Prietenul meu Alexandru Vlad - evocare de Radu Niciporuc

Preiau aici o evocare frumoasă, plină de emoţie, a lui Alexandru Vlad de către prozatorul şi prietenul său Radu Niciporuc. Plus un film cu Alexandru Vlad (invitat, la Cluj, la emisiunea realizată de Horea Poenar):

Prietenul meu Alexandru Vlad

Radu Niciporuc

Pe la mijlocul lui mai, începusem să umblăm cu Gaudeamusul pe la locuinţele profesorilor, dar şi prin parcuri şi pe străzi, unde se întîmpla să ne întîlnim cu grupuri de la alte licee. La o asemenea întîlnire, un băiat de statură mijlocie, cu o claie de păr cîrlionţat şi ochi mici, uşor înclinaţi, m-a întrebat: „Nu cumva eşti prietenul lui Dorel? Eu sînt Vlad“ – şi mi-a întins nişte degete nehotărîte şi o palmă îngustă, parcă făcută să manevreze pixuri şi creioane. Apoi, în vara aceea lungă, prea lungă, după admiteri cemi păruseră şi mai lungi, ne-am intersectat în diferite locuri, salut! salut!, pînă într-o zi, cînd mi-a înfipt arătătorul în piept, undeva în Piaţa „Mihai Viteazu“, lîngă un cilindru cu afişe care există şi astăzi: „Bătrîne, fii atent“, zise, şi scoase un carneţel cu pătrăţele, şi-mi arătă nişte propoziţii scrise îngrijit, nu foarte aplecate, dar greu de descifrat. Se apucă să mi le declame, cu suişuri şi coborîşuri, erau despre o pisică, despre un zid, de - spre un cimitir, nu înţelegeam cum încăpuseră toate, în doi centimetri de text. După care ochii i se făcură şi mai mici, cercetîndu-mă: „Ce zici?“ Nu ştiam ce să zic, nu auzisem şi nici nu citisem pînă atunci asemenea propoziţii, şi i-am cerut să mi le mai citească o dată. A zîmbit mulţumit şi a dat din cap:

„– Bine, bătrîne, data viitoare! Acum mergem la o cafea!“.

Să bei în vremurile acelea o cafea nu era încă aventura ce urma să devină nu peste mult timp. Dar să bei una bună, şi chiar fără să plăteşti, era un lucru pe care doar Sandu Vlad putea să-l pună la cale.

Mă declarasem falit încă de la bun început. „Nici eu n-am bani“, a zis el, „şi n-am de vreo săptămînă! Dar cunosc nişte fete care îmi dau pe datorie!“ Toate aveau nume scurte: Ani, Mery, Vicky. Ştia în ce tură lucra fiecare, am luat-o înapoi, spre centru, şi a găsit-o pe una dintre ele. A adus cafelele cu un aer victorios, a scos dintr-un fund de buzunar un Carpaţi terfelit, şi a început descusutul: „Cîţi Updikeuri ai?“ sau „Cîţi de Conrad ai în englezeşte?“.

Nu cred că pe atunci ştiam să mă prefac, nu ştiam mai nimic despre ipocrizie, şi cred că nici înţelesul cuvîntului nu-mi era prea clar. Sandu s-a purtat cu mine ca un frate mai mare, mi-a explicat cum stau lucrurile, a citit în ochii mei admiraţia pe care i-o purtasem din prima clipă, fără să-i fi dat vreodată prilejul să se îndoiască de ea. Ea anula întotdeauna orice explicaţie şi-i garanta libertatea într-un oraş care, în anii aceia, nu se ferea să-l traumatizeze. 

Nu l-am întrebat nici unde locuia, nici cine erau părinţii lui sau de ce părea atît de hăituit, ne întîlneam întîmplător, la un colţ de stradă, unde îşi scotea întotdeauna carneţelul cu pătrăţele, şi o parte din paragrafele de atunci aveam să le recunosc mai tîrziu, aproape intacte, în Aripa grifonului sau în Drumul spre Polul Sud.

Apogeul acelor întîlniri a fost în ziua debutului său în Echinox, cînd şi-a fluturat revista – de pe cealaltă parte a străzii – pe dea - supra capului, şi după ce a traversat şi m-am dumirit despre ce era vorba, i-am adus la cunoştinţă, cu o figură străină de zîmbete, că trebuie să serbăm evenimentul. M-a privit oblic, micşorîndu-şi ochii, cum făcea mereu cînd avea impresia că-l iei peste picior sau cînd îl contraria ceva şi în prima secundă nu ştia ce să creadă. Atunci i-am explicat, în cîteva cuvinte, planul: aveam să scot din garaj maşina familiei, şi să ne repezim pînă la Turda, cu clienţi care aşteptau la ia-mă, nene! Trei la dus, trei la întors, 60 de lei! O avere! L-am sedus pe loc, şi drumul acela a fost pentru noi ca un certificat de prietenie pe viaţă! Unul pe care l-am tot reînnoit la răstimpuri, dar fără să ne propunem vreodată.

