Dorica Boltaşu Nicolae a debutat în 2014 cu un excelent volum de teorie
literară (dar şi cu aplicaţii pe text), la origine teză de doctorat, care
chestionează statutul hermeneuticii în secolul al XX-lea, Limite şi
libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX (Editura
Niculescu). Ne aflăm la început de secol XXI, dar problematica pe care o
abordează cercetătoarea, traversînd bibliografia de prim rang – pe de o parte
decon - structiviştii francezi, radicalii/nihiliştii Jean Baudrillard, Jacques
Derrida, dar şi Michel Foucault sau Paul Ricoeur, pe de alta Hans-Georg
Gadamer, continuatorul lui Heidegger, care-şi propune reconstituirea
hermeneuticii filozofice – este cît se poate de actuală. Dorica Boltaşu Nicolae
abordează teoria literară într-o manieră foarte personală (asumîndu-şi
postmodern „instanţa enunţiatoare“, „eul“ din spatele cercetătorului care
expune ipotezele), oferind discursului său – pe lîngă forţă şi pertinenţă – şi
o anumită notă de căldură, de apropiere. În fond, acesta şi este punctul de
plecare al demersului ei – relevanţa hermeneuticii azi, legătura ei cu lumea şi
cu noi înşine, puterea discursurilor filozofice ale secolului al XX-lea de a
înţelege/explica/influ - enţa o lume dominată de pragmatism, o lume plină de
convulsii sociale, politice ş.a.m.d. Două idei majore – care surprind cu
acuitate statutul teoriei şi, implicit, al hermeneuticii astăzi – se desprind
din cercetarea Doricăi Boltaşu Nicolae: pe de o parte, practica hermeneuticii
văzută în implicaţiile ei existenţiale (mergînd pînă la biografic), iar pe de
alta, ideea că – în epoca noastră – discursul teoretic/literar participă în mod
decisiv la ceea ce numim, cu termenul foucauldian, relaţiile de putere în
cîmpul social şi politic.
La început de secol XXI, după poststructuralism şi deconstructivism,
după „devalizarea“ conceptelor de „real“ şi „adevăr“, hermeneutica nu mai apare
ca disciplina definită prin căutarea sensului – care, de cele mai multe ori, nu
se mai constituie, nu mai survine, e „diseminat“ sau „amînat“ (cu termenii lui
Derrida) –, ci mai degrabă e disciplina preocupată de subiect şi identitate, de
acel „eu“ care se angajează în căutarea sensului, de situarea lui în lume şi în
raport cu celălalt/ altul (l’autre): „Nu sensul îl căutăm – scrie
autoarea în primul capitol („În căutarea sensului“) –, poate nu mai credem
foarte mult nici în adevăr, într-o lume a negocierilor şi a poziţiilor
interşanjabile, a pragmatismului generalizat. Nu sensul este, prin urmare, fata
morgana a destinului nostru de hermeneuţi cotidieni ai secolului XXI. Nu ne
interesăm decît de noi înşine şi de relaţia noastră cu lumea. Departe de a fi
doar o disciplină veche (sau chiar învechită), hermeneutica este de fapt
răspunsul pe care îl dăm, mai mult sau mai puţin elaborat, la întrebările pe
care, mai devreme sau mai tîrziu, sfîrşim prin a le formula cu toţii: Cum este
pentru mine lumea? Cine este celălalt? Cît sînt de deschis la întîlnirea cu
celălalt? Este (întotdeauna) posibil dialogul? Sînt eu însumi/ însămi
capabil(ă) să înţeleg lumea în care, volens nolens, mă aflu? Dar pe mine
însumi/ însămi? [...] În perechile sensul lumii, sensul dialogului, sensul
textului, cred că nu neapărat sensul contează, ci lumea, textul,
celălalt cu care ne întîlnim, şi mai cu seamă acel eu [s.a.] care
porneşte în căutarea sensului, descoperind lumea şi pe sine însuşi“.
Pe urmele lui Sorin Alexandrescu (din Privind înapoi modernitatea,
1999), autoarea postulează – în analiza operelor literare –, în detrimentul
canonului estetic, care a deţinut, prin forţa lucrurilor, supremaţia în
comunism, necesitatea unei etici democratice, o etică în sens slab, „o etică
larg deschisă asupra filozoficului“ (Sorin Alexandrescu), care are în vedere o
relaxare de tip democratic a canonului. Perspectiva de la care porneşte eseul
autoarei este, prin urmare, nu numai hermeneutică, ci şi etică – în chiar acest
sens slab şi relaxat, care „deschide“ interpretarea operelor, depăşind ceea ce
Sorin Alexandrescu numea „conservatorismul estetic“, dominant în lunga perioadă
comunistă, perpetuat inerţial şi în postcomunism. Cercetarea urmăreşte – în
termenii Doricăi Boltaşu Nicolae – „constituirea identităţii discursive
(subiect, eu, personaj, autor) prin raportarea la relaţiile de putere
manifestate ca variante sau pretenţii de adevăr. Cu alte cuvinte, în ce măsură
subiectul – cel care spune «eu» într-un text (fie ima - gine directă a
autorului, fie personaj) – este rezultatul unor discursuri care se suprapun sau
se intersectează, translatînd simultan adevărul, memoria şi puterea“.
