Mircea Nedelciu: de la interpretare la canonizare
Elena Craşovan
Debutul editorial al Adinei Diniţoiu (la origine teză de doctorat) propune o analiză exhaustivă a operei lui Mircea Nedelciu. Titlul sugerează generos metodele şi totodată miza cărţii: textele teoretice, proza scurtă, romanele şi publicistica postdecembristă stau toate, în exegeza autoarei, sub semnul dublu al contextului politic şi al impactului autobiograficului asupra scrierilor. Fără a fi spectaculoasă, structura cărţii urmăreşte linear cronologia operei: o bună introducere plasează scrierile autorului în relaţie cu "modernitatea esenţializată" a anilor '60 – canonul literar împotriva căruia scriu optzeciştii – dar şi filiaţia avangardistă a acestora din urmă, continuând cu evoluţia literaturii în peisajul postdecembrist eteroclit, favorabil afirmării unor voci noi şi totodată înghiţind nume promiţătoare care s-au pierdut în tumultul social al anilor '90 (aspecte reluate într-un capitol ulterior, despre "autorii desantişti la un sfert de secol de la publicare").
Primele trei capitole analitice sunt dedicate publicisticii lui Nedelciu înainte de 1989. Autoarea reuşeşte un balans abil între analiza formulărilor teoretice şi privirea panoramică aupra unei epoci, a unui context cultural, social şi politic căruia, inevitabil, îi sunt tributare textele vizate. Exegeta atrage atenţia asupra multiplelor valenţe ale unor eseuri care ar putea părea datate cititorilor de azi. Conştientă că, după douăzeci şi cinci de ani, într-un context politic radical diferit, caracterul subversiv al acestor aparent ingenue încercări teoretice,
s-a pierdut, Adina Diniţoiu propune o lectură paralelă, cu dublă perspectivă: impactul subversiv politic şi novator estetic al textelor la data publicării versus valoarea lor documentară adăugată lecturii actuale.
"Pofta lui Mircea Nedelciu de a produce texte teoretice" este considerată în dublul aspect: ca o formă de rezistenţă la regim, dar şi ca o opţiune diferenţiatoare, de grup, a optzeciştilor. Analizând conceptele centrale în textele lui Nedelciu ("antropogenia", "ingineria textuală", "noua autenticitate", "lectura întrebare") Adina Diniţoiu remarcă surprinzătoarea deschidere
către cititor (comună, de altfel, optzeciştilor), "o vizibilă intenţie de remodelare a
acestui partener şi democratizare a relaţiei cu acest nou personaj principal". Pe lângă nota postmodernă uşor detectabilă azi, textele au marcat în epocă, în interpretarea autoarei, neconvenţionalitatea estetică dublată de atitudinea de subminare a politicului.
În mod paradoxal, un "autor tehnicist" apare în această nouă lectură drept "autor angajat" care, departe de a ignora realităţile politice, imprimă un caracter revoluţionar textelor sale. Găsind în experimentul radical "sintaxa libertăţii de a spune", Nedelciu mizează tocmai pe relevanţa acestei libertăţi în contextul unui regim totalitar în care ea lipsea cu desăvîrşire.
Un loc aparte în economia volumului îl ocupă analiza prefeţei la romanul Tratament fabulatoriu, text amplu care i-a adus autorului acuze dure de pactizare cu puterea oficială, de concesie făcută cenzurii, de "textualist socialist" cum îl numea sarcastic Monica Lovinescu.
(Miza, după cum va mărturisi autorul după 1990, fusese tocmai pe dos: un câmp de luptă cu cenzura şi un mod riscant, eşuat în cele din urmă, de a face cu ochiul cititorului în timp ce invoca texte ale ideologiei de stânga.
Intenţiile autorului apar însă ambigue, dublul limbaj e riscant, semnalele de avertizare pot trece nevăzute sau pot fi supralicitate, cum bine sintetizează autoarea studiului.
Adina Diniţoiu atinge aici un subiect sensibil, cel al rezistenţei prin cultură, sintagmă mult hulită în dezbaterile ultimilor ani. Autoarea subliniază ferm, dar fără emfază, credinţa optzeciştilor şi a lui Nedelciu că experimentalismul lor nu era unul evazionist, ci marca opţiunea pentru o literatură de democratizare a actului lecturii şi a cititorului, vizând implicit subminarea ordinii exterioare sufocante. Deşi admite că miza social-politică a rămas, în final, o utopie, Adina Diniţoiu continuă să sublinize (riscând redundanţa), potenţialul subversiv al textelor, mai ales al prozei scurte, aplicând dubla lectură, jucând atât rolul cititorului complice de odinioară, care ştia să citească printre rânduri, şi rolul cititorului din secolul XXI, pentru care aceste sensuri s-au opacizat, pentru care valoarea scrierilor e "în altă parte" (deschizând astfel o altă discuţie, despre cum mai pot fi citite azi prozele, cât de datate apar, în pofida dozării abile a tehnicilor textualiste şi postmoderniste, care păruseră atât de inovatoare în anii '80).
Minuţioasa analiză a textelor teoretice se dovedeşte un preludiu indispensabil pentru discutarea prozelor şi calea regală pentru a arăta locul lui Nedelciu în tabloul unei generaţii, ca liderul de facto al optzeciştilor bucureşteni, atât prin anvergura teoretică, cât şi prin profesionalismul prozatorului. Secţiunea mediană este dedicată volumelor de proză scurtă, care l-au consacrat, de altfel, pe autor. Fidelă structurii complexe a prozelor, autoarea urmăreşte simultan interesul pentru story şi pentru personaje, tentaţia spaţiului social (ideea de angajare surprinsă în textele teoretice şi narativizată în proze), dar şi trăsăturile textualismului: exhibarea convenţiei, perspectivele narative, problematizarea limbajului.
Angajarea socială şi tematica existenţială nu sunt ocultate nici chiar în volumul de debut (Aventuri într-o curte interioară, 1979), doar bine învelite în "coaja lucrurilor", în aspectele formale atât de frapante, de inovatoare pentru literatura acelor ani. Nedelciu mizează pe corespondenţa între teme şi tehnici: criza lumii şi a individului, căutarea identităţii, experienţele maturizării prin care trec pesonajele au ca pandant tehnic alternarea planurilor narative şi a secvenţelor temporale, implicarea cititorului,uzul cu multiple valenţe al persoanei a II-a, încâlceala firelor epice (pretext pentru chestionările asupra limbajului). Din nou, analiza minuţioasă, empatică, este dublată de distanţarea critică: fraza care odinioară avea un potenţial subversiv, acum are doar... patină, remarcă autoarea.
Adina Diniţoiu punctează abil posibilele influenţe identificate în text: realismul tradiţional în linia lui Marin Preda, autenticitatea camilpetresciană cu modulaţii textualiste, mergând "spre un formalism de marcă proprie", poetica microrealismului şi influenţele cinematografiei (Godard, Nouvelle Vague), continuând cu explozia dialogismului, tonul caragialian al "transmisiunilor directe" – notaţia cât mai brută a limbajelor diferitelor medii, mai cu
seamă odată cu al doilea volum (Efectul de ecou controlat, 1981). Preocupările fundamentale devin, după această dată, tranzitivitatea limbajului, literatura ca mijloc de comunicare, funcţia socială a artei şi puterea autorului de a controla "ecoul textului său" (cum apare în subtila interpretare a prozei omonime, citită ca o mise en abîme a tipului de scriitură practicată
de Nedelciu). În pofida mizei teoretice a volumului, autoarea subliniază în sinteza care încheie pertinent excursul analitic, problematizarea relaţiilor viaţă-literatură "continua vibraţie sensibilă care trece dincolo de autoreferenţialitate".
Discuţia despre ultimul volum de proză scurtă (Şi ieri va fi o zi, 1989) marchează şi virajul neaşteptat spre fantastic, stranietatea, apetenţa pentru insolitare a autorului, dimensiune care va deveni esenţială în romanele Zmeura de câmpie şi Tratament fabulatoriu.
Într-un amplu periplu analitic, pe alocuri excedat de varietatea metodologică, autoarea punctează noi teme (memoria, identitatea, originile, arheologia limbajului consubstanţial istoriei), parează acuza de "lipsă a viziunii epice" care i-a fost adusă autorului în discuţie şi, fidelă mizei formulate în capitolele anterioare, accentuează viziunea coerentă a lui Nedelciu, care consideră romanul drept "obiect util, un instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare".
Un ton aparte are capitolul consacrat romanului "la şase mâini", Femeia în roşu (1990): aici analiza îşi găseşte centrul de greutate nu atât în textul propriu-zis, ci în mărturiile adiacente ale coautorilor despre punctele forte ale scriitorului, despre contribuţia esenţială a lui Nedelciu la acest volum în care prozatorul pune în umbră teoreticianul.
Ultimul roman al lui Nedelciu, publicat postum (Zodia scafandrului, 2000), este şi câmpul de bătălie în care Adina Diniţoiu afirmă (polemic) valoarea autorului: departe de a trăda "mijloacele epuizate ale unui autor care fusese la început o mare promisiune", după cum afirmă Nicolae Manolescu în Istoria sa, cartea ocupă, în opinia comentatoarei, un loc aparte în cadrul operei nedelciene: este punctul în care converg dimensiunea simbolică şi tenta autobiografică: "romanul are valoarea unei chei de lectură", este "punctul terminus al unei sinuoase relaţii text(ualism) – viaţă/biografie – social-politic".
În acest "roman etic, soteriologic", continuă autoarea, "literatura este asumată ca viaţă, textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă de libertăţile postdecembriste".
Finalul studiului este o pledoarie pentru relectura lucidă, pasionată, dar nepărtinitoare a textelor, majoritatea rezistând eroziunii timpului. "Victima unui destin fracturat", Mircea Nedelciu "nu a spus tot ce putea spune", însă şi-a onorat marile promisiuni ca scriitor: "discreţia stilistică, ingeniozitatea textuală, deschiderea teoretică, originalitatea construcţiei".
Alături de acestea, pe lângă valoarea estetică, autoarea subliniază valoarea documentară, antropologică, de cunoaştere, a operei: "un muzeu de imagini retro în mişcare, în care defilează cinematografic secvenţele unui cotidian devenit deja istorie", provocând la recitirea textelor în acord cu noile tendinţe ale receptării literaturii, în care studiile culturale surclasează perspectiva hermeneutică tradiţională.
Sursa: România culturală
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu