David Foenkinos la Bucureşti - interviu

"Popularitatea mi-a adus o libertate totală"

David Foenkinos, un scriitor foarte popular în Franţa, autor al romanului Charlotte (Gallimard, 2014; Nemira, 2015, traducere de Cristina Nan), Premiul Goncourt des Lycéens şi Premiul Renaudot în 2014, a venit la Bucureşti, la invitaţia Editurii Nemira şi a Institutului Francez din Bucureşti, cu ocazia lansării traducerii româneşti a romanului Charlotte, dar şi a decernării Premiului Liste Goncourt - Le choix roumain. Am stat de vorbă cu scriitorul chiar înaintea lansării sale de la Librăria Cărtureşti - Verona, joi, 29 octombrie 2015.

Aţi devenit cunoscut odată cu Le Potentiel érotique de ma femme (Gallimard, 2004)/ Potenţialul erotic al soţiei mele (Humanitas, 2005), iar La Délicatesse (Gallimard, 2009)/ Delicateţe (Nemira, 2013) v-a impus, a avut un record de vînzări. De unde vine această schimbare radicală de ton, această trecere brutală de la tonul umoristic şi ironic, de la jocurile de cuvinte şi citatele culturale din cărţile anterioare la sunetul grav, aproape tragic din Charlotte?

Le Potentiel érotique de ma femme/ Potenţialul erotic al soţiei mele a avut un anumit succes, graţie titlului, însă cartea care a înregistrat un veritabil succes - aproape 1 milion de exemplare vîndute - a fost La Délicatesse/ Delicateţe. Charlotte s-a vîndut, la rîndul ei, în 450.000 de exemplare. Cît priveşte această schimbare de ton, nu a fost o alegere: ea mi s-a impus, din momentul în care, acum zece ani, am descoperit creaţia acestei pictoriţe germane de origine evreiască. Am descoperit atunci cine este, i-am aflat viaţa, istoria familială (fiică a unei mame suicidare, dar şi a unei bunici suicidare, a murit gazată la Auschwitz) şi am fost foarte impresionat de destinul acestei femei. De fapt, toate cărţile mele sînt diferite una de cealaltă, dar, într-adevăr, în cazul lui Charlotte, schimbarea de tonalitate este radicală. Am descoperit- o cu ocazia unei expoziţii, la Paris - Charlotte Salomon fiind, de altfel, o pictoriţă puţin cunoscută. În decursul acestor ani, am visat să pot scrie o carte despre ea. Chiar dacă n-ar fi fost o carte de succes; dar dacă cineva ar fi descoperit-o pe această pictoriţă extraordinară datorită cărţii mele - îmi spuneam -, ar fi fost minunat.

Graţie cărţii dvs., pictoriţa aceasta chiar a fost readusă în atenţia publicului francez, şi nu numai.

Într-adevăr, cartea a obţinut Goncourt des Lycéens şi s-a vîndut în aproape 500.000 de exemplare - impactul la public a fost considerabil. S-au organizat expoziţii ale artistei la Nisa, au fost puse plăcuţe comemorative în locurile în care s-a refugiat, în Franţa. Acum, dacă tastezi Charlotte pe Google, Charlotte Salomon apare imediat după... Charlotte Gainsbourg. Picturile ei se află la Muzeul Istoric Evreiesc din Amsterdam, dar nu sînt expuse decît în expoziţii temporare: următoarea expoziţie va fi, însă, la Nisa, în ianuarie 2016.

Charlotte este un roman în versuri, un poem, o tragedie modernă? Pare să fie şi o mărturie, prezenţa acelui "je" auctorial - a autorului care merge pe urmele lui Charlotte - o confirmă.

Nu trebuie neapărat să punem o etichetă. Pentru mine, e o veritabilă biografie, dar nu jurnalistică, deşi am efectuat anchete, am mers pe urmele lui Charlotte, ci, aş spune, o biografie emoţională: toate faptele evocate sînt adevărate. Dar cartea este, în egală măsură, şi un roman: am pus în pagină, am imaginat ceea ce a simţit şi a gîndit Charlotte - dar, în acest caz, nu pot spune că aceste lucruri sînt adevărate.

Cred că e vorba aici şi de un destin tragic, în sensul antic al termenului, încarnat de acel lung şir de femei suicidare din care se trage Charlotte.

E adevărat, este vorba de o tragedie istorică, dar şi de una intimă, patologică, de destin. Charlotte are forţa de a înfrunta tragedia familială, dar în acelaşi timp, şi ororile secolului. Pentru a da o operă (plastică) extraordinară, de vitalitate, de fantezie, de umor. Am admirat-o pe această femeie şi pentru capacitatea de a căuta frumuseţea în ea însăşi.

O întrebare care priveşte raporturile dvs. cu publicul, pentru că am citit că sînteţi considerat un "seducător", că "seducţia literară" e - spun criticii - "vocaţia dvs. literară". În orice caz, există o anumită complicitate a naratorului cu cititorii, în romanele dvs.: vă adresaţi direct cititorilor, aveţi şi o anumită autoironie auctorială (scriitorul la început necunoscut, care cere atenţia publicului etc.), cu un soi de clin d'oeil făcut publicului.

Mai întîi, cred că orice "întreprindere" artistică presupune o legătură cu cititorul, deci e - orice am face - un act de seducţie. În cazul lui Charlotte, acest lucru a funcţionat mai puţin, e o carte pe care am resimţit-o ca pe o necesitate. Altfel, ca scriitor, dar şi în genere vorbind, ne dorim mereu să fim iubiţi. Şi totuşi, trebuie să ţinem cont că literatura este un lucru atît de solitar, uneori atît de destabilizant, încît e greu să vorbeşti despre ea numai la modul seducţiei. Umorul, ironia sînt, pentru mine, uneori, o formă a pudorii: îmi place foarte mult să mă autoironizez, e ca şi cum aş masca, în felul acesta, lucrurile profunde.

Aţi declarat că nu scrieţi autoficţiune, că totul este inventat, în romanele dvs., deşi, iată, trataţi teme legate de cuplu, istorii sentimentale, amoroase.

Desigur că anumite evenimente din viaţa mea pot influenţa ceea ce scriu, dar la modul global, ficţiunea este predominantă. La drept vorbind, singura dată cînd am fost cu adevărat prezent într-o carte s-a întîmplat în cazul lui Charlotte. Apare aici acest "eu"/ "je", care mă reprezintă, de fapt: el trimite la cel care face ancheta, documentaţia, la cel care merge, cu atîta emoţie, pe urmele pictoriţei. Dar tot restul - în celelalte cărţi - e ficţiune, viaţa mea e mult mai puţin interesantă.

Popularitatea pe care o aveţi acum înseamnă ceva pentru dvs., vă angajează în vreun fel, cum o resimţiţi?

O resimt ca pe o libertate totală. De fapt, nu popularitatea (succesul) e ceea ce contează, ci libertatea pe care ea ţi-o oferă, în primul rînd o libertate financiară. Eşti liber să mergi unde vrei, cînd vrei şi să scrii ce vrei. Popularitatea mi-a permis să scriu Charlotte, o carte dificilă, scrisă într-o formulă aparte şi născută dintr-o libertate totală. Cartea a avut un succes imens în Franţa, deşi înainte de publicare, eram convins că va fi scoasă într-un tiraj confidenţial. Poate că a contat şi popularitatea pe care o cîştigasem deja cu Delicateţe, dar fapt e că acum pot trăi şi pot scrie aşa cum îmi place, şi pot trăi din scris - un lucru care, acum cîţiva ani, nu era atît de evident. Înainte de această recunoaştere publică, trăiam din tot soiul de joburi mărunte, iar acum aş putea spune că sînt un om bogat: să fiu bine înţeles, banii nu au reprezentat niciodată pentru mine motorul existenţei, dar să ajungi să ai o libertate financiară, de pe urma a ceea ce scrii, e incredibil.

Şi foarte rar.

Într-adevăr. Şi ţin să vorbesc despre acest lucru pentru că, pentru mine, e important.

Care ar fi următorul proiect literar?