Un tur de forţă teoretic
Într-o suită de capitole teoretice, „De - construcţia lumii“,
„Spectralizarea lumii“, „Diferenţă, violenţă, ospitalitate“, „Filozofia ca
practică a dialogului“, „În căutarea subiectului“, Dorica Boltaşu Nicolae
execută un tur de forţă al trecerii în revistă a filozofiei lui Jean
Baudrillard, Jacques Derrida, Hans- Georg Gadamer, respectiv Michel Foucault,
de pe poziţiile unui exeget care cunoaşte bine – şi îşi personalizează, cum
spuneam, demersul – teritoriul teoretic în interiorul căruia se mişcă. Ea
practică adesea o abordare comparativă, bazată pe distincţii şi observaţii
punctuale sau de ansamblu; manifestă, de altfel, şi anumite preferinţe, în
aceeaşi măsură în care formulează critici sau îndoieli la adresa unora sau
altora dintre discursurile filozofice analizate. Fără să intru în detaliile
acestor capitole teoretice (a căror parafrazare nu-şi are rostul aici), aş vrea
să remarc doar cîteva articulaţii interesante pe care le schiţează autoarea,
de-a lungul analizei sale. În „Spectralizarea lumii“ (capitol consacrat lui
Derrida, ca şi următorul, „Diferenţă, violenţă, ospitalitate“), ea realizează,
la un moment dat, o situare comparativă a deconstructiviştilor francezi: „[...]
tind să cred că prezenţa (chiar prin absenţă) a spiritului reprezintă un punct
foarte important pentru poziţionarea lui Jacques Derrida în fotografia noilor
filozofi, printre care Gilles Deleuze, Félix Guattari, Jean Baudrillard. Deleuze
se opreşte la «planul fractalic de imanenţă», dincolo de care se află... nici
mai mult nici mai puţin decît... haosul. La Baudrillard totul se termină într-o
gigantică spirală de energie hiperluminică, într-un hiperreal, o lume în exces,
dar vidată, golită de orice consistenţă, simulacru al simulacrului“. Spre
deosebire de Baudrillard, nihilistul pur şi dur, spune autoarea, la
deconstructivistul (de altfel, foarte agresiv) Derrida, se poate întrezări, malgré
tout, o anumită „generozitate“, deschidere către celălalt care este à venir
(vezi şi conceptul de „ospitalitate“): „Spectrul este al spiritului, nu poate
fi disociat de acesta din urmă.
Din contră, simulacrul are un fel de existenţă mai mult decît
autosuficientă, un exces, chiar obezitate – a fiinţelor, a socialului, a
obiectelor. [...] Dacă simulacrul echivalează cu triumful falsului pretendent,
spectrul invită la dialog, este celălalt, fără suspiciunea «falsului
pretendent», invită la a trăi «cu», la a «se întreţine cu» el; «speak to it,
Horatio... » – este vocea de la finalul cărţii Spectrele lui Marx. «Ça
hante» este încă o invitaţie la conversaţie, la cunoaştere, în ciuda faptului
că nu se spune explicit – sau chiar se neagă – acest lucru. Nu rămîn decît
«urmele», «moştenirea îndoliată», semnele hantologiei, dar nu şi fascinaţia
fatală a simulacrului, hăţişul publicitar de nivel planetar sau deşertul
glacial şi hiperluminic al Las Vegasului. «Bîntuirea» înseamnă «ceva-cineva ne
priveşte, vorbeşte tu cu el, cărturarule ». Atît şi nimic mai mult. Dar şi mult
mai mult: «ça hante. Celălalt este à venir». Restul depinde şi de
noi“.
