A ajunge direct la obiecte, în poem

Poetul târgoviştean George Geacăr (n. 1953) este un poet cu state vechi: a debutat în 1979 în revistele Amfiteatru şi Luceafărul şi a publicat volumele de poeme întâmplări cu creierul meu (1997), concert pentru coarde vocale şi nervi (2002) şi eu. zise el (2005). Recent i-a apărut la Editura Casa de pariuri literare volumul zoom. gaura de vierme, ce reia texte mai vechi din întâmplări cu creierul meu şi concert pentru coarde vocale şi nervi, cărora le adaugă şi o secţiune de poeme inedite, subintitulată „gaura de vierme”. Aş spune că este vorba de un volum de poeme în straturi şi de vârste interioare diferite: poeme mai vechi şi mai noi, poeme mai personale (scrise la persoana I, secvenţe biografiste, notaţii concrete), dar şi texte de factură modernistă, anecdotice (à la Marin Sorescu), impersonale. Se pot detecta şi alte influenţe, citate culturale, care merg de la autorii (pre)clasici la cei moderni, de la poeţii Văcăreşti şi Vasile Cârlova (cu Ruinurile Târgoviştei) la Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, George Bacovia şi Marin Sorescu.

George Geacăr practică adesea, în poemele mai vechi, o combinaţie de secvenţe anecdotice, pigmentate de ironie soresciană – dar nu rurală, ci una de bloc: mici întâmplări anodine la bloc – şi de secvenţe simbolico-metaforice. Iată, de pildă, poemele cu motanul Pet, care se deschid către semnificaţii mai generale, legate de sensul existenţei, dar şi al limbajului: „pet stă pe marginea ferestrei/ el are patru luni şi n-a mai văzut/ niciodată/ garaje de tablă iarbă verde şi roşie/ platou de ciment vrăbii fără metafizică/ n-a mai auzit ţipete de copii răsfrângându-se-n blocuri/ n-a mai simţit aerul o grămadă de aer/ în sus şi în jos/ toate astea pentru pet sunt noi// (...) mie mi-e lehamite de atâta/ limbaj în libertate/ atâta conotaţie în vid/ din revista pe care mâna o lasă deoparte./ particip alături de pet/ la aventură. suflete fără coajă” (am citat din după-amiază cu motan din volumul concert pentru coarde vocale şi nervi).

De altfel, o temă recurentă a poemelor este reprezentată chiar de actul de a scrie, dar şi de problema limbajului – limbajul văzut ca mediere (culturală), ca deformare a realului, a obiectelor. Un soi de aspiraţie ideală a poetului ar fi aceea de a ajunge direct la obiecte, în text, prin limbaj denotativ, transparent, aşa cum notează în camera de luat vederi (din volumul citat mai sus): „dezavantajul pe care-l am/ mă-mpiedică să văd lucrurile cum aş vrea: direct/ fără iluzii semnificaţii culturale implicare. curiozitate/ şi atât. retină avidă şi degete gata la scris. vreau/ să văd aglomeraţie umană în stradă şi să scriu/ aglomeraţie umană în stradă. vreau să văd zugrăveala/ veche a camerei şi să scriu zugrăveala veche a/ camerei. vreau să văd curtea domnească fără rost/ sub soarele incandescent şi să scriu curtea domnească/ sub soarele incandescent. dar se vede clar că vorbesc/ despre cu totul altceva, anume despre spaimă. ştiu/ ce e spaima: curtea domnească zăcând fără rost”.

În cea de-a treia secţiune (inedită) a volumului de faţă, „gaura de vierme”, se schimbă factura, dar şi tonalitatea poemelor: ele trec de la accentele anecdotice, de la ironia aşa-zicând jucată la o poezie mai biografică – în sensul poeziei optzeciste, postmoderne –, în care cotidianul se face simţit din ce în ce mai mult dincolo de metaforă, de simbol. Odată cu invocarea obiectelor cotidianului (şi a numelor reale), textele devin mai personale, preiau „spaima” invocată mai sus, dar în nume personal de data aceasta, se încarcă de o anume nelinişte şi de intuiţia derizoriului existenţei: „o să pun pantalonii ăia evazaţi maro/ pe care i-am sfâşiat în gardul viu de la mitropolie/ ştii tu în ce noapte. Şi mocasinii ăia cu franjuri la glezne./ şi cămăşile înflorate cu guler mare rotunjit./ cât am bătut gangurile bucureştiului după mocasinii ăia/ şi căminele studenţeşti după super riffle de la arabi./ (...)/ am căutat de multe ori prin buzunare/ am găsit fel de fel de prostioare/ hârtiuţe scrise din care n-am înţeles nimic./ am găsit scrisori şi bileţele de dragoste/ şi nu mi-am adus aminte nimic” (flower power).

Aşa cum spuneam, George Geacăr adună în zoom. gaura de vierme texte din perioade diferite, care indică – în ciuda unei anumite indecizii, a unei eterogenităţi a formulelor poetice – şi o evoluţie interioară a unui poet marcat în mod special de poezia românească a anilor ’60-’70.

Apărut în România literară, iulie 2013