Trebuie să vă spun, mai întîi, că Charlotte a reprezentat o carte foarte importantă pentru mine, care a schimbat foarte multe în viaţa mea. Închipuiţi-vă, în momentul anchetei, cînd ajunsesem în faţa camerei de hotel - undeva în sudul Franţei -, în care Charlotte pictase, lucrul acesta nu interesa pe nimeni, recepţionista hotelului se plictisise aproape de insistenţele mele - iar acum, după publicarea cărţii, interesul pentru Charlotte Salomon a crescut enorm, pe clădirea în care a locuit a fost pusă o placă memorială, iar eu am tot acordat presei interviuri în legătură cu biografia acestei artiste. Plus expoziţia Charlotte Salomon de la Nisa, din ianuarie, anul viitor. E teribil, nu? N-aş fi crezut că se poate întîmpla aşa ceva. În ce priveşte următoarea carte, ea este deja terminată, e o carte mai lejeră; nu ştiu dacă voi mai putea retrăi ceea ce am simţit în perioada în care am scris Charlotte. Vă voi spune, iată, titlul următoarei mele cărţi: La Bibliothèque des livres refusés/ Biblioteca cărţilor refuzate. E o carte de pură ficţiune.

E adevărat că aţi vrut cu orice preţ să debutaţi la Gallimard? 

Nu, adevărul e că am trimis primul meu manuscris, prin poştă, la mai multe edituri: a fost amuzant că peste tot am fost refuzat, cu excepţia Editurii Gallimard. Cînd am primit telefonul de la Gallimard, am crezut că e vorba de o glumă! Ceea ce a fost bine cu această editură a fost faptul că am scris destule cărţi care nu s-au vîndut prea bine, şi totuşi editura a continuat să mă publice. Iar acum am devenit autorul Gallimard cel mai vîndut - e o poveste frumoasă!

Împreună cu fratele dvs., Stéphane, realizaţi şi filme: cum procedaţi, dvs. sînteţi scenaristul şi fratele dvs. - regizorul? Care e raportul dintre literatură şi film pentru dvs.?

Nu, lucrăm împreună la realizarea filmelor. În privinţa raportului dintre literatură şi film, pentru mine e unul concret. E ca şi cum noaptea ai avea un vis, cu imagini precise, şi a doua zi, dimineaţa, cînd intri în bucătărie, vezi că totul e real! E ca şi cum povestea imaginată de tine în text devine brusc o poveste concretă de viaţă. Altfel, e destul de dificil să treci de la viaţa de solitar - care este viaţa de scriitor - la aceea de platou, unde trebuie să coordonezi 50 de persoane şi să lucrezi cu actorii. Dar îmi place să scriu pentru actori şi, în momentul de faţă, lucrez la un nou scenariu de film.

Care credeţi că e locul dvs. în peisajul literar actual din Franţa?

Îi citesc pe confraţii mei (îmi plac Delphine de Vigan, Houellebecq, mai puţin ultimul său roman etc.), pe mulţi dintre ei îi cunosc, ne întîlnim. În ce mă priveşte, fac parte dintre autorii contemporani foarte cunoscuţi în Franţa. Dar, la drept vorbind, nu-mi pun problema locului pe care îl ocup în peisajul literar francez, cred mai degrabă că ceea ce e important e faptul că fiecare scriitor are propria lui autonomie. Eu nu mă compar cu nimeni, am propria mea "lume" de scriitor, îmi văd de scrisul meu. Trebuie să vă spun, totuşi, că am o imagine de scriitor aparte în Franţa: o imagine complicată, care îi enervează pe unii dintre criticii literari, şi anume aceea a unui scriitor de bestselleruri, pe de o parte (cărţi care se vînd în milioane de exemplare), iar pe de alta, a unui scriitor foarte "literar", pentru că public la Gallimard şi am obţinut premii literare importante. O imagine, aşadar, destul de rară, a unui scriitor de calitate literară, care a devenit un autor de bestselleruri. Charlotte - o carte pe care o credeam confidenţială - a obţinut premii foarte importante şi s-a vîndut şi foarte bine.

Apărut în Observator cultural  nr. 797/ noiembrie 2015