele istorice sînt în totalitate adevărate.
Astăzi mai sînt evrei în Egipt?
Absolut nici unul! Epurarea etnică a fost totală.
În carte există un personaj,
Nino, care se converteşte la islam şi reuşeşte să rămînă în Egipt, ba chiar devine
membru al Fraţilor musulmani.
Da, au fost cazuri de evrei care s-au convertit la islamism şi s-au
căsătorit cu musulmani/musulmance: uneori, copiii lor nici nu mai ştiu că au
origini evreieşti! Exista, de pildă, o cîntăreaţă egipteană foarte celebră, un
star, care se numea Leila Mourad; cînd avea concerte, se adunau în stradă un
milion de persoane să o asculte! Ea era, de fapt, evreică, dar se căsătorise cu
un musulman şi avea copii musulmani, şi era adorată de egipteni; i s-au dat la
iveală originile, în timpul conflictului israelo-arab, şi i s-a retras dreptul
de a mai cînta; evreii au trecut prin încercări grele atunci.
Zohar spunea spre finalul
romanului: „Viitorul Egiptului sînt femeile“. Masreya, „l’egyptienne/egipteanca“,
figură-simbol a Egiptului în carte, e o femeie emancipată, independentă. Cum
comentaţi această afirmaţie a lui Zohar?
A existat o vreme în Egipt, în anii ’40-’50 – ca o supravieţuire, de fapt,
a unei figuri antice (figura curtezanei)– imaginea unei femei independente, pe
filiera cinematografului american. În anii aceia, Egiptul reprezenta un reper
al cinematografului în ţările arabe: tot cinematograful arab provine din Egipt,
Egiptul era echivalentul Hollywoodului în Orient; de aceea, toţi arabii vorbesc
araba egipteană, fiindcă o învăţau din filmele fabricate şi apoi exportate de
Egipt (la Cairo). De aceea, a apărut această figură feminină emancipată, liberă,
o femeie instruită, artistă (actriţă, în acest caz), după modelul curtezanei
antice. Au existat cîteva personaje incredibile, de acest fel, în Egipt, care
aveau o mare influenţă; lumea se temea de ele. Vă spuneam de acele cîntăreţe
foarte populare precum Oum Kalsoum sau Leila Mourad. Singura persoană de care
se temea preşedintele Nasser era o cîntăreaţă de acest gen – pentru că ea avea
mai multă influenţă asupra poporului decît el însuşi! Acest personaj recurent
în Egipt a dispărut astăzi cu totul. Ideea mea, în roman, era următoarea: dacă aceste
figuri feminine libere ar fi fost lăsate să ocupe locul care le revenea,
Egiptul nu ar fi suferit astăzi aşa de mult. E ca un soi de profeţie a lui
Zohar: dacă nu lăsaţi femeile să fie libere, veţi avea de a face cu dictatura.
Este exact ceea ce s-a întîmplat. Îmi amintesc că, în copilărie, erau multe
femei care se plimbau în maşini decapotabile, cu părul în vînt şi minijupă,
care aveau ca model actriţele americane, Marylin Monroe etc. Astăzi nu mai vezi
aşa ceva în Egipt – dar lucrurile acestea se vor întoarce într-o zi, nu
imediat, dar sînt convins că se vor întoarce.
Faceţi în carte o aluzie la
România, în episodul comunistului expulzat în România şi retrimis de români la
Alexandria.
E un fapt adevărat. În Egipt, fondatorii Partidului Comunist au fost trei
evrei. Regele, furios, i-a expulzat în România, dar nici românii nu-i iubeau atunci
pe comunişti: era în anii ’20. Nici Stalin nu-i agrea pe aceşti fondatori,
pentru că spunea că poporul egiptean nu va adera niciodată la comunism dacă
şefii partidului erau evrei (rîde);
i-a înlăturat şi a pus egipteni în fruntea partidului, la sfîrşitul anilor ’30.
Egiptenii, însă, au fost mefienţi la adresa comunismului, deşi ar fi putut
exista un teren fertil acolo (multă sărăcie, început de industrie, de
sindicate); rezistenţa asta s-a datorat religiei. Fraţii musulmani, în schimb,
au prins; organizaţia datează din 1928 – de aici provine întregul islamism
modern. E vorba de un compozit: Fraţii musulmani au preluat teoria socială a
comunismului plus ideea de Dumnezeu. Henri Curiel, de care vorbesc în carte, un
personaj real – tatăl lui,un bancher, era cel mai bogat om din Egipt, îl
finanţa pe sultanul Turciei. Fiul său a fost, în schimb, unul dintre fondatorii
Partidului Comunist. A ajuns în Franţa, unde a susţinut ideile comuniste, şi a
fost asasinat la Paris, prin ’80-’81, probabil de Serviciile secrete franceze. Casa
lor era un adevărat palat, pe care fiul l-a dăruit, după moartea tatălui său,
Rusiei. Un palat enorm, care a devenit ambsada Uniunii Sovietice, iar acum este
ambasada Rusiei la Cairo, o poveste incredibilă! (rîde) Dar Egiptul e o ţară incredibilă, de fapt!
O întrebare dificilă: ce
credeţi despre islamizarea progresivă din ţările arabe, despre islamul radical,
care a ajuns, astăzi, pînă în Europa?
În privinţa Egiptului, sînt mai degrabă optimist. Egiptul nu înseamnă doar
islam. Sub acest islam, în Egipt există o tradiţie străveche. Egiptul e o ţară
stranie: numai dacă am lua în considerare piramidele, acest monument prin
excelenţă, gigantic, care e un monument egiptean. În carte povestesc un alt
episod: momentul în care sfinxul a fost dezgropat din nisip, şi oamenii au
văzut cu uimire că avea trup de leu, nu de om. Egiptul conţine „pe dedesubt“
alte civilizaţii; în Egipt s-a născut cu adevărat creştinismul – creştinismul
teoretic, desigur (fiindcă Isus s-a născut în Iudeea, Palestina de azi). Egiptul
a fost, rînd pe rînd, faraonic, creştin şi musulman; dacă lucrurile s-au
schimbat de atîtea ori acolo, ele se pot schimba în continuare, de ce nu? În
Egipt, e foarte puternică prezenţa trecutului, a acestei moşteniri culturale
străvechi. La un moment dat, toate acestea se întorc, revin la suprafaţă. Dar
vorbesc numai de Egipt, pe care îl cunosc foarte bine, nu şi de celelalte ţări
arabe. Sînt anumite urme ale memoriei, care îmi revin adesea, deşi am plecat de
acolo împreună cu familia cînd eram copil; familia mea trebuie să fi fost în
Egipt dintotdeauna, de cinci-şase sute de ani, de cînd oamenii îşi amintesc. Egiptul
e ca un fel de mister care mă tot „vizitează“. Romanul este unul dintre momentele
mele de reflecţie pe marginea acestui mister.
Şi despre Daesh, Statul islamic
ce credeţi?
E un eveniment important, mondial, aş spune, în momentul de faţă, care
seamănă foarte mult cu comunismul. E o ideologie politică plus religioasă,
adică una mult mai puternică decît comunismul, fiindcă dacă adaugi ideologiei
pe Dumnezeu, oamenii vor adera mult mai uşor la ea. E, probabil, vorba de un
moment al istoriei, dar poate că va dura preţ de mai multe generaţii. Cred că e
o mişcare revoluţionară mondială. Şi ne înşelăm dacă o reducem numai la o
mişcare politică, lucrurile sînt mult mai complicate, în Franţa, de pildă,
există tineri musulmani de a doua generaţie care se radicalizează; puterea
politică va avea de gestionat o situaţie foarte dificilă , care nu e numai naţională,
ea există şi în Anglia ori Germania. Cînd eram tînăr, eram maoist, ca toţi
tinerii intelectuali, era la modă, făceam manifestaţii de stradă împotriva
războiului din Vietnam, referinţele noastre erau exterioare Europei şi lumii în
care trăiam; ce se întîmplă azi cu tinerii, cu forţa vitală a Europei, care se
orientează către Siria, Irak, Afganistan, mi se pare că seamănă cu situaţia
noastră de atunci; referinţele lor sînt tot aşa, în altă parte, aşa cum referinţele
noastre erau în Vietnam, în China sau la Moscova. Va trebui ca această situaţie
să fie bine gestionată, să li se facă acestor tineri o propunere la fel de
interesantă ca propunerea islamistă. Cred că Franţa n-a ştiut încă să facă
această propunere, dar o va face, cu siguranţă; sînt optimist şi în această
privinţă.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu