Mai este hermeneutica actuală?

Dorica Boltaşu Nicolae a debutat în 2014 cu un excelent volum de teorie literară (dar şi cu aplicaţii pe text), la origine teză de doctorat, care chestionează statutul hermeneuticii în secolul al XX-lea, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX (Editura Niculescu). Ne aflăm la început de secol XXI, dar problematica pe care o abordează cercetătoarea, traversînd bibliografia de prim rang – pe de o parte decon - structiviştii francezi, radicalii/nihiliştii Jean Baudrillard, Jacques Derrida, dar şi Michel Foucault sau Paul Ricoeur, pe de alta Hans-Georg Gadamer, continuatorul lui Heidegger, care-şi propune reconstituirea hermeneuticii filozofice – este cît se poate de actuală. Dorica Boltaşu Nicolae abordează teoria literară într-o manieră foarte personală (asumîndu-şi postmodern „instanţa enunţiatoare“, „eul“ din spatele cercetătorului care expune ipotezele), oferind discursului său – pe lîngă forţă şi pertinenţă – şi o anumită notă de căldură, de apropiere. În fond, acesta şi este punctul de plecare al demersului ei – relevanţa hermeneuticii azi, legătura ei cu lumea şi cu noi înşine, puterea discursurilor filozofice ale secolului al XX-lea de a înţelege/explica/influ - enţa o lume dominată de pragmatism, o lume plină de convulsii sociale, politice ş.a.m.d. Două idei majore – care surprind cu acuitate statutul teoriei şi, implicit, al hermeneuticii astăzi – se desprind din cercetarea Doricăi Boltaşu Nicolae: pe de o parte, practica hermeneuticii văzută în implicaţiile ei existenţiale (mergînd pînă la biografic), iar pe de alta, ideea că – în epoca noastră – discursul teoretic/literar participă în mod decisiv la ceea ce numim, cu termenul foucauldian, relaţiile de putere în cîmpul social şi politic.

La început de secol XXI, după poststructuralism şi deconstructivism, după „devalizarea“ conceptelor de „real“ şi „adevăr“, hermeneutica nu mai apare ca disciplina definită prin căutarea sensului – care, de cele mai multe ori, nu se mai constituie, nu mai survine, e „diseminat“ sau „amînat“ (cu termenii lui Derrida) –, ci mai degrabă e disciplina preocupată de subiect şi identitate, de acel „eu“ care se angajează în căutarea sensului, de situarea lui în lume şi în raport cu celălalt/ altul (l’autre): „Nu sensul îl căutăm – scrie autoarea în primul capitol („În căutarea sensului“) –, poate nu mai credem foarte mult nici în adevăr, într-o lume a negocierilor şi a poziţiilor interşanjabile, a pragmatismului generalizat. Nu sensul este, prin urmare, fata morgana a destinului nostru de hermeneuţi cotidieni ai secolului XXI. Nu ne interesăm decît de noi înşine şi de relaţia noastră cu lumea. Departe de a fi doar o disciplină veche (sau chiar învechită), hermeneutica este de fapt răspunsul pe care îl dăm, mai mult sau mai puţin elaborat, la întrebările pe care, mai devreme sau mai tîrziu, sfîrşim prin a le formula cu toţii: Cum este pentru mine lumea? Cine este celălalt? Cît sînt de deschis la întîlnirea cu celălalt? Este (întotdeauna) posibil dialogul? Sînt eu însumi/ însămi capabil(ă) să înţeleg lumea în care, volens nolens, mă aflu? Dar pe mine însumi/ însămi? [...] În perechile sensul lumii, sensul dialogului, sensul textului, cred că nu neapărat sensul contează, ci lumea, textul, celălalt cu care ne întîlnim, şi mai cu seamă acel eu [s.a.] care porneşte în căutarea sensului, descoperind lumea şi pe sine însuşi“.

Pe urmele lui Sorin Alexandrescu (din Privind înapoi modernitatea, 1999), autoarea postulează – în analiza operelor literare –, în detrimentul canonului estetic, care a deţinut, prin forţa lucrurilor, supremaţia în comunism, necesitatea unei etici democratice, o etică în sens slab, „o etică larg deschisă asupra filozoficului“ (Sorin Alexandrescu), care are în vedere o relaxare de tip democratic a canonului. Perspectiva de la care porneşte eseul autoarei este, prin urmare, nu numai hermeneutică, ci şi etică – în chiar acest sens slab şi relaxat, care „deschide“ interpretarea operelor, depăşind ceea ce Sorin Alexandrescu numea „conservatorismul estetic“, dominant în lunga perioadă comunistă, perpetuat inerţial şi în postcomunism. Cercetarea urmăreşte – în termenii Doricăi Boltaşu Nicolae – „constituirea identităţii discursive (subiect, eu, personaj, autor) prin raportarea la relaţiile de putere manifestate ca variante sau pretenţii de adevăr. Cu alte cuvinte, în ce măsură subiectul – cel care spune «eu» într-un text (fie ima - gine directă a autorului, fie personaj) – este rezultatul unor discursuri care se suprapun sau se intersectează, translatînd simultan adevărul, memoria şi puterea“.

Un tur de forţă teoretic

Într-o suită de capitole teoretice, „De - construcţia lumii“, „Spectralizarea lumii“, „Diferenţă, violenţă, ospitalitate“, „Filozofia ca practică a dialogului“, „În căutarea subiectului“, Dorica Boltaşu Nicolae execută un tur de forţă al trecerii în revistă a filozofiei lui Jean Baudrillard, Jacques Derrida, Hans- Georg Gadamer, respectiv Michel Foucault, de pe poziţiile unui exeget care cunoaşte bine – şi îşi personalizează, cum spuneam, demersul – teritoriul teoretic în interiorul căruia se mişcă. Ea practică adesea o abordare comparativă, bazată pe distincţii şi observaţii punctuale sau de ansamblu; manifestă, de altfel, şi anumite preferinţe, în aceeaşi măsură în care formulează critici sau îndoieli la adresa unora sau altora dintre discursurile filozofice analizate. Fără să intru în detaliile acestor capitole teoretice (a căror parafrazare nu-şi are rostul aici), aş vrea să remarc doar cîteva articulaţii interesante pe care le schiţează autoarea, de-a lungul analizei sale. În „Spectralizarea lumii“ (capitol consacrat lui Derrida, ca şi următorul, „Diferenţă, violenţă, ospitalitate“), ea realizează, la un moment dat, o situare comparativă a deconstructiviştilor francezi: „[...] tind să cred că prezenţa (chiar prin absenţă) a spiritului reprezintă un punct foarte important pentru poziţionarea lui Jacques Derrida în fotografia noilor filozofi, printre care Gilles Deleuze, Félix Guattari, Jean Baudrillard. Deleuze se opreşte la «planul fractalic de imanenţă», dincolo de care se află... nici mai mult nici mai puţin decît... haosul. La Baudrillard totul se termină într-o gigantică spirală de energie hiperluminică, într-un hiperreal, o lume în exces, dar vidată, golită de orice consistenţă, simulacru al simulacrului“. Spre deosebire de Baudrillard, nihilistul pur şi dur, spune autoarea, la deconstructivistul (de altfel, foarte agresiv) Derrida, se poate întrezări, malgré tout, o anumită „generozitate“, deschidere către celălalt care este à venir (vezi şi conceptul de „ospitalitate“): „Spectrul este al spiritului, nu poate fi disociat de acesta din urmă.

Din contră, simulacrul are un fel de existenţă mai mult decît autosuficientă, un exces, chiar obezitate – a fiinţelor, a socialului, a obiectelor. [...] Dacă simulacrul echivalează cu triumful falsului pretendent, spectrul invită la dialog, este celălalt, fără suspiciunea «falsului pretendent», invită la a trăi «cu», la a «se întreţine cu» el; «speak to it, Horatio... » – este vocea de la finalul cărţii Spectrele lui Marx. «Ça hante» este încă o invitaţie la conversaţie, la cunoaştere, în ciuda faptului că nu se spune explicit – sau chiar se neagă – acest lucru. Nu rămîn decît «urmele», «moştenirea îndoliată», semnele hantologiei, dar nu şi fascinaţia fatală a simulacrului, hăţişul publicitar de nivel planetar sau deşertul glacial şi hiperluminic al Las Vegasului. «Bîntuirea» înseamnă «ceva-cineva ne priveşte, vorbeşte tu cu el, cărturarule ». Atît şi nimic mai mult. Dar şi mult mai mult: «ça hante. Celălalt este à venir». Restul depinde şi de noi“.

Apropo de marxism – revenit în vogă la noi, în ultimii ani –, iată (nota bene) cum rezumă eseista poziţia teoretică a lui Derrida din Spectrele lui Marx: „Jacques Derrida păstrează poziţia indecidabilului: spectrele marxismului revin mereu, trebuie să «ne întreţinem cu» ele, eventual să le criticăm, să încercăm o exorcizare a lor, din moment ce sîntem volens nolens «moştenitorii îndoliaţi ai marxismului ». Fireşte că nu este vorba de a identifica (şi cu atît mai mult de a teoretiza o imposibilă descendenţă) marxismul şi deconstrucţia, deşi Derrida consideră scrierile lui Marx drept un loc geometric predeconstructivist.[...] Deconstrucţia ar fi fost imposibilă într-un spaţiu premarxist, spune Derrida, însă acest fapt ţine îndeosebi de o «radicalizare» «într-un anumit spirit de marxism»: este o «promisiune mesianică de tip nou». Dezastrele economice şi îndeosebi socio-umane ale unei asemenea stări de lucruri adică varianta realizată a marxismului, comunismului, provin din tratarea «ontologică a spectralităţii fantomei ». Cuvîntul-cheie – observă autoarea – în înţelegerea şi acceptarea viziunii derrideene asupra marxismului şi a revenirii spectrelor acestuia, mai ales pentru cei care au trăit «tratarea ontologică» a fantomei, este acest tip demesianic: mesianic fără mesianism, aşteptare,promisiune (s.a.)“. Importantă pentru Derrida este, aşadar, deschiderea către o altă gîndire, „care să afirme promisiunea mesianică şi emanciparea ca promisiune: ca promisiune, şi nu ca program sau ţel ontoteologic“ (Spectrele lui Marx, Polirom, 2000, traducere în română de Bogdan Ghiu; Derrida spune, de altfel, în privinţa marxismului, că „există mai-mult-deunul, şi ele sînt eterogene“). Şi mai notez aici o remarcă a autoarei: „Democraţia însăşi, ca şi marxismul, este un concept al promisiunii care apare într-un sistem al «diseminării», într-un timp «disjunct», «out of joint»“.

Un excelent debut critic şi teoretic

De partea cealaltă a „baricadei“, legat de demersul hermeneutic reconciliant, unificator propus de Gadamer, de acea „etică a comprehensiunii“, bazată pe medierea limbajului şi pe continuarea dialogului, eseista manifestă unele rezerve, suspectîndu-l, pe de o parte, pe Gadamer de un discurs „aristocratic“, de o „exagerată şi [...] nejustificată încredere în propria poziţie“, iar pe de alta, exprimîndu- şi credinţa mai degrabă în „cvasiimposibilitatea de a ieşi din propria noastră realitate culturală şi istorică decît în reuşita restaurării unui fond originar unificator“. Dorica Boltaşu Nicolae dă exemplul mişcărilor socio- politice din ultimele decenii, eşecul „primăverii arabe“ sau intervenţia lui Putin din Crimeea – la care se adaugă, recent, intervenţia din Ucraina, spun eu... Şi mai ales actele teroriste ale fundamentaliştilor islamişti (ultimul din şir – Charlie Hebdo). Şi aş mai situa aici – din categoria actelor teoretice cu implicaţii în „real“ (pentru a fi în gardă) – ipoteza lui Baudrillard legată de prăbuşirea sistemului de valori din Vest, anunţată deja de prăbuşirea comunismului în Est – astăzi, atacurile teroriştilor musulmani în Vest hrănesc mai mult decît oricînd ipoteza susţinută de Baudrillard, care, la data scrierii eseului ei, i se părea cercetătoarei o „teorie de dragul teoriei“.

Ponderea cea mai mare o au, aşadar, capitolele teoretice, dar există şi cîteva aplicaţii literare, prin care autoarea vrea să verifice „valabilitatea“ tezelor avansate de numele cele mai prestigiose ale filozofiei occidentale a secolului al XX-lea: rezistenţa subiectului (autor, personaj) în faţa puterii oficiale comuniste este analizată, de pildă, în cazul Jurnalului fericirii lui Steinhardt şi al romanului Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu (în ultimul caz – o excelentă analiză a vocilor romanului, văzute ca practici discursive foucauldiene, feminine aici, iar romanul văzut, el însuşi, ca roman politic).

Una peste alta, cartea Doricăi Boltaşu Nicolae reprezintă o necesară – la noi – punere în discuţie a unei zone teoretice şi filozofice esenţiale pentru gîndirea occidentală a secolului al XX-lea şi, în acelaşi timp, un foarte bun debut teoretic şi critic, aproape inedit, prin tema rareori abordată, din păcate, în spaţiul românesc – aflat, ca întotdeauna, în decalaj (teoretic).

Dorica Boltaşu Nicolae, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX
Editura Niculescu, Bucureşti, 232 p. 

Apărut în Observator cultural nr. 763/ martie 2015