Apropo de marxism – revenit în vogă la noi, în ultimii ani –, iată (nota
bene) cum rezumă eseista poziţia teoretică a lui Derrida din Spectrele
lui Marx: „Jacques Derrida păstrează poziţia indecidabilului:
spectrele marxismului revin mereu, trebuie să «ne întreţinem cu» ele, eventual
să le criticăm, să încercăm o exorcizare a lor, din moment ce sîntem volens
nolens «moştenitorii îndoliaţi ai marxismului ». Fireşte că nu este vorba de a
identifica (şi cu atît mai mult de a teoretiza o imposibilă descendenţă)
marxismul şi deconstrucţia, deşi Derrida consideră scrierile lui Marx drept un
loc geometric predeconstructivist.[...] Deconstrucţia ar fi fost imposibilă
într-un spaţiu premarxist, spune Derrida, însă acest fapt ţine îndeosebi de o
«radicalizare» «într-un anumit spirit de marxism»: este o «promisiune
mesianică de tip nou». Dezastrele economice şi îndeosebi socio-umane ale unei
asemenea stări de lucruri adică varianta realizată a marxismului, comunismului,
provin din tratarea «ontologică a spectralităţii fantomei ».
Cuvîntul-cheie – observă autoarea – în înţelegerea şi acceptarea viziunii
derrideene asupra marxismului şi a revenirii spectrelor acestuia, mai ales
pentru cei care au trăit «tratarea ontologică» a fantomei, este acest tip demesianic:
mesianic fără mesianism, aşteptare,promisiune (s.a.)“. Importantă
pentru Derrida este, aşadar, deschiderea către o altă gîndire, „care să afirme
promisiunea mesianică şi emanciparea ca promisiune: ca promisiune, şi nu ca
program sau ţel ontoteologic“ (Spectrele lui Marx, Polirom, 2000,
traducere în română de Bogdan Ghiu; Derrida spune, de altfel, în privinţa
marxismului, că „există mai-mult-deunul, şi ele sînt eterogene“). Şi mai notez
aici o remarcă a autoarei: „Democraţia însăşi, ca şi marxismul, este un concept
al promisiunii care apare într-un sistem al «diseminării», într-un timp
«disjunct», «out of joint»“.
Un excelent debut critic şi teoretic
De partea cealaltă a „baricadei“, legat de demersul hermeneutic
reconciliant, unificator propus de Gadamer, de acea „etică a comprehensiunii“,
bazată pe medierea limbajului şi pe continuarea dialogului, eseista manifestă
unele rezerve, suspectîndu-l, pe de o parte, pe Gadamer de un discurs
„aristocratic“, de o „exagerată şi [...] nejustificată încredere în propria
poziţie“, iar pe de alta, exprimîndu- şi credinţa mai degrabă în
„cvasiimposibilitatea de a ieşi din propria noastră realitate culturală şi
istorică decît în reuşita restaurării unui fond originar unificator“. Dorica
Boltaşu Nicolae dă exemplul mişcărilor socio- politice din ultimele decenii,
eşecul „primăverii arabe“ sau intervenţia lui Putin din Crimeea – la care se
adaugă, recent, intervenţia din Ucraina, spun eu... Şi mai ales actele
teroriste ale fundamentaliştilor islamişti (ultimul din şir – Charlie Hebdo).
Şi aş mai situa aici – din categoria actelor teoretice cu implicaţii în „real“
(pentru a fi în gardă) – ipoteza lui Baudrillard legată de prăbuşirea
sistemului de valori din Vest, anunţată deja de prăbuşirea comunismului în Est
– astăzi, atacurile teroriştilor musulmani în Vest hrănesc mai mult decît
oricînd ipoteza susţinută de Baudrillard, care, la data scrierii eseului ei, i
se părea cercetătoarei o „teorie de dragul teoriei“.
Ponderea cea mai mare o au, aşadar, capitolele teoretice, dar există şi
cîteva aplicaţii literare, prin care autoarea vrea să verifice „valabilitatea“
tezelor avansate de numele cele mai prestigiose ale filozofiei occidentale a
secolului al XX-lea: rezistenţa subiectului (autor, personaj) în faţa puterii
oficiale comuniste este analizată, de pildă, în cazul Jurnalului fericirii
lui Steinhardt şi al romanului Dimineaţă pierdută de Gabriela
Adameşteanu (în ultimul caz – o excelentă analiză a vocilor romanului, văzute
ca practici discursive foucauldiene, feminine aici, iar romanul văzut, el
însuşi, ca roman politic).
Una peste alta, cartea Doricăi Boltaşu Nicolae reprezintă o necesară – la
noi – punere în discuţie a unei zone teoretice şi filozofice esenţiale pentru
gîndirea occidentală a secolului al XX-lea şi, în acelaşi timp, un foarte bun
debut teoretic şi critic, aproape inedit, prin tema rareori abordată, din
păcate, în spaţiul românesc – aflat, ca întotdeauna, în decalaj (teoretic).
Dorica Boltaşu Nicolae, Limite şi libertate. Radicalism şi
reconstrucţie în hermeneutica secolului XX
Editura Niculescu, Bucureşti, 232 p.
Editura Niculescu, Bucureşti, 232 p.
Apărut în Observator cultural nr. 763/ martie 2015
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu