Corespondenţă de la Paris

                     

Dosar Le miracle grec/Miracolul grec în Philosophie Magazine

Philosophie Magazine hors-série no. 30 propune un dosar pasionant, intitulat Le miracle grec, în care o serie de specialişti, filozofi, istorici, elenişti etc. sînt convocaţi să răspundă întrebării dacă secolul V înainte de Hristos, în care grecii au inventat „totul“ (cum se spune pe coperta revistei): democraţia, etica, istoria, matematicile, mitologia, filozofia, tragedia ş.a.m.d. reprezintă un „miracol“ în istoria civilizaţiilor lumii sau numai o „revoluţie“, care poate fi explicată prin diverşi factori contextuali. „Formula se naşte – scrie în editorial Sven Ortoli (redactorul-şef) – sub pana lui Ernest Renan, în a sa Rugăciune pe Acropole/ Prière sur l’Acropole, în care îşi exprimă emoţia în faţa «acestui loc în care perfecţiunea există». Însă are ea un sens? Nu, au răspuns Jean-Pierre Vernant şi succesorii lui. «Miracol» e un termen prea încărcat, prea creştin, prea simplist; el sugerează efectul unui fulger, care pune în paranteză istoria şi cauzalitatea, circulaţia ideilor şi modul în care ele se transformă în timp. În concizia lui fulgurantă, termenul privilegiază tendinţa supărătoare de a focaliza privirea numai asupra Greciei, şi în particular asupra Acropolelui din Atena. El impune distincţia între arian şi semit, şi ignoră acele rădăcini care coboară până la Egipt şi Babilon. În fond, spune Vernant, ar fi mai indicat să vorbim despre o revoluţie care se înscrie în timpul oamenilor şi care face trecerea, în mare, de la un univers mitico-religios la acela al raţiunii şi al inteligenţei critice. O revoluţie a gîndirii prin intermediul acestei curiozităţi reflexive («raisonnée») faţă de lume care poartă numele de filozofie şi despre care Platon şi Aristotel spun că are de-a face cu thaumazein, capacitatea de a se mira şi de a se nelinişti. Poate nu chiar un miracol, dar totuşi un fenomen ieşit din comun. În latină miraculum...“ – notează editorialistul.

Legat de influenţele pe care Egiptul antic le exercită asupra vechilor greci, mă opresc asupra excelentului interviu pe care egiptologul Jan Assmann îl acordă lui Wolfram Eilenberger (tradus din germană de Olivier Mannoni), Un lung dialog cu Egiptul/ Un long dialogue avec l’Égypte: „Dacă ne întrebăm cum o cultură a putut să fie atît de pregnantă timp de milenii, aş vorbi – în ceea ce priveşte Grecia – de un miracol al tradiţiei. Singura cultură cu care se poate compara este cultura ebraică. Actualitatea noastră occidentală poartă, aşadar, două amprente originare: cea dintîi este Israelul, adică Ierusalimul; cealaltă este Grecia, adică Atena“. Spre deosebire de evrei, grecii „nu cunosc, sub această formă, conceptul de revelaţie“; ei sînt inventatorii raţiunii – o invenţie care a marcat profund Europa –, înţeleasă ca „o formă de gîndire ce se conformează unor reguli determinate“. „O asemenea formă de gîndire, continuă Jan Assmann, trebuie văzută ca fiind în acelaşi timp socială şi diacronică. Ea comportă, aşadar, pe de o parte, un sistem de reguli prin intermediul căruia oamenii fac referinţă la ceea ce a fost deja gândit, şi o comunitate care îşi continuă, în baza acestui sistem, reflecţia în mod autonom“. 

Spre deosebire de greci, egiptenii – spre care grecii „avizi de cunoaştere“ îşi îndreaptă devreme atenţia, şi cu care întreţin schimburi comerciale –, nu sînt „nici teoreticieni, nici cercetători“, ci „practicieni“. Ei nu au o „gândire competitivă“, critică, precum grecii, ci o „gîndire cooperativă“, cu „o imensă nevoie de armonie“, de a se integra într-un „proiect comun“, în comunitate. În Israel, „e cu totul altceva: conceptul de revelaţie face să intre în joc o notă înalt autoritară şi normativă“. Dacă cultura ebraică, o „cultură a interpretării“, a continuat să exercite o influenţă puternică secole la rînd, în egală măsură cu aceea greacă, egiptenii, „mai degrabă rigizi şi departe de orice interpretare“, nu au reuşit să se menţină în aceeaşi actualitate. Grecii, însă, prin spiritul de deschidere, prin curiozitate, prin amestecul cu alte culturi, dar mai ales prin cultura competitivă, dialogică şi prin invenţia raţiunii, continuă „să fie prezenţi“, „să existe printre noi“: „Înainte de toate, grecii aparţineau unei culturi a disputei («une culture de la querelle»), o cultură a competiţiei. (...) competitivul, voinţa de a fi mereu cel dintîi, toate acestea sînt profund gravate în această cultură. Această formă de cultură a competiţiei atletice – care e şi una, mai ales, fizică – este subordonată dialogicului“. 

Filozoful Michel Serres crede, dimpotrivă, într-un „miracol“ grec, dar într-un sens probabilistic: un miracol este „un eveniment a cărui probabilitate de apariţie este aproape nulă“. Iar în cazul grecilor, acest miracol priveşte saltul de la concret la abstract, prin inventarea spaţiului geometric: „Aici rezidă miracolul. El e în acelaşi timp istoric şi cognitiv“. La rîndul său, filozoful Luc Ferry (fost ministru al Educaţiei) vorbeşte despre trecerea de la mitologie la filozofie în cultura greacă, un proces analog celui care, în istorie, face trecerea de la naraţiunea religioasă la discursul raţional şi laic. Filozofia a fost dintotdeauna, spune el, „legată de un proces de secularizare a unui moment religios care a precedat-o“, dar asta nu înseamnă că acest proces reprezintă o ruptură radicală; între cele două există, în acelaşi timp, o „continuitate secretă“. 

Istoricul François Hartog (fost elev al cunoscutului elenist Jean-Pierre Vernant) vorbeşte despre naşterea istoriei ca disciplină la vechii greci: dacă la Herodot istoria reprezenta un fel de anchetă dusă asupra trecutului, din perspectiva martorilor, la Tucidide, în schimb, istoria nu mai înseamnă „a spune poveşti“ („raconter des histoires“), ci a înfăţişa evenimentele prezentului în folosul generaţiilor viitoare. Închei prezentarea acestui pasionant dosar menţionînd interviul dat de istoricul Philippe Jockey (lui Catherine Portevin), în care acesta vorbeşte despre frizele colorate ale Parthenonului, despre faptul că, la vechii greci, frumosul era „pestriţ“ („bariolé“), iar albul imperfect: „De la Roma antică şi pînă la Europa modernă, toţi s-au străduit să cureţe templele şi statuile, răspîndind mitul Greciei albe“. La dosar a colaborat un amplu colectiv de specialişti, printre care: Cédric Villani, Paul Veyne, Jan Assmann, Luc Ferry, François Hartog, Michel Serres, Barbara Cassin, Claude Mossé, Philippe Jockey ş.a.

Apărut în Observator cultural din 19.08.2016