Gheorghe Crăciun, Femei albastre, Polirom, 2013
Dar acum eu mă gândesc la Ada
Comenschi şi la hainele ei albastre. La ciorapii ei de culoarea fumului de
ţigară, dimineaţa, într-o verandă întunecată în care soarele abia răsărit se
albăstreşte de frig. O văd îmbrăcată în paltonul ei cel scurt, până deasupra
genunchilor, de un albastru intens şi lăptos. Ştiu că îl poartă rar, dar mie-mi
place. Aici, la Bucureşti, iernile sunt destul de blânde, fularul ei de lână
pufoasă e inutil. Un şarpe cald încolăcit în jurul gâtului, un vălătuc violet
ce face să sticlească aerul, capul ei de păpuţă creolă, ochii ei de cafea,
părul ei de castană coaptă, obrazul ei machiat. E intangibilă. O văd în
paltonul albastru, înfofolită în fularul indigo de mohair, o aud spunându-mi
ceva, deschide uşa şi pleacă. Subţire şi evanescentă, un amestec de cald şi
rece. Dar mai ales rece, ar trebui să-i dai jos paltonul, să-i scoţi puloverul
bej, bluza de culoarea cojii învechite de lămâie, să-i atingi pielea. Platitudinea
misterului ei. De fapt doar o iluzie, iluzia mea. Platitudinea senzuală a
oricărui mister feminin.
Starea albastră, ochi, haine,
unghii, şuviţe de păr, celofan, geam gofrat, pantofi noi, sutien cu dantelă,
eşarfă, buze şi pleoape, genţiana sălbatică, seara peste colinele oraşului,
seara peste zidurile vechi ale oraşului, culoarea pusă pe pânză direct cu
cuţitul, Dunărea cu brazdele ei lichide, apa de sticlă rece, apa străvezie a
cerului, televizorul deschis, lampionul cu filtru violet, benzinăria, ţigările şi
pachetul de biscuiţi, femeia cu buze groase, coapsele ei opulente, cafeaua
fierbinte, urme de bocanci peste stratul nisipos de zăpadă, secondness. Ada Comenschi, hainele ei
albastre, soldaţii prăbuşiţi în noroi, fotografia voalată a bărbatului de pe
front, vocea ei care scrie în aer, grunjoasă ca o sare de catifea. Întâi
senzaţia violentă că s-a întâmplat ceva, apoi senzaţia la fel de violentă că nu
se mai întâmplă nimic. Tocmai nimicul acesta bolboroseşte în mine.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu