Adila şi provincia cuvintelor

Cu volumul Şi cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014), Adela Greceanu (n. 1975) se află la al patrulea volum de poezie, după Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... (1997), Domnişoara Cvasi (2001) şi Înţelegerea drept în inimă (2004), şi după un roman, Mireasa cu şosete roşii (2008). Adela Greceanu este dintre acei tineri poeţi ajunşi deja la un vârf al afirmării: Şi cuvintele sînt o provincie este, în acest sens, un volum de construcţie şi de viziune, un volum care atinge vârsta maturităţii poetice. Aşa cum mărturiseşte poeta (pe coperta a treia), deşi volumul în discuţie e publicat la distanţă de 10 ani de cel de-al treilea volum de poezie, şi precedat de un roman, fibra poetică – „structură şi limbaj, distanţă şi control”, cum spune Adela Greceanu – nu a părăsit-o niciodată: chiar şi în proză, Adela Greceanu este în mod esenţial poetă – însă o poetă cu abilităţi mai speciale, perfecţioniste, de construcţie şi viziune. „Poezia Adelei Greceanu are rigoare şi viziune – observă pertinent Marin Mălaicu-Hondrari, un alt poet de talent (practicant, şi el, al prozei poetice). Şi mai are ceva rar întâlnit în poezia feminină: umor”. 

Poeta însăşi şi Marin Mălaicu-Hondrari au spus deja câteva lucruri importante despre tipul de poezie cu care avem de-a face: o poezie care explorează, cu distanţă şi chiar umor, cu o mare atenţie pentru limbaj şi pentru construcţia textului, viziunea asupra lumii şi sensibilitatea feminină (prin intermediul protagonistei Adila). Departe de a fi ceea ce se consideră de regulă „poezie feminină” (marcată de visceralitate, explorare a interiorului, a fiziologiei feminine, de obicei la persoana I), poezia Adelei Greceanu este una narativă, axată pe redarea exteriorului, a incidentelor cotidiene (din cartier, din bloc, din trafic etc.), chiar cu transcrieri de limbaj oral – o coregrafie, o „comedie” a cotidianului atent pusă în scenă pentru a proteja, a masca, a ascunde tocmai ceea ce nu se spune: iar ceea ce nu se spune este vulnerabilitatea, căutarea unei identităţi şi a unui loc de refugiu, a unei „provincii” în vasta comedie – veselă şi tristă – a lumii. Refugiul acesta este, în fond, provincia cuvintelor – apanajul poetului, materialul întors aici pe toate feţele de Adela Greceanu – până la contemplarea vidă, de la distanţă, a unui cuvânt sau altul –, în tentativa ei sensibilă de a potrivi cuvintele peste real, de a găsi o noimă limbajului, lumii sau oamenilor din viaţa proprie. 

Iată, de pildă, poemul Tartină. Cvasinecunoscută. A gestiona o relaţie, care „dramatizează”, cu umor şi stupoare, exact cei trei termeni din titlu, plecând de la incidentele cotidianului, suportate de Adila, personajul feminin constant al cărţii şi alter ego-ul poetei: „Mai târziu, după ce terminase liceul,/ cineva i-a spus Adilei că este cvasinecunoscută./ Ani de zile a urmărit-o acest cuvânt/ şi mai ales particula «cvasi»./ Acel «cvasi», pe care cineva se căţărase,/ era un necruţător nu exişti./ Dacă i-ar fi zis simplu, omeneşte,/ nu cred că te cunosc,/ Adila ar fi putut exista.// Şi a mai fost un cuvânt de soiul ăsta,/ care-i trântea uşa-n nas,/ care-i spunea NU, categoric NU./ Din când în când/ în garsoniera ei vine un bărbat./ Cu el nu-i nevoie să spună nimic./ Dacă încearcă să spună ceva –/ despre cum a folosi «tartină»/ în loc de pâine cu unt sau sandviş,/ poate fi semnul unei mari tristeţi/ şi nu dovada aroganţei,/ şi despre cum o mare tristeţe/ poate pune o mare distanţă/între tine şi lume, o distanţă catego... – / el o întrerupe: ce drăguţă eşti!/ Într-o seară bărbatul ăsta i-a spus/ Nu ştiu cum să gestionez relaţia noastră./ De atunci pentru Adila/ «a gestiona»/ a devenit sinonim cu/ «tartină»/ şi cu/«cvasi»”.

Poemele din acest volum – care fac parte, toate şi rând pe rând, din arhitectura de ansamblu (şi sunt, în egală măsură, foarte bune şi foarte lucrate) – sunt scrise fie la persoana a III-a, ca mai sus, fie la persoana I, dând voce Adilei, personajul feminin prezent şi în volumele anterioare (vezi, de pildă, Domnişoara Cvasi). Treptat, însă, se insinuează un al doilea personaj feminin, reprezentat de persoana a II-a, de un „tu”, căruia Adila i se adresează la modul direct: „dar tu vrei să faci din provincia mea/ un mic centru,/ Un centru al disciplinei şi voinţei/ al hotărârii şi stăpânirii de sine” (Dimineţile cu tine). A doua figură feminină, fără nume, capătă accente simbolice, e o prezenţă de forţă, de autoritate, de supraeu freudian (sau chiar de mamă primordială). 

Adela Greceanu scrie o poezie de limbaj, de construcţie, cum nu întâlnim la poeţii douămiişti (e, practic, de vârsta lor), deşi pleacă, la fel ca ei, de la cotidian. Cu accente suprarealiste şi simbolice (mai puţin aici), cu un fin joc al regimurilor diurn vs nocturn (în Mireasa cu şosete roşii), Adela Greceanu propune aici o poezie cerebrală şi în acelaşi timp extrem de sensibilă, în care chestionează permanent feminitatea, nevoia de iubire, de frumuseţe, de identitate, de situare în lume, de pe poziţiile unui eu poetic care ştie să ia distanţă faţă de sine şi de limbaj, şi are chiar şi umor. A fi provincială vizavi de iubire, de feminitate, de frumuseţe devine un laitmotiv, un joc centru vs provincie, care pune în evidenţă marginalitatea perspectivei poetice, feminine, rezerva, refugiul, retractilitatea – mişcarea permanentă este aceea de a reda exteriorul pentru a proteja interioritatea!

Şi cuvintele sînt o provincie este, aşadar, un volum puternic, controlat, cizelat şi splendid ca o bijuterie, care confirmă, dacă mai era nevoie, o poetă ca Adela Greceanu. 

Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 72 p.

Apărut în România literară nr. 15-16/ 10 aprilie 2015