„Un cinic de nevoie şi un hedonist fără ideologie”

Femei albastre, apărut în 2013 la Editura Polirom, este cartea la care lucra Gheorghe Crăciun în ultimii săi ani, 2005-2006, după publicarea romanului Pupa russa, acesta din urmă elaborat în perioada 2000-2004. Aşa cum notează Carmen Muşat în prefaţă („Un roman inedit“), versiunea publicată – neterminată – are la bază textul datat 2006 din computerul lui Gheorghe Crăciun (unde mai exista o variantă, datată 2004), text subintitulat „Femei din gama sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi“. Rămas neterminat – dar prezentînd, în fişierele de computer ale scriitorului, mai multe schiţe ale evoluţiilor narative şi ale finalului cărţii (două pagini figurează şi în ediţia tipărită) –, romanul Femei albastre poate fi văzut, fără îndoială, ca un adevărat şantier de lucru al prozatorului: el poate fi un bun indicator al modului de lucru al prozatorului, cu atît mai mult cu cît poate fi analizat şi din perspectiva propriilor declaraţii ale lui Gheorghe Crăciun, în interviurile acordate în 2005 şi 2006 revistelor Vatra, respectiv Bucovina literară. Poate fi, deci, plasat într-o perspectivă de istorie literară, dar şi într-una de tip „laborator de creaţie“, pentru a nu mai vorbi, desigur, de aceea care-l situează în continuitatea celorlalte romane ale scriitorului. În legătură cu acest ultim aspect, în prefaţa cărţii, Carmen Muşat face două observaţii foarte pertinente: ca şi în romanele sale anterioare, Acte originale, copii legalizate, Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp şi Pupa russa, şi în Femei albastre e vorba de o „reprezentare sinestezică a lumii“, de o „naraţiune centrată pe capacitatea exploratorie a simţurilor“, dublată în permanenţă de senzualitate şi erotism, de un „periplu erotic“ (cu o expresie a autorului, citată de Carmen Muşat): „Roman al sensibilităţii masculine hipertrofiate – scrie prefaţatoarea –, ce spune povestea unor succesive îndrăgostiri şi dezamăgiri, pe fundalul tranziţiei postcomuniste, Femei albastre este, înainte de toate, o naraţiune centrată pe capacitatea exploratorie a simţurilor: polifoniile simţurilor, ca şi polifoniile limbajului reflectînd, în viziunea lui Gheorghe Crăciun, polifoniile vieţii. Scriitorul, aidoma naratorului său din Femei albastre – un eu lipsit de nume, a cărui existenţă prinde contur în relaţie cu celelalte personaje –, este un vînător, unul interesat să «vîneze» viaţa de zi cu zi, în cele mai mici detalii“.

Într-adevăr – aşa cum singur mărturiseşte Crăciun în legătură cu Femei albastre, dar nu numai – nu narativul îl interesează pe romancier, ci substanţa mai degrabă descriptivă, imaginile (de inspiraţie fotografică şi, mai ales aici, cinematografică) succesive – imaginile feminine sau altfel spus „colecţia de femei“ a naratorului. Trebuie spus că Femei albastre este un roman cu totul diferit de cărţile anterioare ale lui Crăciun, un roman în mod voit – şi declarat – „relaxat“, un roman prin excelenţă frivol, atît prin tematică – femei, aventuri amoroase –, cît şi prin tratamentul stilistic: în contrast cu scriitura sofisticată, textualizantă, preocupată de limbaj din Frumoasa fără corp sau chiar din Pupa russa, fraza din Femei albastre este simplă, scurtă, nepretenţioasă, colocvială, adesea împinsă către limbajul argotic. Aşa cum spune Crăciun, Femei albastre e o carte care s-a scris cumva din mers, uneori împotriva voinţei autorului, o carte frivolă şi potenţial mai comercială, în centrul căreia se află un personaj-narator masculin, un avocat trecut de patruzeci de ani şi divorţat, care consemnează – într-un soi de confesiune adresată – aventurile sale amoroase. Naratorul e – aşa cum bine observă Carmen Muşat – un amestec (insolit) de Don Juan şi Don Quijote, în acelaşi timp fascinat (la modul ideal) de feminitate, dar şi – în ciuda pasiunii speciale pentru Nicole Kidman, actriţa de cinema, şi pentru Ada Comenschi, colega de birou de avocatură – frivol, infidel, trecînd de la o femeie la alta. Iată un pasaj simptomatic, interesant – în plus – pentru perspectiva apăsat masculină, şi ea inedită la Gheorghe Crăciun, cel care, prin Leontina Guran, eroina din Pupa russa, încercase să exploreze identitatea feminină (ca şi mixul masculin-feminin din natura umană şi din propriul sine): „Sînt posesorul unei întregi colecţii de femei. Mă întîlnesc cu ele zilnic, le sînt şef. Fiecare în felul ei e un caz. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere cu exactitate ce ar trebui să caute cu şi mai multă consecvenţă. Toate sînt un fel de preotese ale viitorului lor cel plin de iluzii. [...] Ele au sîni şi coapse, buze rujate şi părul vopsit. Ele merg şi se simt forfecate de genele metalice ale masculilor, ţintuite pe ziduri, lipite pe vitrine, îndesate în scaune de privirile lor adezive. Toate sînt bune. Toate ştiu asta şi n-au ce face. Trăiesc într-o lume de bărbaţi şi o feminizează din instinct. N-au altă cale. N-au altă plăcere“.

Într-un interviu din februarie 2005 apărut în revista Vatra, Gheorghe Crăciun fixează, de altfel, cu precizie profilul romanului la care lucrează, insistînd pe latura de frivolitate a personajului (o noutate), dar şi pe „deschiderile spre erotism, senzualitate şi explorare somatică“ – zonele de interes specifice ale romanelor sale: „Personajul principal e un bărbat (o voce anonimă) care încearcă atît o autoradiografie existenţială, cît şi alcătuirea unor fişe de caz pentru cei cu care intră în contact. Nu face lucrul acesta de pe poziţia unui observator neimplicat, ci pentru că viaţa lui e prinsă într-un păienjeniş de relaţii dispersive. Dominant e elementul feminin. Unul din personajele cărţii e, de pildă, Nicole Kidman. Ea reprezintă latura fantasmatică, irealizabilă a dorinţei. Altă femeie, mult mai tangibilă şi care joacă un rol important în universul cărţii, e Ada, o tînără specialistă în drept din România, a cărei existenţă se află (prin voinţa personajului narator) în raport de omologie cu Ada Monroe din filmul Cold Mountain. Se adaugă ziariste, funcţionare, femei de ocazie, numite Ondina, Dani, Adriana, Mia etc. Există, fireşte, şi personaje masculine cu care, fireşte, naratorul intră în competiţie şi în conflict. Modul său de viaţă dă impresia unui soi de donjuanism accidental, neasumat“ (citatul e preluat din prefaţa cărţii).

Personajele masculine cu pricina sînt Teacher, profesor la Facultatea de Drept şi coleg la biroul de avocatură, pe care naratorul îl admiră pentru competenţa, eleganţa şi aerul de seducător (un bărbat în jur de cincizeci de ani) – de care Ada Comenschi e îndrăgostită şi cu care ea întreţine în secret o relaţie; spre final, ajuns expert în drept al UE, personajul dispare în mod misterios, la Bruxelles (delapidînd, pare-se, nişte fonduri); Alain, colegul de cabinet de avocatură, şef al afacerii din care naratorul deţine, la rîndul său, un procent. Alain e tipul bărbatului pragmatic şi frust, deţinător al unui limbaj la limita colocvialului spre argou (e un personaj cu trăsături excesiv de îngroşate pe parcursul romanului, aş zice). Alain ajunge şi el, pe la jumătatea cărţii, îndrăgostit iremediabil de Ada, faţă de care îşi arată sentimentele într-un mod – cum altfel? – violent. Un alt personaj masculin este sasul Roland, un nostalgic după ţară şi locurile natale (Rîşnov) emigrat în Austria după ’90, un „filozof al relativismului nihilist“ (Gh. Crăciun) care trăieşte din ajutorul de şomaj. Nu voi epuiza lista personajelor, cu atît mai mult cu cît Femei albastre nu e un roman finisat, ci doar un şantier de lucru – şi e de spus aici că personajele suferă şi ele din pricina unei construcţii defectuoase (naratorul, de pildă, e avocat, absolvent de Drept, dar, pe la jumătatea cărţii, se apucă de scris romane poliţiste, iar apoi pozează, la propriu, în calitate de scriitor şi acordă interviuri, expunînd tot felul de consideraţii literare).

Capitolele cele mai interesante sînt însă cele care se învîrt în jurul femeilor, observaţiile fine de detaliu, descripţiile – vestimentare, de atmosferă, acumulările de substantive şi adjective care creează pasaje scripturale dense, materiale, ca pasta groasă de culoare în pictură: „Dar acum eu mă gândesc la Ada Comenschi şi la hainele ei albastre. La ciorapii ei de culoarea fumului de ţigară, dimineaţa, într-o verandă întunecată în care soarele abia răsărit se albăstreşte de frig. O văd îmbrăcată în paltonul ei cel scurt, pînă deasupra genunchilor, de un albastru intens şi lăptos. Ştiu că îl poartă rar, dar mie-mi place. Aici, la Bucureşti, iernile sînt destul de blînde, fularul ei de lînă pufoasă e inutil. Un şarpe cald încolăcit în jurul gîtului, un vălătuc violet ce face să sticlească aerul, capul ei de păpuşă creolă, ochii ei de cafea, părul ei de castană coaptă, obrazul ei machiat. E intangibilă. [...] Platitudinea misterului ei. De fapt doar o iluzie, iluzia mea. Platitudinea senzuală a oricărui mister feminin“. Imaginea e în mod esenţial vizuală, fotografică şi cinematografică, deşi este în fapt una sinestezică, în care senzualitatea convoacă toate simţurile. Secvenţele care o au în centru pe Nicole Kidman, scurtele analize de filme în care apare ea, „omologiile“ pe care naratorul le construieşte între Nicole Kidman şi Ada Comenschi – mediate în special de recurenţa culorii albastru (de unde şi sintagma din titlu, „femei albastre“) – sînt, din nou, splendide, cizelate în materie lingvistică densă precum la un Radu Petrescu (unul dintre scriitorii preferaţi ai lui Crăciun, căruia i-a consacrat pagini memorabile). Nu pot să nu citez încă un pasaj care trăieşte prin el însuşi, pictural, dar şi cinematografic: „Starea albastră, ochi, haine, unghii, şuviţe de păr, celofan, geam gofrat, pantofi noi, sutien cu dantelă, eşarfă, buze şi pleoape, genţiana sălbatică, seara peste colinele oraşului, seara peste zidurile vechi ale oraşului, culoarea pusă pe pînză direct cu cuţitul, Dunărea cu brazdele ei lichide, apa de sticlă rece, apa străvezie a cerului, televizorul deschis, lampionul cu filtru violet, benzinăria, ţigările şi pachetul de biscuiţi, femeia cu buze groase, coapsele ei opulente, cafeaua fierbinte, urme de bocanci peste stratul nisipos de zăpadă, secondness“.

Şi mai există o dimensiune importantă a romanului: e vorba de fundalul istoric şi social –, ultimii ani ai comunismului şi primii ani postdecembrişti – care surprinde tranziţia haotică a primilor ani ’90. În mod simptomatic, deriva biografică a personajului este oglindită în deriva anilor de tranziţie postdecembrişti (trecerea într-un „alt timp“ istoric, într-un alt timp de prezent), aşa cum destinul Leontinei Guran este şi o oglindă a vieţii deformate din/de comunism: „Nu m-am gîndit niciodată, aşa cum fac tot mai frecvent o mulţime de indivizi, dacă ziua de 21 decembrie 1989 a rupt sau nu viaţa mea în două. Cert este, dragă Melinda, că am mereu senzaţia unui alt timp, care m-a luat cu el ca un rîu dezlănţuit şi m-a purtat la vale cu o viteză din ce în ce mai mare, izbindu-mă de tot felul de obiecte nou-nouţe“. Şi în altă parte: „Din clipa aia încolo fiecare putea să apuce încotro vedea cu ochii, era treaba lui. Ne cunoscusem bine pînă atunci, dar iată că începeau alte reguli, rămîneam singuri şi neajutoraţi. [...] N-aveam decît să triumfăm sau să crăpăm. Şansele noastre erau egale, mai mult nici că puteam pretinde. Şi dacă nu eram în stare să pricepem miracolul care se petrecuse, atunci eram nişte proşti“.

Femei albastre, un roman neterminat (la care autorul ar mai fi avut mult de lucrat), în mod deliberat frivol, cu capitole succinte, fraze scurte şi limbaj colocvial, dezinhibat, ocupă un loc aparte în opera lui Gheorghe Crăciun: e un roman în mod voit adaptat vremurilor postdecembriste, scris cu gîndul la publicul-ţintă şi cu potenţial mai comercial. Despre protagonist, tot Crăciun afirmă (în interviul din 2005, din Vatra): „Am încercat să construiesc acest tip de personaj, parţial oblomovian, parţial camusian, parţial ieşit de sub mantaua lui Holban, tocmai pentru că nu mă lasă deloc indiferent publicul căruia mă adresez. Într-un anume fel acest bărbat anonim e o identitate dislocată, devenită astfel după evenimentele din decembrie ’89. [...] e un cinic de nevoie şi un hedonist fără ideologie“. Pe de altă parte, Femei albastre se situează – în mod paradoxal şi inedit, prin cazuistica amoroasă (dar la o altă vîrstă, a scenelor erotice hard) – în siajul romanului românesc modern, interbelic, romanul de tip Camil Petrescu şi Anton Holban. 

Apărut în Observator cultural nr. 682/ 19.07. 2013