Ne-am tot întîlnit, desigur, în anii noştri de studenţie – rectilinii şi plictisitori ai mei, întortocheaţi şi imprevizibili ai lui –, în tot felul de locuri şi de împrejurări, dar niciodată n-am vorbit despre asta, ni se părea un lucru firesc, prietenia adevărată, zicea Vlad, la modul general sau, mă rog, despre altcineva, dar nu despre noi, trebuie să suporte încercarea aşteptării: ai un prieten doar atîta timp cît ştii să-l aştepţi şi el ştie să te aştepte!

La una dintre întîlnirile noastre la colţ de stradă, m-a întrebat dacă pot să-l duc la lac. 

Nu ştiam despre ce lac vorbea, dar am luat maşina şi am plecat. Era sfîrşit de iulie şi cînd am ajuns la Chinteni, peste lacul ale cărui margini erau căptuşite, din loc în loc, cu păpurişuri şi trestii, se lăsase înserarea. S-a uitat după un loc pe care îl ştia şi mi-a făcut semn să opresc. S-a dezbrăcat, a intrat în apă, a mers o vreme pe vîrfuri, apoi şi-a făcut vînt spre mijlocul lacului. Am intrat şi eu în apa lui călduţă, răscolind cu tălpile mîlul şi simţindu- l între dinţi cînd am început să înot. La un moment dat, ne-am oprit şi am făcut pluta. Era atîta linişte în apă şi în seara de deasupra ei încît pînă şi respiraţiile noastre păreau intruzive. Probabil că era chiar liniştea pe care o căutase mereu, pînă în ultima clipă. Mai tîrziu am aflat că fusese ziua lui.

Episoade de acest fel s-au tot adunat în tinereţea noastră pînă destul de tîrziu, cînd istoria a intrat brusc într-o fază de convulsii, şi viaţa prietenului meu a început să se aşeze. 

Dar pînă atunci, totuşi, cum a izbutit băiatul acesta, care părea să aibă darul ubicuităţii, să citească atîtea cărţi, să jongleze cu atîtea personaje – discuţiile lui cu Marius Jucan, despre Henry James şi O coardă prea întinsă m-au urmărit ani de zile –, să lucreze ba la anticariat, ba ca profesor suplinitor la ţară, ba ca magazioner la clubul de fotbal al oraşului, ba ca funcţionar la UAP, ba să facă pe dactilografa la întreprinderea orăşenească de transport auto, ba să dispară cîte-o săptămînă, la Teofil sau pe Vlădeasa, sau pe tot felul de şantiere, de unde se întorcea cu pantofii găuriţi, dar cu carneţelele pline de însemnări. Şi apoi unde, şi cînd, şi cum scotea din ele povestirile care mă fermecau? Nici atunci şi nici mai tîrziu, cînd îl vizitam deja în apartamentul în care locuia cu Maria şi cei doi fii ai lor, nu l-am întrebat în ce moment al zilei scria, ştiam, simţeam că era un secret al lui, la care ţinea ca la o magie ce nu trebuia tulburată.

Nu ştiu dacă celorlaţi prieteni pe care îi avea li se întîmpla la fel, dar mie libertatea lui mi se transmitea fără nici un efort, tot ceea ce făcea mi se părea firesc şi de la sine înţeles. Odată, la unul din colţurile de stradă unde îmi citise cîndva din carneţelul lui cu pătrăţele, l-am văzut făcînd acelaşi lucru cu unul din băieţii din Venezuela, sosiţi la studii, la una dintre facultăţile clujene. Am trecut pe lîngă ei, şi surîsul cu care Sandu m-a petrecut i l-am văzut nu pe buze, ci în priviri. Se împrietenise, în perioada aceea, şi cu cîţiva tineri greci, studenţi la Medicină, unul dintre ei invitîndu- l ulterior la Atena, prilej pentru Sandu de emoţii şi gînduri negre legate de serviciul paşapoarte. A avut însă noroc de o conjunctură favorabilă, „organele“ nu aveau chef, în perioada aceea, de conflicte cu mînuitorii de condeie, şi căutau, discret, să scape de ei. Drept pentru care acestora li se eliberau paşapoarte, dacă aveau inspiraţia să le ceară. Aşa s-a întîmplat că Vlad a putut să iasă pentru prima oară din ţară şi să scrie Atena, Atena, un jurnal de călătorie publicat mai tîrziu, dar trecut, din păcate, aproape neobservat.

Prietenia noastră a intrat într-o altă zodie în vara lui 1974, cînd, l-a repartiţia posturilor de la Politehnică, l-am ales pe cel ce mi se păruse mai atrăgător decît toate: Comanda - mentul flotei de pescuit oceanic – îmbarcare pe navele de pescuit. Nu ştiu de la cine a aflat, dar m-am pomenit cu el la uşă, la cîteva zile după repartiţie. Venise să mă ia la o cafea, la o cofetărie din preajma gării, unde ştia pe cineva. N-am vorbit prea multe, dar mă privea de parcă mă întorsesem deja din prima cursă. Îmi amintesc doar că, la un moment dat, mi-a spus:

„– Bătrîne, o să-l înţelegi acum mai bine pe Conrad! Şi o să-mi aduci o pipă!“.

Nu ştiu cîte pipe, cîte pălării de cowboy, cîte discuri şi cîte cărţi i-am adus de atunci – ah, ba da, de una îmi amintesc: o monografie Conrad, găsită din întîmplare la Seaman’s Club-ul din Hong Kong, o raritate în domeniu: cînd a văzut-o, ochii i-au strălucit şi parcă şi cele cîteva fire argintii din barbă îi deveniseră fosforescente – după cum nu ştiu de cîte ori mă chemase să-mi citească din ele sau din altele, să ascultăm muzică country sau să copiem filme, dar ştiu doar că, la sosire, primul telefon i-l dădeam lui.

Iar a doua zi, la Arizona, toţi prietenii săi ştiau că venise Marinarul. Căci generozitatea, luciditatea şi sensibilitatea prietenului meu, hrăneau pe toată lumea. Ştia să şi-i cultive, să nu-i pună în conflict şi să-l preţuiască pe fiecare pentru ceva ce numai el ştia. Foarte rar aveau loc şi trădări, dar ştia să treacă peste ele şi să sufere fără să fie şi altcineva incomodat de suferinţa lui. Cînd intram în cafenea şi nu-l găseam, eram descumpănit, şi ca mine, probabil şi ceilalţi.

După ce i-au apărut primele volume de povestiri şi apoi Frigul verii, a cîştigat tot mai multă stimă în interiorul breslei şi, treptat, viaţa i s-a cantonat într-o zonă lipsită de turbulenţe. A venit Revoluţia, s-a apucat de publicistică, una meşterită cu unelte foarte personale, articolele lui din ziare sau reviste fiind, de fapt, schiţe foarte vii şi cu finaluri imprevizibile. A început să facă traduceri din autorii săi preferaţi, Conrad, Graham Green, Henri Miller, Ross Macdonald, Alberto Manguel, Dashiell Hammett, Raymond Chandler, şi apoi şi-a împlinit visul de a avea o casă la ţară, unde, din primăvară şi pînă la primele brume ale toamnei, să se retragă la scris, la pescuit şi la umblat după ciuperci. În materie de ciuperci era as! Era în stare să-ţi vorbească despre toate soiurile ce se găseau în pădurile din împrejurimi, dar mai ales despre amanita cesareea, regina ciupercilor, cum o numea el, o raritate pe care şi el şi Maria ştiau s-o gătească la marea artă.

Cînd i-am povestit cum descoperisem la Lima, într-o librărie studenţească non-stop, Povestirile Evei Luna şi că citisem jumătate din carte acolo, pe loc, apucîndu-mă a doua zi s-o traduc, şi-a mijit ochii, aşa cum făcuse şi pe vremea carneţelului cu pătrăţele, şi mi-a spus:

„– Bătrîne, ţi-ai prins degetele în uşă! Să nu dai textul la publicat pînă nu-l văd şi eu!“.

Cînd m-am întors din următorul voiaj cu cartea tradusă, a rămas în oraş şi, vreme de două săptămîni, i-am citit-o cu voce tare, în fiecare dimineaţă, el urmărind textul după versiunea englezească şi cerîndu-mi, din cînd în cînd, lămuriri. Deschideam atunci originalul, îi citeam de acolo cuvîntul sau fraza, sau paragraful respectiv, reveneam la varianta românească, o compara cu cea englezească girată de autoare, şi zicea: „Bine! În regulă! Sau nu, nu e-n regulă, ăsta-i un turcism! Ce caută un turcism la Isabel Allende?“.

Prin felul în care cîntărea orice cuvînt şi-i analiza relaţiile cu celelalte din jur m-a făcut, în vara aceea, părtaş la o lecţie de traducere, de scris, de fapt, cum nu mi-a fost dat să întîlnesc pînă atunci, şi nici de atunci încoace.

Iar după cîţiva ani, cînd a citit Omul pierdut de Gómez de la Serna şi conversaţia lui don Julio cu Prego Gadea în Fascinaţia cuvintelor, mi-a spus doar atît: „Cred că poţi să faci cerere la Uniune!“.

Prietenia noastră nu s-a resimţit nici o clipă de pe urma faptului că devenise un scriitor cunoscut, cel puţin în breaslă, că dădea interviuri la posturi de radio sau la televiziuni, că primea premii, că era invitat la festivaluri. Pentru cît de talentat şi de pasionat era de literatură, toate mi se păreau insuficiente. Aş fi vrut ca scrisul său atît de viu şi de rafinat să-l ajute să ducă o viaţă mai bună, să-şi poată îngădui din cînd în cînd un taxi, să nu aleagă, cînd avea de venit la Bucureşti, între preţul biletului de tren şi cel al autobuzului, să-şi poată cumpăra cărţile şi tutunul de pipă rîvnit, înainte de a-şi aminti că mai avea nevoie, de una, sau de alta, la casa de la ţară.

Într-o seară, prin 2007 sau 2008, l-am găsit cu o coală mare de hîrtie prinsă cu pioneze pe perete, cu coloane, nume şi săgeţi dintr-o parte într-alta. O coloană era goală şi avea numărul 8. „Vezi, mi-a spus, la capitolul ăsta n-am scris nimic. Totul e pregătit, dar nu-mi iese“. Îl las, şi merg mai departe... Nu s-o fi copt! 

Abia cînd am citit romanul, mi-am amintit de coloana deasupra căreia stătea scris: „Ploi şi dealuri fumegînd printre ele“. 

Apoi, în vacanţele dintre voiaje, îmi povestea unde ajunsese şi cum răzbise cu scenele ce-i rezistaseră, şi nu cred să-l fi văzut vreodată mai fericit!

Pînă la urmă, aşa ne-am petrecut toţi anii de pînă acum: cu voiaje, cu vapoare, cu porturi şi figuri de comandanţi – îi plăcea să-i descriu personajele de care depindeau nişte oameni, în spaţii limitate –, adunate între timp într-o adevărată „colecţie“. Pe unii dintre ei, pe Tata Mare, de exemplu, îl ţinuse minte după nume şi mă întreba, la răstimpuri, dacă mai ştiam ceva despre soarta lui.

Băieţii lui Vlad îşi isprăviseră studiile şi erau pe cale să-şi facă un rost, romanul Ploile amare, la care lucrase mai bine de cinci ani, obţinuse toate premiile prestigioase ale ţării, Sandu era în apele lui, calm, prietenos şi atent, terminase nu demult şi Omul de la fereastră, şi plănuia ca la vară să citească prozatori irlandezi. Pe Frank McCourt, în primul rînd, a cărui scriitură avea să şi-o administreze în doze homeopatice, ca să nu se deprime.

Şi deodată totul s-a făcut ţăndări.

PS (17 martie 2015): Soare, nu foarte cald, şi vînt din pupa, cum se întîmplă întotdeauna pe coastele Mauritaniei cînd mergi de la nord la sud. Am putut lucra liniştit pe covertă, la aer curat, fără să năduşesc... Dar Vlad îmi dă mereu tîrcoale, au rămas atîtea lucruri nespuse, nepovestite între noi! Ceva din mine îl liniştea, îl bine dispunea, nu ştiu ce, cred că ceva din trecut, de pe vremea studenţiei, cînd îl ascultam, proptit de un stîlp, ore întregi... Apoi, treptat, lucrul acela s-a pierdut, nu ştiu cînd şi cum şi nici de ce, ne-am văzut mai rar, am povestit mai puţin – sînt ani, acum îmi dau seama, care au trecut fără să ştiu nimic despre el... Iar acum, de cînd am venit mai des la Cluj, prietenia noastră părea să-şi fi găsit din nou albia tinereţii... Din păcate, prea tîrziu!

Vera: Aşa sînt construite prietenia şi dragostea: ca o promisiune de veşnicie... Mereu, mereu rămîn lucruri nespuse ca o garanţie a continuităţii... A fost un om bun, un spirit cristalin şi înalt, un suflet delicat şi trist cu discreţie... Odihnească-se în pace! Pentru prietenii lui rămîne nemuritor...

Apărut în Observator cultural nr. 765/ martie 2015